Vămile văzduhului

LOCUL în care sălășluiesc dracii în această lume căzută, și locul în care sufletele de curând plecate ale oamenilor îi întâlnesc pe aceștia, este aerul. Episcopul Ignatie descrie acest loc, care trebuie lămurit limpede, pentru a se înţelege corect experienţele care au loc „după moarte” în zilele noastre.

\r\n

„Cuvântul lui Dumnezeu, împreună lucrător cu Duhul, ne descoperă prin vasele Sale cele alese, că locul dintre cer și pământ, întreaga întindere azurie a văzduhului, care ni se face nouă văzută sub ceruri, slujește drept sălaș pentru îngerii căzuţi, care au fost izgoniţi din cer …. Sf. Apostol Pavel îi numește pe îngerii cei căzuţi duhurile răutăţii, care sunt în văzduhuri (Efeseni 6, 12), și pe căpetenia lor o numește stăpânitorul puterii văzduhului (Efeseni 2, 2). Îngerii căzuţi sunt răspândiţi în mulţime mare în văzduhul pe care îl vedem deasupra noastră. Ei tulbură pururea toată lumea și pe fiecare om în parte. Pentru fiecare faptă rea, ori ucidere, ei s-au făcut aţâţători și împreună lucrători cu făptașul. Ei îi apleacă pe oameni spre păcat, și îi învaţă cum să-l săvârșească în toate chipurile cu putinţă. Sf. Apostol Petru zice: Potrivnicul vostru, diavolul, umblă, răcnind ca un leu, căutând pe cine să înghită (I Petru 5, 8), atât în timpul vieţii noastre pământești, cât și după iesirea sufletului din trup. Când sufletul unui crestin lasă sălașul său pământesc, și pornește urcușul prin văzduh, către sălașul lui din cer, dracii îl opresc, ostenindu-se să afle în acela vreo asemuire de vreun chip cu ei, cu păcătoșenia lor, cu căderea lor, și să-l tragă în jos către iad, care este gătit diavolului și îngerilor lui (Mat. 25, 41). Ei lucrează în chipul acesta prin dreptul pe care l-au dobândit” (Episcopul Ignatie, Opere complete, vol. III, pag. 132-133).

\r\n

După căderea lui Adam, continuă episcopul Ignatie, când raiul a fost închis pentru om și un heruvim cu sabie de foc a fost pus să-l păzească (Facerea 3, 24), mai-marele îngerilor căzuţi, satana, dimpreună cu hoardele de duhuri stăpânite de el, ”s-a sălășluit în locul dintre pământ și rai, și din ceasul acela și până la jertfa mântuitoare și moartea de viaţă dătătoare a lui Hristos, acela nu a îngăduit nici măcar unui singur suflet, după ieșirea lui din trup, să treacă pe calea aceea. Porţile raiului au fost închise oamenilor. Atât cei drepţi cât și cei păcătoși coborau în iad (după moarte). Porţile veșniciei și calea de netrecut erau deschise (numai) pentru Domnul nostru Iisus Hristos” (pag. 134135). După răscumpărarea noastră de către Iisus Hristos, „toţi cei care L-au prigonit pe faţă pe Mântuitorul au primit moștenirea lui satana: după ieșirea din trup, sufletele lor coboară drept în iad. Iar creștinii care sunt aplecaţi spre păcat sunt la fel de nevrednici ca să fie ridicaţi de la viaţa pământească la slăvita veșnicie. Dreptatea cere ca aceste aplecări spre păcat, aceste vinderi ale Mântuitorului să fie cântărite. Sunt de trebuinţă dreapta socoteală și dreapta judecată pentru cunoașterea măsurii aplecării spre păcat a sufletului creștinului, pentru a hotărî ce covârșește în el -viaţa veșnică ori moartea veșnică. Dreapta judecată a lui Dumnezeu așteaptă sufletul fiecărui creștin după ieșirea lui din trup, după cum a spus Sf. Apostol Pavel: Şi precum este rânduit oamenilor, o dată să moară, iar după aceea să fie judecata (Evrei 9, 27).

