Vecernia – Lumină lină şi tămâie a rugăciunii

Sfârşitul zilei şi apropierea nopţii sunt momente de reper ale vieţii noastre zilnice. O zi trăită înseamnă un pas spre sfârşitul vieţii noastre pământeşti, iar întunericul nopţii ne trimite cu gândul la apusul vieţii noastre. Gândul la sfârşitul vieţii îl face mereu pe om să-şi amintească de Dumnezeu. De aceea, rugăciunea de seară a fost socotită în toate timpurile o datorie de căpetenie a creştinilor, având o semnificaţie deosebită în viaţa lor religioasă.

Anunţarea temei

Vom prezenta principalele momente ale Vecerniei şi sensurile lor duhovniceşti pentru a înţelege folosul rugăciunii comunitare de seară în viaţa creştinului şi a prezenţei sale în rugăciune la Vecernie, ca slujbă premergătoare Sfintei Liturghii.

Tratarea

Momentele de rugăciune din zi sunt puse în legătură cu istoria sfântă a mântuirii neamului omenesc. Vecernia evocă istoria cea mai veche a neamului omenesc, istoria Vechiului Testament.

Partea introductivă

Preotul dă binecuvântarea din altar pentru că altarul bisericii închipuie cerul sau raiul, iar preotul îi închipuie pe primii oameni care erau în rai, înainte de căderea lor în păcat. Psalmul 103, sau psalmul Vecerniei, exprimă acest simbolism, întrucât are titlul „Pentru facerea lumii“. Ne vorbeşte despre creaţia lumii, despre frumuseţea şi minunile firii şi purtarea de grijă a lui Dumnezeu pentru făpturile Sale.

Ieşirea preotului din altar, în faţa uşilor împărăteşti închise, înseamnă alungarea omului din rai după căderea în păcat. Preotul reprezintă acum omenirea dinaintea venirii Mântuitorului. În faţa uşilor împărăteşti, preotul citeşte în taină şapte rugăciuni, care se numesc rugăciunile luminilor de seară. Poartă acest nume pentru că, odinioară, se citeau în momentul în care se aprindeau în biserică luminile sfeşnicelor şi ale candelelor, menite să risipească întunericul nopţii. Totodată sunt rugăciuni ale luminii spirituale, prin textul lor rugându-L pe Dumnezeu „Cel Ce locuieşte în lumina cea neapropiată“ „să lumineze ochii inimilor noastre“, să ne „îmbrace cu arma luminii“, pentru ca noi „cu gândul la poruncile Sale, luminându-ne, să ne sculăm întru bucurie sufleteacă“.

Psalmul 140 („Doamne, strigat-am către Tine, auzi-mă“) este psalmul caracteristic Vecerniei. El exprimă starea de rătăcire şi de deznădejde a omului despărţit de Dumnezeu, izvorul vieţii sale spirituale, precum şi ideea de pocăinţă, intim legată de rugăciunea de seară.

Cădirea sau tămâierea pe care preotul o face la Doamne, strigat-am este simbolul văzut al rugăciunii noastre pe care o înălţăm lui Dumnezeu precum se înalţă fumul de tămâie, cerând să fie bineprimită de El ca o jertfă de seară, precum zice psalmistul: „Să se îndrepteze rugăciunea mea ca tămâia înaintea Ta; ridicarea mâinilor mele, jertfă de seară, auzi-mă, Doamne!“ (Ps. 140, 2).

Vohodul

Deşi Vecernia reprezintă perioada dinainte de venirea Mântuitorului, ea anticipează deja venirea Sa, ca împlinire a aşteptării, preînchipuirilor şi simbolurilor Legii Vechi. Venirea Domnului în lume este simbolizată de ritualul Vohodului de la Vecernia sărbătorilor, adică ieşirea cu cădelniţa sau intrarea mică. În această procesiune, preotul, precedat de un purtător de lumină, iese din altar purtând cădelniţa şi rosteşte o rugăciune (Rugăciunea intrării), binecuvântează intrarea, face cădire mică, după care intră în altar.

Sfântul Simeon al Tesalonicului spune că „ieşirea şi pogorârea (preotului) însemnează şi smerenia lui Hristos, îmbrăcarea în veşminte însemnează întruparea; şederea în mijlocul bisericii şi plecarea capului însemnează că S-a răstignit în mijlocul pământului, a murit şi S-a pogorât în iad pentru noi… întoarcerea din nou şi intrarea în altar înseamnă că S-a înălţat de pe pământ la ceruri şi S-a suit acolo de unde a venit, cu trupul pe care l-a luat“.

Tămâierea de la Vohod este simbol al rugăciunii noastre şi ea se aduce spre slava şi cinstirea lui Hristos.

Încă din cele mai vechi timpuri, aducerea luminii semnifică prezenţa duhovnicească a Mântuitorului Hristos în mijlocul adunării, iar această lumină izvorăşte din mormântul lui Hristos – care este reprezentat de Sfânta Masă -, de unde a răsărit Lumina Învierii. De aceea lumina vine (iese) din altar.

Imnul Lumină lină care se cântă la Vohod este unul din cele mai vechi imne creştine. Este adresat Mântuitorului Hristos Care a spus despre Sine: „Eu sunt Lumina lumii“ (In. 8, 12). Prin întruparea Sa, Hristos a răsărit ca o „Lumină lină“ aducătoare de bucurie, de linişte în întunericul reprezentat de perioada Legii Vechi.

Partea a doua a slujbei cuprinde lecturi din vechiul Testament (Prochimenul şi Paremiile) şi o suită de rugăciuni pentru care comunitatea a fost pregătită prin momentul liturgic anterior. Ectenia întreită, rugăciunea „Învredniceşte-ne, Doamne“ şi ectenia cererilor îi aduc pe credincioşi în comuniunea rugăciunii, împreună cu preotul care rosteşte în taină Rugăciunea plecării capetelor.

În partea finală a Vecerniei, rugăciunea dreptului Simeon, „Acum liberează pe robul Tău, Stăpâne“ (Lc. 2, 29-32), este una din rugăciunile de origine biblică din cultul ortodox. Cântarea de mulţumire a bătrânului Simeon exprimă liniştea împlinirii unei aşteptări, aceea a venirii mântuirii pe care a gătit-o Dumnezeu înaintea tuturor popoarelor.

Recapitulare

Vecernia este slujba de seară în care înălţăm tămâia bine mirositoare a rugăciunii de mulţumire pentru ziua care a trecut. Având în inimile noastre Lumina lină adusă de Mântuitorul Iisus Hristos, ne rugăm pentru trecerea nopţii în pace şi linişte sufletească, după cum citeşte preotul şi în rugăciunea a şaptea a Vecerniei: „…Însuţi, Iubitorule de oameni, îndreptează rugăciunea noastră ca tămâia înaintea Ta şi o primeşte ca pe o mireasmă cu bun miros. Seara de acum şi noaptea ce vine, liniştite dăruieşte-ni-le nouă; îmbracă-ne cu armele luminii; izbăveşte-ne de frica nopţii şi de tot lucrul ce se petrece în întuneric…“

Asociere

Hristos este Lumina care străluceşte peste „cei ce locuiesc în latura şi în umbra morţii“ (Isaia 9, 1), este „Lumina cea adevărată, Care luminează pe tot omul care vine în lume“ (In. 1, 9). Mântuitorul este Cel ce dă lumină ochilor orbului care s-a rugat din întunericul nevederii trupeşti, aducându-l la o nouă viaţă de bucurie şi lumină pentru că „cel ce îmi urmează Mie nu va umbla în întuneric ci va avea lumina vieţii“ (In. 8, 12).

Generalizare

Obiceiul de a sfinţi seara printr-o rugăciune sau slujbă specială exista şi la poporul evreu. Esenţialul acesteia îl constituia ritul aprinderii şi aşezării sfeşnicului cu lumini, în faţa căruia arhiereul aprindea tămâie, care apoi trebuia să ardă toată noaptea „înaintea Domnului“. Acest rit a trecut şi în viaţa religioasă a primelor generaţii creştine, căpătând o semnificaţie nouă, creştină: „Lumina lină“ a sfeşnicului aprins la vreme de seară le aduce aminte creştinilor de Mântuitorul Hristos.

Aplicare

În vieţuirea Sa pe pământ, Mântuitorul Iisus Hristos S-a făcut pildă de rugăciune prin participarea la rugăciune la Templu şi în sinagogă, dar şi retrăgându-Se deseori, mai ales seara, în singurătate, ca să se roage (Matei 14, 23). Urmând tradiţiei Bisericii, Sfântul Vasile cel Mare ne îndeamnă: „… Când ziua se sfârşeşte se cade să mulţumim pentru toate câte am primit în curgerea zilei aceleia şi pentru toate câte am împlinit cu bun spor; apoi să mărturisim toate câte nu le-am împlinit, fie că greşeala noastră e cu voie, sau fără voie, sau în taină făcută, fie prin cuvinte, ori prin fapte, ori ascunsă în inimă; pentru toate trebuie să-L facem pe Dumnezeu îndurător prin rugăciune“.

Bibliografie:

Biblia sau Sfânta Scriptură, EIBMBOR, Bucureşti, 1988.

Liturghier, EIBMBOR, Bucureşti, 2000.

Pr. prof. dr. Petre Vintilescu, Liturghierul explicat, EIBMBOR, Bucureşti, 1998.

Pr. prof. dr. Ene Branişte, Liturgica specială, Ed. Lumea Credinţei, Bucureşti, 2008.

Nicolai Uspensky, Slujba de seară în Biserica Ortodoxă, Ed. Patmos, Trad. Cezar Login, Cluj-Napoca, 2008.

www.ziarullumina.ro