„ACESTA ESTE SEMNUL IUBIRII NOASTRE CĂTRE CEILALŢI”

Așa cum înainte de administrarea oricărui medicament suntem avertizați de efectele lui secundare, suntem datori și noi să vă avertizăm că, după ce veți citi acest cuvânt-medicament al Părintelui Iustin de la Oașa, nu veți mai putea spune că nu știți, că nu puteți, că nu e timpul acum, că poate altcineva să facă în locul nostru. Primim rețeta, primim terapia, primim resuscitarea cardio, primim putere, primim însuflare, primim respirație gură la gură, primim Duh ‒ și mai putem oare să lenevim, să ne complacem într-o existență fără tresăriri existențiale?

Sau ne vom trezi în sfârșit, în acest ultim ceas, smulgând răul din noi și înmulțind dragostea, singura care ne poate arăta pe noi a fi ucenici ai lui Hristos cf. Ioan 13:35? (A.S.)

– Părinte Iustin, spune Sfântul Apostol Pavel: „Și acum rămân acestea trei: credinţa, nădejdea, dragostea. Iar mai mare dintre acestea este dragostea” I Corinteni 13:13. De ce credeţi că apostolul pune pe primul loc dragostea?

– Nu o pune pe primul loc. Dragostea este pe primul loc. Ea ne uneşte. Vă amintiţi că Domnul Hristos, înainte de a Se răstigni şi a Se înălţa la ceruri, S-a rugat la Dumnezeu Tatăl „ca toţi să fie una” Ioan 17:21. S-a rugat cel mai mult pentru unirea aceasta, dar ea se realizează prin dragoste. Prin dragoste reuşeşti să-l aduci pe celălalt înăuntrul tău, să-l transferi înăuntrul tău ‒ şi nu numai o persoană poţi să o transferi înăuntrul tău prin iubire, ci orice altă realitate pe care o iubeşti. Şi un munte poţi să-l aduci în inima ta iubindu-l.

– Dar de ce dragostea este atât de greu de dobândit? Mulţi ne plângem că nu avem dragoste.

– Toate virtuțile finalizează în dragoste. Dar, dintre toate virtuţile, cel mai mult „produce dragoste”, ca să spunem aşa, rugăciunea. Și atunci nu este uşor de dobândit, pentru că trebuie să te depăşeşti pe tine. Trebuie să te dai pe tine la o parte, ca să-l aduci pe altul înăuntrul tău, şi să-l pui chiar în locul tău. Iar procesul acesta de lepădare de sine, de golire de sine, ca să-i faci loc celuilalt, nu este simplu. Și este continuu. Adică nu o faci o dată, te-ai golit de tine însuţi şi pe urmă te tot populezi cu realităţi iubite. Tot timpul trebuie să te mai goleşti de tine şi să te mai lărgeşti şi să mai faci un pic de loc, ca să încapă şi celălalt. Şi ne lărgim la infinit, până la urmă, căci Dumnezeu este ca un râu care curge în noi la infinit.

– Mulţi dintre noi cerem: „Doam­ne, dă-mi dragoste!”, dar oare n-ar trebui să facem și ceva concret ca să dobândim această virtute?

– Totul de­pinde de noi şi totul depinde de Dumnezeu, în acelaşi timp. Dragostea este darul lui Dumnezeu în baza efortului nostru de-a ne curăţi. Nu poţi să iubeşti dacă eşti pătimaş. Patima e strâns legată de egoism, de individualism. Şi atunci trebuie să ne curăţim de patimi, trebuie să ne curăţim de egoism, de tot ce-i rău, ca să putem iubi cu adevărat. Şi, cu cât suntem mai curaţi, cu atât iubim mai curat. Altfel, iubim cu ce suntem. Suntem pătimaşi, iubim pătimaş. Aceasta este deja o iubire alterată.

– Dar ce înseamnă, de fapt, a-l iubi pe aproapele?

– A fi una cu el înseamnă să-l iubeşti. Să nu existe distanţă existenţială între tine şi el. Şi să trăieşti prin el. Când doi oameni se iubesc şi spun celuilalt: „Eşti viaţa mea!”, chiar aşa este, adică celă­lalt este viaţa ta ‒ tu trăieşti prin el acum, nu mai trăieşti prin tine. În măsura în care trăieşti prin celălalt poţi să zici că îl iubeşti. Şi cât porţi înăuntrul tău, atâta iubeşti. Nu poţi să spui că cineva îţi este exterior şi-l iubeşti. Nu-l iubeşti! Poate că intenţionezi, dar nu-l iubeşti încă. Acesta este semnul iubirii noastre către ceilalţi: prezenţa lor reală în sufletul nostru.