\r\n

Pentru cercetarea sufletelor care străbat văzduhul, puterile întunericului au statornicit locuri anume de judecată și păzitori într-o aleasă rânduială. În sălașurile de sub rai, de la pământ până la cer, stau pururea de pază legiuni de duhuri căzute. Fiecare sălaș având cunoscători ai vreunui oarecare chip al păcatului, caută cu multă grijă păcatul acela în sufletul care ajunge în acel loc. Străjile dracilor văzduhului și sălașurile de judecată sunt numite în scrierile patristice vămi, iar duhurile care slujesc în acelea sunt numiţi vameși (vol. III, pag 136).

\r\n

Cum să înţelegem vămile

\r\n

Poate că nici un chip al eshatologiei ortodoxe nu a fost atât de greșit înţeles ca acest fenomen al vămilor văzduhului. Mulţi absolvenţi ai seminariilor ortodoxe moderne de astăzi sunt aplecaţi să ignore această realitate, ca pe vreo „adăugire mai târzie” la învăţătura ortodoxă, sau ca pe vreun tărâm „închipuit”, fără temelie în textele scripturistice, ori patristice, ori în realitatea duhovnicească. Astfel de studenţi sunt victimele unei educaţii raţionaliste, căreia îi lipsește înţelegerea subtilităţilor despre lumea de dincolo, descrise adesea în scrierile scripturistice și patristice. Întărirea prea raţionalistă a înţelesului „neabătut” al textelor si socotirea „realistă”, sau în sens lumesc, a întâmplărilor înfăţișate în Scriptură și în Vieţile sfinţilor au dus la amestecarea și chiar la pierderea completă a înţelesurilor și a experienţelor duhovnicești care sunt adesea de cea mai mare însemnătate în izvoarele ortodoxe. De aceea, episcopul Ignatie care, pe de o parte a fost un intelectual modern „de mare subţirime”, iar pe de altă parte un fiu simplu și adevărat al Bisericii -poate sluji cu dreptate ca punte pe care intelectualii ortodocși de astăzi și-ar putea afla calea înapoi, către adevărata predanie a ortodoxiei.

\r\n

Înainte de a continua prezentarea învăţăturii episcopului Ignatie, să luăm aminte la atenţionările a doi cugetători ortodocși, unul modern iar altul din vechime, pentru cei care pornesc la cercetarea adevărului lumii celeilalte.

\r\n

În sec. al XIX-lea, Mitropolitul Macarie al Moscovei, în cuvântul său despre starea sufletelor după moarte, scrie: „Trebuie să luăm aminte că, așa cum în general în înfăţișarea lucrurilor lumii spirituale, pentru noi cei care suntem îmbrăcaţi în trup, sunt de neocolit unele caracteristici care sunt mai mult sau mai puţin antropomorfice și legate de simţuri -tot așa, în chip deosebit, aceste însușiri sunt aplicabile și în învăţătura despre vămile prin care trece sufletul omului după ieșirea din trup. Şi de aceea omul trebuie să-și aducă aminte cu hotărâre ce l-a învăţat îngerul pe Sf. Macarie al Alexandriei, când acesta începuse să-i povestească despre vămi: ’Socotește lucrurile pământești de aici ca pe cea mai împuţinată arătare a lucrurilor celor cerești.’ Nu trebuie să înţelegem vămile în vreun chip material, ori să le cunoaștem prin simţuri, ci -pe cât ne stă nouă în putinţă -în sens duhovnicesc și fără amănunte care, la feluriţi autori și la felurite relatări ale Bisericii însăși, sunt înfăţișate în chipuri diferite, deși înţelesul vămilor este neschimbat, în esenţa ei.”1\r\n

\r\n

Unele exemple cu astfel de amănunte care nu trebuie socotite în chip „material și prin simţuri”, sunt date de către Sf. Grigorie Dialogul în cartea a patra a Dialogurilor sale care, înfăţișează mai ales problema vieţii după moarte.

\r\n

Astfel, istorisind vedenia de după moarte a unui oarecare Reparatus, care a văzut un preot păcătos ce ardea în vârful unui rug uriaș, Sf. Grigorie spune: „Rugul de lemn pe care l-a văzut Reparatus nu înseamnă că lemnul arde în iad. Asta s-a întâmplat, mai degrabă, ca să-i arate aceluia chipul viu al flăcărilor iadului, astfel încât, povestind oamenilor, să capete frică de focul cel veșnic prin asemănarea cu focul cel material cunoscut de ei” (Dialoguri, IV, 32, pag. 229-230).

