Viciul lacomiei pantecelui

Băutura, ca şi mâncarea fără cumpătare slăbeşte trupul şi omoară sufletul

\r\n

Omul care se face rob pântecelui îşi sărăceşte sufletul, căci mâncarea şi băutura fără măsură atrage după sine vicii nenumărate. „Nu ştiţi, oare, că nedrepţii nu vor moştenii împărăţia lui Dumnezeu? Nu vă amăgiţi: Nici desfrânaţii, nici închinătorii la idoli, nici adulterii, nici malahienii, nici sodomiţii, Nici furii, nici lacomii, nici batjocuritorii, nici răpitorii nu vor moşteni împărăţia lui Dumnezeu.“[1] (Corinteni 6, 9-10)

\r\n

Cei care îşi fac idol din pântece, îngrijindu-se în fiecare clipă de hrana şi băutura acestuia se vor lipsi de împărăţia lui Dumnezeu. Paradisul lor este unul stricăcios, mâncarea şi băutura. Ei nu au valori înalte spirituale ci se mulţumesc cu cele supuse putreziciunii urât mirositoare.

\r\n

Dante Alighieri în opera sa Divina Comedie îi aşează pe cei ce care şi-au pierdut timpul cu slujirea pântecelui direct în iad. El consideră că aceştia nu merită să mai primească o şansă de ispăşire a greşelilor în Purgatoriu, fiindcă paradisul lor a fost unul stricăcios, mâncarea şi băutura. Cei care au ales acest pradis nu merită să cunoască Paradisul sufletelor, adevărata fericire. Ei au ales cele stricăcioase în defavoarea celor nestricăcioase.

\r\n

Atât de bolnavi sufleteşte sunt cei care fac voia pântecelui, încât îşi pierd raţiunea, nu mai au principii morale, îşi pierd credinţa în Dumnezeu şi totodată în viaţa cea veşnică. Aceştia trăiesc fiecare clipă a acestei vieţi supuse deşertăciunii ca ultima lor rază de fericire. Pentru ei doar trupul are preţ. Ei uită de existenţa sufletului şi a Paradisului unde este advărata fericire, eternitatea: „Pe faţada unei cârciumi din Pompeiul antic, scoasă de sub lava Vezuviului, pot fi citite aceste cuvinte: Prieteni, să mâncăm şi să bem, cât timp mai este untdelemn în candelă. Cine ştie dacă ne vedem pe lumea cealaltă. Cine ştie dacă pe lumea cealaltă există vreo cârciumă. Aceeaşi filozofie a vieţii o practica Agrigentul antic a cărui deviză era; Să mâncăm ca şi cum mâine va trebui să murim.[2]

\r\n

Toată viaţa este supusă deşertăciunii, cu alte cuvinte  nimicului. Eccleziastul, fiul lui David, rege în Izrael, arată că tot ceea ce este omul sub soare  nu e altceva decât trudă, o povară, aşa cum zadarnice sunt şi plăcerile lumeşti, mâncarea şi băutura, avuţia, trândăvirea. Unii oameni neavând acces la desfătările sufleteşti din nepricepere şi lenevire spirituală nu reuşesc să atingă adevăratele valori duhovniceşti şi se mulţumesc să se reducă doar la existenţa materială: să mănânce, să bea, să trăiască în desfrâu. Astfel ei nu reuşesc să se ridice cu nimic deasupra vieţuirii după instinct a dobitoacelor. Această categorie de oameni nu înţeleg deşertăciunea vieţii şi se complac în ea.

\r\n

Ecclesiastul spune un adevăr foarte dureros, că până şi înţelepciunea, cărţile înţelepţilor sunt deşertăciune. Dumnezeu e Absolutul, cel care face voia Lui nu se va pierde în nimic, nu va gusta otrava nimicului, va ieşi din timpul destinat zădărniciei acestei vieţi, iar Dumnezeu în legea cea nouă din Noul Testament i-a dat omului o singură poruncă, porunca iubirii, deci dragostea e singura ce nu se supune deşertăciunii.