Când eşti îndrăgostit, închizi ochii şi-l vezi pe celălalt; deschizi ochii, îl vezi tot pe el, chiar dacă nu-i acolo, şi numai la el te gândeşti. Asta-i o formă firească de iubire. Dar normal este să trăieşti prin el, să-l cinsteşti şi să-l simți pe el mai bine decât te-ai simţi pe tine. Şi nu numai că-l simţi pe celălalt şi-l aduci în tine şi trăieşti prin el, dar şi tu ajungi înlăuntrul său în măsura în care şi el te iubeşte şi se deschide, pentru că iubirea înseamnă implicit şi des­chi­dere; nu poţi să-l aduci înăuntrul tău dacă nu eşti deschis. Dar, prin faptul că‑l iubeşti pe celălalt, îl şi cunoşti – deci iubirea are şi funcţie cognitivă ‒, îi vezi și potențele, nu numai sta­rea lui actuală, vezi şi ce poate fi şi, mai mult, i le activezi. Căci celălalt chiar se recreează, chiar se schimbă, chiar se face alt om, chiar ajunge el însuşi cu adevărat prin faptul că tu îl iubeşti.

„Smerenia aduce harul”

– Părinte, vorbim despre dragoste, dar constatăm că în jurul nostru este foarte multă dezbina­re. Nu ne mai pasă de durerea celui de lângă noi. De ce a scăzut dragostea?

– A scăzut dragostea pentru că a crescut răul, au crescut patimile, s-au înmulţit păcatele. Ştiţi cum zice în Scriptură: „din pricina înmulţirii răutăţilor şi a fărădele­gi­lor, dragostea multora se va răci” cf. Matei 24:12. Dragostea este invers proporţională cu păcatul, cu răul. Cu cât creşte răul mai mult şi păcatele şi patimile, cu atât scade mai mult dragostea. Şi invers: dacă scad toate acestea, creşte dragostea. Creşte la modul firesc şi, de aceea, duhovniceşte ne duce la unirea cu Dumnezeu.

Dragostea noastră naturală este mai degrabă un suport prin care noi putem să o asimilăm pe cea supranaturală, a lui Dumnezeu, care este adevărata Dragoste ce a făcut totul. Totul a făcut dragostea lui Dumnezeu, spre care ne îndrep­tăm şi, de aceea, dacă privim mai atent realităţile încon­jurătoare, vedem că ele sunt dragoste. Vedem dragostea aşa cum o vezi într-un dar: primeşti un cadou, un buchet de flori de la persoana iubită, şi prima dată te bucuri de dar, dar după aceea te duci automat cu gândul la dăruitor, şi realizezi o îmbrăţişare lăuntrică cu el, poate chiar fizică, dacă e în fața ta. Şi ai uitat de dar atunci când s-a realizat îmbrăţişarea. Aici se vede rolul darului, care este o manifestare a iubirii, acela de a mijloci îmbrăţişarea. Şi tot ce ne înconjoară e darul lui Dumnezeu oferit nouă.

Am mers pe-aici, prin munți, şi eram copleşit de-atâta frumuseţe câtă am văzut în mediul înconjurător, care nu e altceva decât darul lui Dumnezeu. Dar neapărat trebuie să depăşim darul şi să ajungem la dăruitor şi să realizăm îmbrăţişarea cu el ‒ o îmbrățișare lăuntrică în cazul lui Dumnezeu. Să nu rămânem numai la darul în sine ‒ adică, dacă ai primit un buchet de flori de la iubitul tău şi tu te apuci să analizezi câtă clorofilă au frunzele, fără să vezi semnificaţia pe care o poartă florile şi fără să-l vezi pe cel pe care-l poartă florile, atunci ar trebui să-ţi faci un consult psihiatric, dacă tu rămâi doar la nivelul acesta şi nu vezi mai departe. Ei, cam aşa suntem şi noi cu ştiinţa, că ne tot fălim cu ea şi nu vedem dăruitorul din dar, nu-L vedem pe Dumnezeu. Nu sărim în braţele Lui văzând așa ceva, ci rămânem închiși în lumea de aici, ca nişte orbi.

– Spune Sfântul Siluan: „Singura mare este smerenia, pentru că mândria împiedică dragostea”. Cum să înţelegem acest cuvânt?

– Referitor la smerenie, zice Sfântul Isaac Sirul că numai smerenia aduce harul. Şi atunci, fiecare faptă bună pe care noi o facem, ca să ne unească cu Dumnezeu, ca să se finalizeze în har, trebuie mai întâi să se finalizeze în smerenie. Şi smerenia e semnul puterii reale ‒ adică dragostea, dacă nu e şi smerită, dacă nu are pecetea smereniei, nu are pecetea lui Dumnezeu. Nu putem vorbi de prezenţa harului, de prezenţa lui Dumnezeu în noi prin dragostea noastră, fără smerenie.

Smerenia e semnul realismului. Vezi un om puternic; dacă este și smerit, atunci este puternic în mod real. Dacă nu este smerit şi-i mândru, atunci are foarte multă putere imaginară, nu-i cum se crede el. Adică sme­re­nia ne plasează în realitate, în timp ce mândria ne pune ală­turi de realitate. Atunci, o dragoste mândră este, de fapt, o dragoste falsă, o dragoste ratată.

– În afară de mândrie, ce alte lucruri stau ca piedică în calea dragostei pe care trebuie s-o avem faţă de aproapele?

– În afară de mândrie, orice păcat, orice patimă este o piedică în calea dragostei. Toate stau în calea ei ‒ individualismul, egoismul, în mod special, pentru că închide. Orice păcat te închide, te izolează de celălalt, în timp ce dragostea înseamnă deschidere, înseamnă unire, înseamnă întrepătrundere cu celălalt. Şi aceasta este şi iadul: închidere totală faţă de celălalt. Nu mai este nici un fel de comuniune între cei care sunt în iad. Este o izolare totală, ca o nebunie dusă la extrem. Cel nebun aţi văzut că vorbeşte singur, vorbeşte cu oameni imaginari, e rupt total de realitate, de ceilalți. Ăsta-i omul nebun, ăsta-i omul din iad. Ăsta-i omul păcatului, până la urmă.

– Cum să câştigăm harul?

– Harul este asemănător cu dragostea, şi spuneam că dragostea se dobândeşte prin smerenie. Smerenia aduce harul. Bineînţeles că trebuie să faci treabă bună, adică să împlineşti poruncile lui Dumnezeu. Şi, dincolo de toate „treptele” acestea, care pe mine nu m-au atras niciodată, e faptul că harul, ca energie a lui Dumnezeu, nu este despărţit de Dumnezeu, aşa cum lumina de la soare nu o poţi despărţi de soare. În momentul în care nu mai primeşti lumina de la soare, te-ai rupt de soare. Aşa se întâmplă și cu harul.

„Mergem către Dumnezeu cu Dumnezeu de mână”

Harul lui Dumnezeu nu se desparte de fiinţa lui Dumnezeu. Şi, atunci când zici „energie”, „har”, „puterea lui Dumnezeu”, zici „Dumnezeu”. Căci şi Dumnezeu este acolo, în energia aceea, şi n-o poţi lua ca pe ceva separat ‒ o energie pe care s-o detaşezi din Dumnezeu şi s-o foloseşti tu cum vrei. Nu! Dacă ai rupt harul de Dumnezeu, să zicem aşa, păi n-ai har, n-ai nimic, n-ai viaţă. Şi atunci, noi dobândim harul cu ajutorul harului, adică Îl dobândim pe Dumnezeu cu ajutorul lui Dumnezeu. Mergem către Dumnezeu cu Dumnezeu de mână. El ne duce la El.

Domnul Hristos de aceea S-a şi întrupat: să Se unească cu noi, să Se ridice cu fiecare dintre noi la cer, la cerul unde-i El. Să Se ridice cu noi la El. Nu-i o sumă de proceduri pe care să le faci ca să ajungi la El. Sunt virtuţile, faptele bune, dar mai important decât ele este El. În momentul în care noi facem faptele bune şi plângem şi ne pocăim, toate faptele bune, toate virtuţile, toată pocăința noastră nu se poate face fără El. Deci nu le facem noi la nivelul nostru natural, pentru că naturalul nu e suficient ca să ajungi la supranatural. Poți să ai toate posibilităţile care există în natura umană şi nu ajungi la har, nu ajungi la Dumnezeu doar prin ele. La Dumnezeu ajungi tot cu ajutorul lui Dumnezeu. Adică supranaturalul se coboară în natural, şi în felul acesta naturalul se umple de supranatural şi ajunge la întâlnirea cu supranaturalul.