\r\n

Şi iarăși, după ce Sf. Grigorie povestește cum un om a fost trimis înapoi după moarte din pricina unei „greșeli” -altcineva cu același nume fiind de fapt cel care fusese chemat din viaţă (asemenea cazuri sunt cunoscute și în experienţele de „după moarte” de astăzi) -adaugă Sf. Grigorie, „Oricând se întâmplă aceasta, dreapta socotinţă va arăta că nu a fost o greșeală, ci o atenţionare. În marea Sa milostivire, Bunul Dumnezeu îngăduie unor suflete să se întoarcă în trupurile lor îndată după moarte, astfel încât priveliștea iadului să-i înveţe în cele din urmă să se înfricoșeze de pedepsele veșnice. Numai cuvintele singure nu i-ar putea face să creadă în ele” (Dialoguri, IV, 37, pag. 237).  Şi când cineva a văzut sălașuri de aur în rai, în vedenii care au avut loc după moarte, Sf. Grigorie spune: „De bună seamă, nici un om cu bun simţ nu va socoti această vorbire în mod literal …. Întrucât răsplata slavei veșnice se câștigă prin milostenii, se pare că este cu putinţă zidirea unui sălaș veșnic din aur” (Dialoguri, IV, 37, pag. 241).

\r\n

Mai târziu vom spune mai multe despre deosebirea dintre vedeniile din altă lume și experienţele adevărate „din afara trupului” (experienţele vămilor și multe dintre experienţele de „după moarte” de astăzi ţin de cele adevărate, în chip limpede); dar pentru noi este destul acum să socotim cu luare aminte și cu dreaptă judecată toate experienţele din lumea cealaltă. Nici un om adâncit în învăţătura ortodoxă nu ar spune că vămile nu sunt „adevărate”, că nu sunt trăite cu adevărat de suflet după moarte. Dar trebuie să nu uităm că aceste experienţe nu au loc în lumea materială învârtoșată în care trăim noi. Cu toate că există cu adevărat, atât timpul cât și spaţiul, sunt foarte deosebite de înţelegerile noastre pământești despre timp și spaţiu. Povestirile acestor experienţe în limbaj pământesc nu pot exprima întru totul realitatea de dincolo. Oricine citește în chip obișnuit literatură ortodoxă, care înfăţișează cele ce se află după moarte, va cunoaște cum să socotească cu dreptate cele duhovnicești arătate acolo și amănuntele întâmplătoare care se pot spune uneori în limbaj simbolic ori imaginar. Astfel, de bună seamă, nu se află „case” ori „căsuţe” în aer, unde să se plătească „vamă”, sau unde se află „zapisuri” și liste cu toate păcatele, ori „cântare” pentru măsurarea faptelor celor bune, și nici „aur” cu care să se plătească „datoriile” -în toate aceste împrejurări, trebuie să înţelegem cu dreptate că aceste priveliști sunt folosite ca mijloace vii si pilduitoare pentru a arăta cele ce trebuie să rabde sufletul în ceasul acela (al morţii n. t.). Dacă sufletul vede cu adevărat aceste priveliști în ceasul acela, din pricina obiceiului dintru toată lungimea zilelor lui de a cunoaște adevărul duhovnicesc numai prin chipuri materiale, sau mai târziu își poate aduce aminte de întâmplare numai cu ajutorul acestor priveliști, sau îi este de-a dreptul cu neputinţă să spună în vreun alt chip despre cele ce s-au întâmplat -toată această problemă este de mai mică însemnătate, pe care nu au socotit-o de preţ cei ce au scris despre aceste experienţe: nici Sfinţii Părinţi, și nici cei ce au scris Vieţile sfinţilor. Există cu adevărat o cercetare făcută de către draci, care se arată cu chip de om, dar foarte înfricoșător, care îi osândesc pentru păcate pe cei de curând plecaţi și caută numaidecât să pună stăpânire pe trupul nematerial al sufletului, care este apucat cu hotărâre de către îngeri. Toate acestea se petrec în văzduh, deasupra noastră și pot fi văzute de aceia ai căror ochi sunt deschiși spre lumea duhovnicească.

