VESTEA CEA MARE

Din cer de aur rumen Arhanghelul coboară,
Spre Nazaret se-ndreaptă, zorit spre o Fecioară
Logodnica lui Iosif, din neamul lui David,
Şi numele Fecioarei – Maria; se deschid,
Tăiate de bătaia aripei de zăpadă
Vederi, cum numai îngeri smeriţi au fost să vadă.

Maria e în rugă şi genele plecate
Umbresc obrajii palizi. Cu mâini neîntinate,
Ea răsfoieşte cartea cea sfântă în neştire.
Icoana Ei întreagă e numai strălucire.
Veşmântul Ei, lumină de lună, cade-n cute,
Cu tivul lat de aur, piciorul să-l sărute.
Marama ei ţesută din umbrele-nserării,
Îi fâlfâie pe umeri, uşor ca spuma mării.
Şi ca să-ncununeze atâta bogăţie,
În părul ei se joacă un fir de rază vie.
Cu mintea, Ea petrece în cer şi nu se miră
Când Îngerul cel Mare, în haină de porfiră,
S-apropie de Dânsa în zbor brăzdând seninul,
Şi-n dulci, cereşti miresme, o-nvăluieşte crinul.
Când i se-nchină-n faţă slăvită arătare,
Cu ochi plecaţi primeşte Fecioara Vestea Mare.

Privind icoana scrisă în umbră şi lumină,
Cu îngerul alături şi duhul meu se-nchină
Aceleia ce-n taina smereniei închisă,
S-a dat să fie foaie Cuvântului nescrisă.
O, Tu, care din buze de înger ai primit
Vestirea că în Tine Scriptura s-a-mplinit,
Şi că, prin Tine, Sfântă, va să se mântuiască
Din rele vechi o lume, prin mila cea cerească.
Fecioară, dă-ne nouă să auzim vreodată,
Că ruga noastră slabă la cer e ascultată.
Că Doamnă, Cel ce-n Tine curat s-a zămislit,
Cu ruga noastră neamul din rău l-a izbăvit.
Ca şi noi: Bucură-te, în veci să-ţi zicem Ţie
Ca Celeia ce plină de har eşti, o, Marie!