\r\n

Oamenii înţelepţi au înţeles că Eccleziastul îi îndeamnă să se apropie de Dumnezeu pentru a nu se pierde în deşertăciune, şi să se teamă de judecata Divină: „Bucură-te, omule, cât eşti tânăr şi inima ta să fie veselă în zilele tinereţii tale şi mergi în căile inimii tale şi după ce-ţi arată ochii tăi, dar să ştii că, pentru toate acestea, Dumnezeu te va aduce la judecata Sa. Alungă necazul din inima ta şi depărtează suferinţele de trupul tău, căci copilăria şi tinereţea sunt deşertăciune.“[3]

\r\n

Omul nu poate să-şi piardă timpul pe altarul somnului, el a gustat din fructul cunoaşterii în Paradis. Dacă fuge de propriul talant în această viaţă, dacă se face rob deşertăciunii lucrurilor stricăcioase, mâncarea şi băutura, ştirbindu-şi sufletul de muguri, flori şi roade duhovniceşti, clipa existenei lui se va rezuma la deşertăciunea plină de suferinţă a acestei lumi şi nu se va înălţa spre eternitate, spre eternitatea Paradisului Ceresc.

\r\n

Omul înţelept nu îşi reduce viaţa doar la instinctele animalice, mâncare, băutură, reproducere.

\r\n

Cei care se rezumă doar la ceea ce este stricăcios şi se depărtează de adevărata cunoaştere, de iubirea veşnică, de Dumnezeu, îşi slăbesc slufetul, îl fac mai apoi neputincios şi apoi îl omoară în focul iadului.

\r\n

Câtă pildă de înţelepciune primim din răbdarea lui Iov ce nu cunoaşte margini. Iov îşi acceptă soarta cu toate că e nevinovat şi nu merită ceea ce i se întâmplă, pierderea lucrurilor pământeşti, suferinţa trupului. El nu se revoltă asupra Creatorului său, Creator căruia îi atribuie toate bunurile primite în această viaţă trecătoare. El nădăjduieşte să cunoască veşnicia recunoscând că Izbăvitorul lui este viu. Pentru răbdarea, smerenia şi dragostea sa Dumnezeu îi dăruieşte o mai mare răsplată pământească, urmând să se bucure şi de răsplata veşnică.

\r\n

Iov a înţeles că fără Dumnezeu totul e deşertăciune.

\r\n

Lepădarea de tot ceea ce este spiritual se face în momentul în care te laşi cuprins de lăcomia lucrurilor trecătoare, căci  „Îmbuibarea este viciul opus virtuţii abstinenţei. Iar după cum spune Tulio este pofta nemăsurată de a mânca şi a bea.“[4]

\r\n

Nimic nu este folositor dacă depăşeşte limitele propri. Dacă soarele încălzeşte prea mult pământul arde vegetaţia, în loc să o ajute în creşterea şi dezvoltarea sa, seacă apele. Când ploaia cade fără măsură se produc inundaţii, alunecări de teren. Atunci când vântul uită că rolul său este de a răcori atmosfera şi a ajuta la polenizarea plantelor distruge tot în cale. Dacă încarci un avion peste limită rişti să se prăbuşească. O corabie ce este supraîncărcată se scufundă. Prea multe vorbe rostite fără rost îţi alungă prietenii. Tot aşa e şi trupul omului ce se pierde în mâncare şi băutură. Cu cât dai mai multă mâncare şi băutură trupului, cu atât mai mult îţi pierzi sufletul, iar trupul îl îmbolnăveşti. Cele mai multe boli trupeşti provin din lăcomia pântecelui.

\r\n

„Viciul îmbuibării se poate asemăna cu vulturul, o pasăre care are o poftă lacomă de a mânca atât de mare, încât se duce uşor şi o sută de mile ca să găsească vreun stârv. De aceea urmăreşte mai mult oştile şi atunci când mai mulţi vulturi umblă în urma oştilor, este semn de război.“[5]