\r\n

Să ne întoarcem acum la prezentarea învăţăturii ortodoxe despre vămile văzduhului, făcută de episcopul Ignatie.

\r\n

 Mărturia Patristică despre vămi

\r\n

„Învăţătura despre vămi este învăţătura Bisericii. Nu-i nici o îndoială (subliniere în original) că Sf. Apostol Pavel vorbește despre ele atunci când zice despre creștini, că ei trebuie să ia parte la războiul cu duhurile răutăţii de sub ceruri (Efeseni 6, 12). Găsim această învăţătură în întreaga predanie a Bisericii din primele veacuri și în rugăciunile bisericești” (Episcopul Ignatie, op. cit., vol. III, pag. 138).

\r\n

Episcopul Ignatie citează mulţi Sfinţi Părinţi care ne învaţă despre vămi. Vom pomeni numai câţiva dintre ei.

\r\n

În Viaţa Sfântului Antonie cel Mare, Sf. Atanasie cel Mare scrie cum, odată, la apropierea ceasului al nouălea, după ce Sf. Antonie a început să se roage înainte de a mânca, a fost numaidecât răpit de Duhul, și ridicat de îngeri la cer. Dracii văzduhului s-au împotrivit urcușului lui: îngerii, opunându-se, au cerut să le facă cunoscute pricinile împotrivirii lor, căci Sf. Antonie nu avea nici un păcat. Dracii s-au străduit să facă cunoscute păcatele săvârșite de el chiar de la naștere; dar îngerii au închis gurile defăimătorilor, spunându-le că nu trebuie să numere păcatele de la naștere, care fuseseră deja șterse prin harul lui Hristos; ci să spună ei -dacă cunosc vreunul – păcatele pe care le-a săvârșit el după ce a intrat în monahism și și-a închinat viaţa lui Dumnezeu. În osândirile pe care le-au făcut, dracii au rostit multe minciuni nerușinate; dar fiindcă defăimătorilor le-a lipsit temeiul, cale liberă s-a deschis înaintea lui Antonie. Îndată ce și-a venit în sine, a văzut că se afla în același loc unde stătuse pentru rugăciune. Uitând de mâncare, a petrecut întreaga noapte în lacrimi și suspine, cugetând la mulţimea de vrăjmași ai omului, la războiul împotriva unei oști ca aceea, la greutatea drumului prin văzduh, către rai, și la cuvintele Apostolului care zice: Lupta noastră nu este împotriva trupului și a sângelui, ci împotriva începătoriilor, împotriva stăpâniilor, împotriva stăpânitorilor întunericului acestui veac, împotriva duhurilor răutăţii, care sunt în văzduhuri (Efeseni 6, 12; Efeseni 2, 2). Ştiind că puterile văzduhului caută doar un singur lucru, că se apleacă asupra lui cu toată râvna, că se ostenesc și se străduiesc să ne lipsească de o cale liberă către cer, Apostolul ne sfătuiește: Luaţi toate armele lui Dumnezeu, ca să puteţi sta împotrivă în ziua cea rea (Efeseni 6, 13), pentru ca cel potrivnic să se rușineze, neavând de zis nimic rău despre noi (Tit 2, 8)”.2\r\n

\r\n

Făcându-ne cunoscute cele ce se întâmplă în ceasul morţii, Sf. Ioan Gură de Aur ne învaţă: „În ceasul acela vom avea nevoie de multe rugăciuni, de multe ajutoare, de multe fapte bune, de mare mijlocire de la îngeri, în călătoria prin sălașurile văzduhului. Dacă atunci când călătorim într-o ţară străină sau într-un oraș necunoscut, avem nevoie de o călăuză, cu atât mai mult avem nevoie de călăuze și ajutoare care să ne îndrume în cealaltă lume, nevăzută, printre stăpâniile și puterile și stăpânitorii lumii, din sălașurile văzduhului, care sunt numiţi prigonitori și strângători de dajdii și vameși.”3

\r\n

Sf. Macarie cel Mare scrie: „Când auziţi că există mulţimi de balauri, și guri de lei, și puteri întunecate sub ceruri, și focuri care ard și pocnesc în mădulare, voi nu credeţi nimic din toate astea, fiindcă nu știţi că dacă nu primiţi arvuna Duhului Sfânt (II Cor. 1, 22), acelea îţi cuprind sufletul când iese din trup, pentru că nu rabdă să-l vadă că se ridică la cer.”4

\r\n

Sf. Isaia Pustnicul, un Părinte al Filocaliei din sec. al VI-lea, ne învaţă că noi creștinii trebuie „zilnic să avem moartea înaintea ochilor și să purtăm de grijă cum vom săvârși ieșirea din trup și cum vom trece de duhurile cele rele, care ne vor întâmpina în văzduh” (Omilia 5, 22). „Când sufletul iese din trup, îngerii îl însoţesc; însă puterile întunericului ies în întâmpinarea lui, dorind să-l oprească și să-l cerceteze, ca să vadă dacă ar putea găsi în acel suflet ceva asemenea lor” (Omilia 17).

\r\n

Sf. Isihie, preot al Ierusalimului (sec. al V-lea), ne învaţă: „Ceasul morţii ne va afla, acesta va veni, și va fi cu neputinţă să scăpăm de moarte. O, numai dacă stăpânul lumii și al văzduhului care trebuie să ne întâmpine la ceasul acela, ne-ar putea socoti nedreptăţile noastre mici și neînsemnate, și de nu ne-ar putea osândi cu dreptate!” (Omilie despre cumpătare în Filocalia).

\r\n

Sf. Grigorie Dialogul († 604), în omiliile sale la Evanghelie, scrie: „Omul trebuie să cugete adânc la cât de înfricoșător va fi pentru noi ceasul morţii, ce chinuire cumplită va răbda sufletul la vremea aceea, ce aducere aminte a tuturor păcatelor, ce uitare a fericirii trecute, ce frică și ce teamă de Judecată. În ceasul acela, duhurile cele rele vor cerceta faptele sufletului care pleacă. În ceasul acela, duhurile vor înfăţisa priveliștile păcatelor spre care l-au împins aceia (diavolii) pentru a-l trage pe el la împreună chinuire cu ei. Dar de ce vorbim numai de sufletul păcătos, când duhurile vin în aceeași măsură și la muribunzii cei aleși, și caută în ei păcate asemenea cu ale lor, dacă au izbutit să-i ispitească? Dintre oameni a fost numai Cel Unul Care înainte de patima Sa, a zis fără frică: Nu voi mai vorbi multe cu voi, căci vine si stăpânitorul acestei lumi și el nu are nimic în Mine (Ioan 14, 30)”, (Omilii la Evanghelii, 39, la Luca 19, 42-47; Episcopul Ignatie, op. cit. III, pag. 278).

\r\n

Sf. Efrem Sirul († 373 ) înfăţișează ceasul morţii și judecata în chipul acesta: „Când vin duhurile cele înfricoșătoare, când puterile cele dumnezeiești poruncesc sufletului să iasă din trup, când acelea ne îndepărtează cu sila și ne duc la locul de judecată cu neputinţă de ocolit – văzându-i în ceasul acela, sărmanul om … se cutremură cu totul ca din pricina unui cutremur … puterile cerești, luând sufletul, pornește urcușul prin văzduh, unde stau căpeteniile, puterile și stăpâniile lumii. Aceștia sunt osânditorii noștri, vameșii înspăimântători, registratorii, perceptorii; toţi aceștia întâlnesc sufletul în calea lor, iau zapisul la socoteală, îl cercetează, numără păcatele și datoriile acestui om -păcatele tinereţii și ale vărstei celei adunate cu anii, cele de voie și cele fără de voie, săvârșite cu fapta, cuvântul sau cu gândul. Mare este teama aici, mare este cutremurul sărmanului suflet, de nepovestit este rușinea pe care o rabdă în ceasul acela de la mulţimea fără de număr de vrăjmași care îl împresoară cu mii și mii, ocărându-l, ca să-i oprească urcușul către cer, ca să nu se sălășluiască în lumina celor vii, și ca să nu intre în împărăţia vieţii. Dar sfinţii îngeri, luând sufletul, îl duc mai departe.”5