Turlele bisericilor noastre arată această coborâre a lui Dumnezeu printre noi. Nu sunt ascuțite cum sunt la catolici, unde se pune accentul pe efortul omului. Poate să fie efortul infinit – nu ajunge! Nu ajungi la supranatural doar cu efort natural. De aceea e importantă coborârea lui Dumnezeu la om. Ne străduim și, prin toate străduinţele acestea Îi spunem lui Dumnezeu doar că vrem, vrem cu adevărat să ne unim cu El, să fim cu El, să fim în El şi El în noi. Dar nu străduința noastră ne ridică. El ne ridică, El ne purifică, El face totul. Da, faptele bune şi virtuţile sunt importante, dar El este fiinţa virtuţilor. El este totul. Fără El rămânem la chestiuni morale, trecătoare, naturale, care nu te mântuiesc. El ne mântuieşte prin El.

– Cum să vedem bunătatea lui Dumnezeu în toată durerea care este acum în lume?

– Vezi bunătatea lui Dumnezeu în măsura în care eşti în bunătatea lui Dumnezeu. Aş zice ca la psalm: „Întru lumina Ta vom vedea lumina” Psalmul 35:10. Aceasta, referitor la dragoste, ar veni: „Întru dragostea Ta vom vedea dragostea”. Adică vedem în măsura în care El ne luminează, în măsura în care suntem luminaţi de El. Suntem în Lumina Lui? Atunci vedem. Altfel nu vedem. Şi de aceea sunt importante poziţiile oamenilor duhovniceşti în situaţii cum este cea de faţă ‒ şi nu numai în vremurile acestea, ci în toate vremurile ‒, pentru că ei văd ceea ce nu se vede. Ei văd cu ochii lui Dumnezeu, de aceea sunt importanți. Altfel, noi vedem cu ochii trupului şi nu înţelegem: nu înţelegem cauza, nu înţelegem scopul, nu înţelegem că ceva este o pedeapsă pentru altceva, nu înţelegem că trebuie să ne îndreptăm într-o anumită direcție. Dar oamenii duhovniceşti văd cum vedeau Prorocii în Vechiul Testament.

– Aţi spus că Hristos vrea ca toţi să fim una. Oare putem spune că se regăsește această dorință a Mântuitorului în neamul nostru? Suntem toţi românii una astăzi?

– Niciodată n-am fost toţi una. Dar ne străduim. Poate, prin încercările acestea, se descoperă la unii părţile rele, la care nu te aşteptai, la alţii părţile bune. Acum, fiecare priveşte nu atât la ce vrea, cât la ce este. Adică eşti rău, priveşti la rele. Eşti bun, priveşti la bune. Eu fac excepţie: sunt rău şi privesc la bune. M-au impresionat foarte mult părţi bune pe care le-am văzut la români în situaţiile prin care trecem şi m-au bucurat, m-au făcut să strig în chilia mea: „Sunt mândru că sunt român!”. Pentru că avem oameni superiori şi în ţară, şi în afara ţării. Şi profunzi, mult mai profunzi decât occidentalii. Extraordinar cât de impresionat sunt de calitatea noastră!

Avem şi defecte, dar ele nu ne interesează atât de mult, pentru că nu defectele sunt cele care ne definesc, ci calităţile. Şi atunci, normal că privesc la calităţi, ca să privesc la starea adevărată a românilor, la ceea ce-i caracterizează pe ei. Şi suntem un popor minunat!

– Totuşi, multora ne e frică: ne e frică de virus, de ce va veni, de necunoscut. Cum să depăşim frica şi să ne sporim credinţa?

– În tot ce-am vorbit noi acum, am vorbit în mare parte despre dragoste. Şi spune Sfântul Ioan Evanghelistul că „Dragostea alungă frica” cf. I Ioan 4:18. Ne e frică pentru că nu iubim destul. Și nu iubim destul pentru că nu suntem destul de curaţi. Ieşi noaptea afară şi ţi-e frică – păi, pentru că nu iubeşti! Că dacă ai iubi stelele de pe cer, nici n-ai şti că eşti în pădure și poţi fi atacat – pur şi simplu, ai fi fermecat de ceea ce ai vedea şi pătruns de ceea ce iubeşti.

Suntem fricoşi pentru că nu suntem destul de uniţi cu Dumnezeu, nu suntem destul de sfinţiţi, de curăţiţi, de înduhovniciţi. Nu suntem?! Hai să fim, să ne apucăm de treabă! Nu să mai stăm şi să ne tot lamentăm. Vedem că avem lipsuri?! Gata, hai să le completăm! Repede!

(…)

Părintele Iustin Miron de la Mănăstirea Oaşa

Interviu realizat de

Mihaela Raluca Tănăseanu

Fragment din articolul publicat in Revista Familia Ortodoxa/Decembrie 2021

www.familiaortodoxa.ro