\r\n

Nu este de niciun folos să ne amăgim crezând că adevărata fericire este una gustativă. Aceasta se pierde cu fiecare înghiţitură şi ne transformă în ceea ce savurăm, într-o viitoare hrană pentru viermi. Noi trebuie să ne înţelepţim săvârşind fapte morale, dând sufletului hrană spirituală, iar trupului doar energia necesară supravieţuirii. „Fraţilor, faceţi-vă următorii mei şi uitaţi-vă la aceia care umblă astfel precum ne aveţi pildă pe noi. Căci mulţi, despre care v-am vorbit adeseori, iar acum vă spun şi plângând, se poartă ca duşmani ai crucii lui Hristos. Sfârşitul acestora este pieirea. Pântecele este dumnezeul lor, iar mărirea lor este întru ruşinea lor, ca unii care au în gând cele pământeşti.“[6] (Filipeni 3, 17-19)

\r\n

Lăcomia după plăcerile stricăcioase au mărit şi lăcomia iadului după suflete. „Vai de cei ce dis de dimineaţă aleargă după băuturi îmbătătoare; vai de cei ce până târziu seara se înfierbântă cu vin! Cei care doresc la ospeţele lor, chitară, harpă, tobă, flaut şi vin ei nu iau în seamă faptele Domnului şi nu văd lucrurile mâinilor Sale. Pentru aceia poporul meu va fi dus în robie fără să bage de seamă; mai marii săi vor fi doborâţi de foame, iar gloata se va usca de sete! De aceea şi iadul şi-a mărit de două ori lăcomia lui, căscat-a gura sa peste măsură; acolo se vor coborî mărirea Sionului şi gloatele sale, chicotele de veselie.“[7] (Isaia 5, 11-14)

\r\n

După cum mâncarea consumată cu limite, cumpătare, ajută trupul să se încarce energetic, tot aşa şi băutura poate să fie utilizată ca medicament şi sub nicio formă ca drog pentru pierderea simţurilor: „Şi, apropiindu-se, i-a legat rănile, turnând pe ele untdelemn şi vin.“[8]

\r\n

Zeul Dionisos, fiul lui Zeus şi a Semelei, fiica regelui din Teba este considerat zeul vinului în mitologia greacă.

\r\n

După ce a lăsat în urmă anii copilăriei a început să răspândească pe tot pământul cultul viţei de vie însoţit de învăţătorul său Silen, un satir gras şi vesel ce la beţie prevestea viitorul.

\r\n

Dionisos a lăsat pentru final misiunii sale de a face cunoscut rodul viţei de vie, locul natal, Teba. Când a ajuns aici spre a răspândi cultul lui Bachus domnea în locul bunicului său Penteleu. Acesta a încercat să-l oprească pe zeu a face această nelegiuire: „Şi-şi cheamă slugile Penteleu. Le porunceşte să alerge în goana mare, să găsească pe noul zeu, să-l lege în ştreanguri.“[9], însă zeul nu se lasă învins ci se răzbună „Rege nebun, a grăit zeul, gândeşte el că mă va-nvinge? Că va opri cultul lui Bachus?“[10], transformându-l pe regele Penteleu într-un mistreţ ce a fost lovit în primul rând de mama sa care nu l-a mai cunoscut sub noua înfăţişare şi mai apoi omorât de nimfe.

\r\n

Înainte ca zeul Dionis să-şi pună în aplicare planul, Penteleu rosteşte câteva vorbe pline de înţelepciune, vorbe prin care îşi sfătuieşte poporul să fugă din faţa amăgitoarei băuturi ce nu aduce nimic bun. Ea nu face altceva decât să slăbească puterile trupului şi să întunece raţiunea. „Staţi!… Nu vă grămădiţi în calea acestui zeu, ce nu cunoaşte nici armele, nici vitejia. Bătrânilor, nu ţineţi minte că neamul nostru ni se trage din zeul cel puternic, Ares? Voi tineri ce aţi ajuns la vârsta de-a purta suliţe şi scuturi, puneţi-vă pe cap coifuri, nu foi de viţe în ghirlande. Zvârliţi încolo tirusurile, ce amintesc de moleşeală şi de beţia ruşinoasă şi nu vă mai plecaţi urechea la la cântecele de bacane. Nu vă mai prindeţi nici în danţul ce-l ţopăie satirii beţi. O nu vă istoviţi puterea, sorbind licoarea blestemată, pe care ne-o aduce zeul. De e sortită Teba noastră să cadă-nvinsă, bine, fie, însă prin luptă glorioasă. Nu vreau să fie Teba pradă acestui zeu atât de tânăr şi dezmăţat, lipsit de vlagă, ce umblă cu beţivii-n roiuri şi-i parfumat, cu flori în plete, ca o femeie, ca o nimfă din cele care îl urmează…“[11]

\r\n

Băutura este viciul ce te face să îţi pierzi stăpânirea de sine, să nu te mai recunoşti în gândurile, gesturile, vorbele şi faptele tale. Ea se strecoară uşor, asemenea unui şarpe, însă în momentul în care te muşcă tot veninul ţi se împrăştie prin corp şi mori lent, întâi trupul, mai apoi spiritual. Trupul oamenilor robiţi de acest viciu slăbeşte, se urâţeşte, nu mai are control. Echilibrul de care nu mai dă dovadă trupul se răsfrânge mai apoi şi asupra sufletului. O apă lină, o apă ce îţi linişteşte sufletul cu unduioasele ei valuri în momentul în care se umflă din cauza vitregiilor vremii nu îşi mai poate stăpâni valurile, nu mai are niciun control şi îşi părăseşte albia provocând stricăciuni. Tot aşa şi trupul omului,în momentul în care se lasă pradă alcoolului nu îşi mai poate stăpâni trupul şi firea. Trupul devine neputincios iar firea omului se schimbă, poate deveni agresiv, poate lovi pe cei din jur ajungând până la crimă sau poate să devină vesel, să nu se mai controleze în gândire rănindu-şi pritenii prin slobozirea cuvintelor fără rost.

\r\n

Există multe cauze ce împing pe om spre acest viciu, spre licoarea lui Bachus. Unii încep din curiozitate sau încercaţi de viciul mândriei ce îi îndeamnă să nu se lase mai prejos decât falşii lui prieteni. Am spus falşi prieteni, căci un prieten adevărat nu te îndeamnă şi pe tine la cădere chiar dacă el a căzut. Un prieten adevărat îţi arată cât de gravă este situaţia când nu mai ai stăpânire de sine şi simţi nevoia să te ascunzi sub masca alcoolului. Alţii se refugiază în umbra licorii lui Bachus în urma unor dezamăgiri. Dezamăgirile pot însă să provină din diverse cauze. Unii sunt răniţi de persoana iubită, alţii nu găsesc înţelegere în propria familie, unii sunt trădaţi de cei pe care i-au considerat prieteni, alţii îşi pierd locul de muncă sau nu găsesc un loc de muncă, unora li se întâmplă să le moară cei dragi şi exemplele ar ptea continua. Toate aceste cauze aduc după sine depresia, iar adesea depresia e rezolvată după părerea multora prin băutură. Băutura însă nu rezolvă problemele, ea doar te face să plângi mai cu amar în suferinţa ta, apoi îţi amorţeşte cugetul să uiţi temporar de tine, mai apoi te face din om-neom. Un alcoolic mereu se loveşte de respingerea celor din jur. Nimeni nu se simte bine alături de un astfel de om. El provoacă silă în jur. Mai apoi îşi îmbolnăveşte trupul şi treptat îşi omoară sufletul.

\r\n

În cartea Facerii, după potop, Noe, omul pentru care Bunul Dumnezeu a mai dat o şansă fiinţei noastre robite de păcat „a început […] să fie lucrător de pământ şi a sădit vie. A băut vin şi, îmbătându-se, s-a dezvelit în cortul său. Iar Ham, tatăl lui Canaan, a văzut goliciunea tatălui său şi, ieşind afară, a spus celorlalţi doi fraţi ai săi. Dar Sem şi Iafet au luat o haină şi, punând-o pe amândoi umerii lor, au intrat cu spatele înainte şi au acoperit goliciunea tatălui lor; şi feţele lor find întoarse înapoi nu au văzut golicinea tatălui lor.“[12] (Facere 9, 20-23) Urmarea acestui episod a adus blestemul părintesc asupra lui Ham şi binecuvântarea lui Sem şi Iafet.

\r\n

Băutura consumată fără limite duce la pierderea raţiunii, a simţurilor, chiar şi a celui mai corect om, aducând după sine numai fapte de ruşine şi nenorociri.