\r\n

Sfintele sfujbe ale Bisericii Ortodoxe au de asemenea multe pomeniri ale vămilor. Astfel, în Octoih, lucrarea Sfântului Ioan Damaschin (sec. al VIII-lea), citim: „O, Preasfântă Fecioară, la ceasul morţii mele, slobozește-mă din mâinile dracilor și de judecată și de osândire și de cercarea cea înfricoșătoare, și de vămile cele chinuitoare, și de căpetenia cea cumplită și de osânda veșnică, o, Maică a lui Dumnezeu” (Glas 4, vineri, cântarea a 8-a, canonul utreniei). Iarăși: „Când se va despărţi sufletul meu cu sila din mădularele trupului, dumnezeiască mireasă stai lângă mine …. ca să pot trece neoprit de stăpânitorii întunericului, care stau în văzduh.”6  Episcopul Ignatie citează alte 17 astfel de exemple din cărţile de cult, care, de bună seamă, nu reprezintă o listă întreagă.

\r\n

Cea mai desăvârșită înfăţisare a învăţăturii despre vămile văzduhului, a Părinţilor Bisericii din primele veacuri, este prezentată în omilia despre ieșirea sufletului din trup a Sf. Chiril al Alexandriei († 444) care se află întotdeauna în ediţiile Psaltirii slavone alcătuită din catisme (adică, Psaltirea rânduită pentru folosirea în Sfintele Slujbe). Printre multe alte lucruri care se află în această omilie, Sf. Chiril spune: „Ce frică și cutremur te așteaptă, o, suflete, în ziua morţii! Vei vedea draci înfricoșători, fioroși, nemilostivi și urâcioși, ca întunecoșii etiopieni, stând înaintea ta. Chiar numai priveliștea lor este mai rea decât orice chinuire. Văzându-i, sufletul se tulbură, se neliniștește, caută să se ascundă, se grăbește către îngerii lui Dumnezeu. Sfinţii îngeri iau sufletul; trecând împreună cu ei prin văzduh, sufletul se ridică, și ajunge la vămile care păzesc drumul de la pământ la cer, care opresc sufletul, împiedicându-i suișul la cer. Fiecare vamă cercetează păcatele de care răspunde; fiecare păcat, fiecare patimă își are vameșii și socotitorii săi.”

\r\n

Mulţi alţi Sfinţi Părinţi, de dinainte și de după Sf. Chiril, vorbesc sau pomenesc despre vămi. După pomenirea multora, istoricul dogmelor bisericești, din sec. al XIX-lea, despre care s-a spus mai sus, concluzionează: „O punere în lucrare a învăţăturii despre vămi în Biserică, atât de permanentă, de neschimbată și de cuprinzătoare, mai ales printre dascălii veacului al IV-lea, mărturisește fără putinţă de tăgadă, că o primiseră ca predanie de la învăţătorii veacurilor de dinainte și se întemeiază pe tradiţia apostolică.”7

\r\n

Ieromonah Serafim Rose,  Sufletul după moarte

\r\n\r\n


\r\n\r\n


\r\n\r\n

\r\n

[1] Mitropolitul Macarie al Moscovei, Teologie dogmatică ortodoxă (în lb. rusă), St. Petersburg, 1883, vol. 2, pag. 538

\r\n\r\n

\r\n

\r\n\r\n[2] Episcopul Ignatie, op. cit., vol. III, pag. 138-139; Viaţa Sf. Antonie, ed. Eastern Orthodox Books, pag. 41.\r\n\r\n

\r\n

\r\n\r\n[3] Omilie despre răbdare si recunostinţă, care se citeste la slujbele Bisericii Ortodoxe în sâmbăta a șaptea a Pastelui si la slujbele de înmormântare.\r\n\r\n

\r\n

\r\n\r\n[4] Cincizeci de omilii duhovnicești, 16:13, A. J. Mason tr., Eastern Orthodox Books, Willits, Ca., 1974, pag. 141\r\n\r\n

\r\n

\r\n\r\n[5] Sf. Efrem Sirul, Opere complete, (în lb. rusă), 1882, vol. 3, pag. 383-385\r\n\r\n

\r\n

\r\n\r\n[6] Octoih, Ed. Institutului Biblic și de Misiune al Bis. Ort. Rom., 1912, glas 2, vineri, cântarea 9, p. 155\r\n\r\n

\r\n

\r\n

[7] Mitropolitul Macarie al Moscovei, Teologie dogmatică ortodoxă, vol. 2, pag. 535

\r\n\r\n

\r\n

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *