„Sufletul meu tânjeşte după Domnul şi cu lacrimi îl caut. Cum aş putea să nu te caut? Tu m-ai găsit mai întâi şi mi-ai dat desfătarea Sfântului Tău Duh, şi sufletul meu Te-a iubit. Tu vezi, Doamne, întristarea mea şi lacrimile… Dacă nu m-ai fi atras cu iubirea Ta, nu Te-aş căuta aşa cum Te caut. Dar Duhul Tău mi-a dat să Te cunosc şi sufletul meu se bucură că Tu eşti Dumnezeu şi Domnul meu şi până la lacrimi […]
Trăim într-o lume care și-a dezvoltat capacitățile medicale și de îngrijire a vârstnicilor. Oamenilor li se oferă acum o îngrijire eficace din partea instituțiilor abilitate. Însă din acest tablou perfect lipsesc uneori personaje importante: copiii. Cum ar trebui oare să se manifeste îngrijirea părinților de propriii copii? Un răspuns foarte bun îl regăsim în filele Scripturii.
Lumea aceasta este exil! Ați auzit de Publius Ovidius Naso? Cetățeanul roman exilat la marginea imperiului, la Tomis (Constanța de astăzi), care a fost trimis acolo după ce a spus o vorbă împotriva Cezarului, și care stătea pe malul mării, iarna, și scria „Tristele” – poemele tristeții sale și ale suferinței teribile trăite în exil?
Motto: „Vreme este să taci şi vreme să grăieşti” (Eclesiastul 3, 7) Nu am căutat și nu mi-am dorit momente de confruntare, dar nici nu am fugit vreodată de ele. Am dat curs invitației de a participa la emisiuni în care știam că moderatorul e ostil și că va trebui să mă confrunt cu multă minciună și cu manipulare. Prima astfel de emisiune a fost spre finalul lui 2007, când o televiziune centrală mă invitase în studio să vorbim despre pădurile […]
Cobor adânc în inima mea, spre a vedea cine sălăşluieşte într-însa în afară de mine şi de Tine, o, Dumnezeule Veşnic! Şi mă umplu de teamă, aflând legiuni de străini luptând pentru părticele din inima mea. Am aflat tot atâţia în inima mea pe cât timpul cuprinde suflete omeneşti şi neomeneşti de la căderea lui Adam.
Binecuvântarea de la preot pentru citirea Psaltirii este bună și recomandată, dar nu este obligatorie. De regulă, credincioșii cer binecuvântare să citească psalmi de teama ca valul ispitelor să nu se accentueze. Temerea aceasta este însă neîntemeiată.
Cumva, toată lumea ştie ce are de făcut. Este foarte greu să mai afle ceva nou. Deşi, desigur, nu avem timp să citim atîtea cărţi, avem totuşi o lungă şi mare istorie de meditaţie şi de scriere creştină, iar întoarcerea la ceea ce s-a scris, la ceea ce au gîndit sfinţii este un foarte bun revigorant pentru noi, este o foarte mare mîngîiere în toate lucrările noastre.
Dacă faci rele, devii rău; dacă faci bune, devii bun. Şi atunci de ce să nu te sileşti şi să faci nişte lucruri care să te apropie de Dumnezeu şi care să-ţi dea o linişte sufletească? Sigur că celui care nu-i obişnuit nu-i place, nu îi e comod să stea două ceasuri în biserică la o slujbă pe care nu o înţelege sau, dacă o înţelege, nu participă la ea.
Oamenii sunt unici, irepetabili, formidabili. Sunt la fel și diferiți în același timp. Fragili şi puternici. Greu de înţeles, dar uşor de iubit. Cu trecut, prezent şi viitor. Un univers de trăiri. Paradoxal ei nu se întâlnesc întâmplător. Iar povestea fiecăruia diferă în funcţie de chipurile care au făcut parte din viaţă şi mai ales de alegerile făcute.
Bagă-i degetul în priză! Da, măi, oameni buni! Voi râdeţi?! Păi, măi, oameni buni, luaţi-o logic! Ce spun ăştia? Că Dumnezeu nu există, că nu se vede. Corect? Da’ ce, curentul electric se vede? Nu se vede nici curentul electric, dar se simte, tată!
În fiecare clipă ne pândeşte pericolul acestei secularizări. În fiecare clipă, în fiecare oră, putem fi călăuziţi către sinuciderea noastră duhovnicească. ‒ Ce-aţi spus, sinucidere?! ‒ Da, sinucidere duhovnicească, pentru că asta este secularizarea, sinucidere duhovnicească.
Ca metodă, tot blândeţea rămâne cea mai bună pentru că, folosind asprimea, copilul te ascultă de frică şi prinde numai în „piele” învăţătura ta. Dar, dacă te porţi blând cu el: „Copilul tatii, copilul mamei, uite aşa…” Cu alte cuvinte, copiii mei să mă asculte şi după moartea mea, pentru că le rămân: „Uite, Doamne, ce spuneau mama şi tata!”. Dar, dacă te-ai purtat aspru cu el, a miorlăit, l-a durut şi nu te ascultă.
Beţia este mai rea decât lăcomia şi este defăimată foarte de Sfintele Cărţi, că neprimit lucru este a se îndreptăţi cineva cu beţia, precum a se şi laudă cei fără de minte, de vreme ce cu încetul se îmbolnăvesc şi sărăcesc. Deci bun lucru este a bea puţin, pentru slăbiciunea trupească.
Fericiți cei săraci cu duhul, că a lor este Împărăţia Cerurilor.” Cu aceasta încep poruncile Fericirilor sau poruncile adevăratei fericiri, nu ale fericirii pământeşti, iluzorii, trecătoare, după care, ca după o umbră, alergăm zadarnic toată viaţa, ci ale fericirii adevărate, depline şi veşnice, al cărei început l-a dezvăluit Însuşi Domnul pentru toţi creştinii în predica Sa de pe munte.
În rânduiala începătorilor în cele duhovnicești, invocarea numelui stăpânesc trebuie să fie însoțită de o cât mai mare silință cu putință, chiar și atunci când mintea nu poate rămâne la cuvintele rugăciunii. Și aceasta fiindcă este cu neputință ca mintea să fie ținută la cuvintele rugăciunii, la începutul acestei încercări, mai ales fiindcă suntem păcătoși și avem atâtea patimi și suntem lipsiți de energia unică a dumnezeiescului har.
Discuţiile rele Care sânt cele două lucruri rele despre care oamenii discută cu cea mai mare plăcere? Păcatul altuia şi biruinţa proprie.