\r\n

Omul trebuie să înţeleagă că mâncarea şi băutura este necesară pentru ca trupul să se încarce energetic. Nimic supraîncărcat nu funcţionează, se strică, explodează.

\r\n

Şi Mântuitorul Iisus Hristos a mers la ospeţe. Îşi începe minunile la nunta din Cana Galileii când transformă apa în vin. A binecuvântat pâinea şi vinul la Cina cea de Taină ca merinde ale vieţii veşnice. A săturat mulţimile prin binecuvântarea a cinci pâini şi doi peşti: „Iar Iisus, luând cele cinci pâini şi cei doi peşti şi privind la cer,le-a binecuvântat, a frânt şi a dat ucenicilor, ca să pună mulţimii înainte.“[13] (Luca 9, 16)

\r\n

Iisus Hristos a binecuvântat mâncarea şi băutura, acestea două fiind necesare trupului, pentru ca acesta să se întărească şi să se încarce energetic, însă nu a pus-o niciodată mai presus de lucrurile spirituale, chiar dacă lipsa ei a dus la neputinţa trupului şi avem ca dovadă în acest sens pilda din pustie: „Şi după ce a postit patruzeci de zile şi patruzeci de nopţi, la urmă a flămânzit. Şi apropiindu-se, ispititorul a zis către El: De eşti Tu Fiul lui Dumnezeu, zi ca pietrele acestea să se facă pâini. Iar El, răspunzând a zis: Scris este: Nu numai cu pâine va trăi omul, ci cu tot cuvântul care iese din gura lui Dumnezeu.“[14] (Mat. 4, 2-4)

\r\n

Să ne imaginăm o natură bolnavă, o natură care a băut prea multă apă şi a adunat prea multă lumină solară şi a crescut haotic, a devenit o uriaşă cascadă de ierburi, copaci şi munţi înlănţuiţi spre înaltul văzduhului, sufocând în jurul ei orice altă formă de existenţă şi apoi să privim spre un om robit de lăcomia pântecelui şi patima alcoolului, un om respingător, un om ce trăieşte într-o lume a lui, depresiv, singuratic, scârbit de propria fiinţă şi să fugim de toată deşertăciunea acestei vieţi, deşertăciune ce se ascunde adesea în idolatrizarea trupului, înălţându-ne spiritual spre Dumnezeu printr-o altă hrană, hrana sufletească, adică rugăciunea, să ne săturăm prin lumina cuvinelor ei şi să ne desfătăm în beţia-i de foloase duhovniceşti.

\r\n

Pr. Ion Turnea

\r\n

\r\n\r\n

\r\n\r\n


\r\n\r\n

\r\n

[1] Sfânta Scriptură, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al B.O.R., Bucureşti, 1994, Corinteni 6, 9-10.

\r\n

[2] http://www.profamilia.ro

\r\n

[3] Sfânta Scriptură, ed. Institutului Biblic şi de Misiune al B.O.R., Bucureşti, 1994, Ecclesiastul 9, 9.

\r\n

[4] Prof. Univ. Dr. Doc. Pandele Olteanu, Floarea darurilor, Editura Mitropoliei Banatului, Timişoara, 1992, pag. 107.

\r\n

[5] Idem, Ibidem, pag. 108.

\r\n

[6] Sfânta Scriptură, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al B.O.R., Bucureşti, 1994, Filipeni 3, 17-19.

\r\n

[7] Idem, Ibidem, Isaia 5, 11-14.

\r\n

[8] Idem, Ibidem, Luca 10, 34.

\r\n

[9] Alexandru Mitru, Legendele Olimpului, Zeii, Editura Vox, Bucureşti, 2004, pag. 214.

\r\n

[10] Idem, Ibidem, pag. 214.

\r\n

[11] Alexandru Mitru, Legendele Olimpului, Zeii, Editura Vox, Bucureşti, 2004,  pag. 213.

\r\n

[12] Sfânta Scriptură, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al B.O.R., Bucureşti, 1994, Facere 9, 20-23.

\r\n

[13] Sfânta Scriptură, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al B.O.R., Bucureşti, 1994, Luca 9, 16.

\r\n

[14] Idem, Ibidem, Matei 4, 2-4

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *