DE LA IERUSALIM LA IERIHON

“[…] Din aceasta cetate, conform pildei, pleacă un om. De la Ierusalim la Ierihon. O coborâre, dacă am putea spune, la câteva sute de metri sub nivelul marii. Ierihonul nu este departe de Marea Moartă. Este şi Iordanul în apropiere, dar un pic mai încolo începe Marea Moartă. Cu alte cuvinte, Ierihonul este locul de unde poţi ajunge şi la Iordan şi la Marea Moartă, unde poţi să primeşti şi viaţă şi moarte

Este locul duplicitar, am zice noi; nu mai este locul rugăciunii [ca Ierusalimul], este locul unde poţi şi aşa şi aşa. Şi cea mai grea povară este atunci când eşti pus să alegi între plăcere şi asceză, pentru că cei mai mulţi, din păcate, alegem plăcerea. Asceza, rugăciunea, rânduiala, postul, mersul la biserică ni se par greoaie. E mult mai uşor să petreci, să dormi, să stai, să lâncezeşti, să ai bani, să arunci cu banii, să trăieşti cu prietenii, e mult mai uşor, zicem noi, deşi nu înseamnă, dacă este mai uşor, că e şi mai liniştit. Pentru că tot ceea ce înseamnă bani, petrecere, prieteni, la un moment dat îţi lasă un gust atât de amar şi îţi dai seama că eşti un om sărac, cu toţi banii tăi, pentru că niciodată nu ai sufletul plin, niciodată nu eşti mulţumit.

Omul bogat nu întotdeauna este bogat şi omul sărac este, de multe ori, mai bogat decât bogatul, pentru că prima condiţie a bogăţiei este să fii mulţumit în tine. Or, câtă vreme nu eşti mulțumit, câtă vreme te afli mereu într-o stare de conflict, câtă vreme te afli sub o stare de opresiune, nu poţi să spui că eşti mulţumit; eşti un om într-o stare de tensiune. Aşadar, acesta era Ierihonul oraşul în care, simbolic, puteai să rămâi și lângă Iordan, însă cei mai mulţi preferau, am zice noi, plăcerea morţii.

Iar omul, când coboară din rugăciune spre dualitate, spre starea aceasta de şi-şi, de cele mai multe ori coboară spre distrugere. Omul care coboară din rugăciune, pleacă, de fapt, din împlinire, din mulţumirea lui. Rugăciunea, statul lângă Dumnezeu, te împlineşte, te mulţumeşte. N-am văzut om care să vină să se roage şi să nu zică apoi <Am o stare de linişte.> N-am văzut om care să nu rămână într-o biserică liniştit, curat, profund, şi să nu simtă această linişte în sufletul său şi împlinire. Omul acela, în momentele sale de rugăciune, este cel mai bogat om, pentru că este împlinit. Pentru că în acel moment nu-i mai trebuie nimic şi parcă nu s-ar mai duce din această stare.

N-aţi întâlnit sau poate chiar voi aţi trăit acele momente în care parcă nu mai doreai să se încheie rugăciunea, nu mai doreai să se sfârşească slujba? N-ai simţit că parcă nu mai trăiai pe pământ, parcă erai undeva în ceruri? Şi că nu-ţi mai trebuia absolut nimic, decât să fii lăsat în pace acolo, în rugăciunea aceea profundă? Eu sunt convins că fiecare dintre noi a avut acel moment când a simţit că Dumnezeu îi umple viaţa şi că nu mai vrei nimic altceva. Esti prea bucuros pentru a mai fi ceva în plus.

Şi invers, atunci când te afli în acea dualitate care îti dă posibilitatea şi să te rogi, dar mai ales îţi dă posibilitatea şi a cheltui timpul pentru plăcere, de cele mai multe ori în plăcere te-ai simţit obosit. Ai simţit că muzica aceea, cheful, masa aceea te oboseşte mai mult decât o zi de lucru la câmp şi că nu mai eşti bun de nimic. După o noapte de chef îți trebuie aproape o săptămână să-ţi revii. Şi atunci îţi pui întrebarea: între o noapte de priveghere sau de rugăciune, care te linişteşte, şi o noapte care te distruge în starea ta psiho-fizică, n-ar fi mai bine să alegi, de fapt, Ierusalimul rugăciunii, al întâlnirii cu Dumnezeu și cu omul? Ba da.

Omul care pleacă din Ierusalim spre Ierihon abandonează, de fapt, liniştea. Şi atunci este foarte clar şi foarte normal ca duşmanii să-l atace şi să-l lase abia viu, abia suflând. Aşa că cei care trec pe lângă el, doi exponenţi ai Legii, care aveau nişte reguli stricte, să nu se atingă de cadavre, au crezut că, de fapt, este un mort, și au trecut repede pe lângă el, și preotul şi levitul, pentru că în Legea veche preotul și levitul nu trebuiau să se atingă de cadavre, pentru că ei slujeau la Templu; era altcineva care se ocupa de acest lucru. Şi au plecat repede. Şi abia mila lui Dumnezeu, samarineanul, se apropie, îi leagă rănile și îl duce în ceea ce numim noi Biserică, îl readuce. Nu-l mai coboară spre Ierihon, îl duce la bisericăeu sunt ferm convins că-l readuce la Ierusalim, acolo de unde plecase, acolo unde, de fapt, îi era cel mai bine şi acolo unde fiecare dintre noi trebuie să se simtă în profunzime, pentru că acesta este, de fapt, rolul şi realitatea Bisericii: e locul unde te linişteşti. E cel mai bun tratament şi pentru psihicul tău, dar mai ales pentru sufletul tău. E locul unde stai şi şederea te umple de pace. Şederea ta în Liturghie, rugăciunea ta în Liturghie te umple de bucuria lui Hristos. De aceea e normal să te pregăteşti pentru ea, e normal să te bucuri împărtăşindu-te, e normal să zici de fiecare dată <Doamne, fă-mă vrednic, deşi sunt nevrednic, dar vino la mine. Şterge nevrednicia şi lasă vrednicia şi ajută-mă să rămân ceea ce, de fapt, ar trebui să rămân.>

Aceasta este întâlnirea dintre tine şi Dumnezeu în Biserică şi acesta ar trebui să fie mesajul Bisericii. Biserica nu este neapărat o instituţie între alte instituţii. Nu este un loc cu ştampile, cu cereri, cu antet. În primul rând, Biserica este locul rugăciunii, un loc în care sufletul se linişteşte, este Ierusalimul întâlnirii cu Dumnezeu şi, întâlnindu-te cu Dumnezeu, de fapt te-ai întâlnit şi cu oamenii. Sau, după ce te-ai întâlnit cu Dumnezeu, te poţi întâlni și cu oamenii, pentru că-i priveşti cu privirea cu care ai stat în faţa lui Dumnezeu şi care este plină de pace și de iubire. Aceasta este Biserica, acesta este rolul ei. Biserica, am spus de mai multe ori, nu este nici Crucea Roşie, nici Asociaţia pentru Drepturilor Omului, ci este întâlnirea în linişte a omului cu Dumnezeu. Şi să ştiţi că este cea mai importantă. Pentru că omul care se întâlneşte cu Dumnezeu depăşeşte orice teamă, orice angoasă, orice frică, orice stare de imprevizibil prin care el se stresează, gândindu-se, bietul om, că nu mai are un viitor. În Biserică fiecare om ştie că are un viitor, că este iubit de Dumnezeuşi că Dumnezeu îl vrea fericit şi aici, şi dincolo. Aceasta este Biserica şi acesta este, de fapt, sensul nostru.

Iar cine atacă Biserica nu-şi dă seama că rolul şi sensul Bisericii în istoria ţării noastre a fost să-l întoarcă pe om spre Dumnezeu. Iar, odată întors, omul a putut crea şi cultură. Şi aici mă refer la orice fel de cultură, de la literatură, la muzică, la arte şi totul a fost frumos, oamenii au putut să scrie, să vorbească frumos, să creeze opere minunate pentru că s-au întâlnit cu Dumnezeu. De acolo a plecat arta frumoasă, de la întâlnirea omului cu Dumnezeu. Astăzi vorbim de contracultură, de subcultură, de anticulturăastăzi vorbim, de fapt, de o cultură care distruge, care demolează, pentru că este cultura omului pentru om sau nici măcar pentru om, ci cultura individului într-o rapacitate şi într-o permanentă ură. Or, Biserica a creat frumuseţea care nu piere. Vedeţi, moda aceasta culturală sau contraculturală pe care o vedem astăzi, tipurile acestea de culturi stradale nu rezistă, nici în îmbrăcăminte, nici în muzică, o muzică care îi strângea pe toţi cap-coadă şi care nu transmitea nimic decât nişte ritmuri, peste un an de zile aproape că se uită. Peste trei ani de zile n-o mai cunoaşte. Or muzica frumoasă, celebrele opere clasice, nu se uită niciodată. Arhitectura minunată din cultura omului de lângă Dumnezeu nu piere, este superbă. Arată cât de migălos a fost omul când a aranjat lui Dumnezeu casa Lui, prezenţa Lui.

Ierusalimul şi Ierihonul sunt două perspective. Dumnezeu ţi le pune în faţă. Ierihonul este periculos tocmai prin faptul că-ţi spune: <Poţi să alegi. Alege!>, dar îţi face o publicitate atât de agresivă a ceea ce înseamnă Marea Moartă, plăcerea aceasta, încât aproape unidirecţional mergi spre acest sens.

Este exact ceea ce face societatea de astăzi: în loc să educe spre frumos, spune: <Totul este la liber!faceţi ce vreţi, aveţi drepturile omului. Cine se leagă de voi este homofob, cine încearcă să vă facă educaţie este homofob, pe cine încearcă să vă atragă atenţia îl penalizăm noi, îi luăm copiii după nişte legi abstracte şi absurde şi îi spunem că am inventat de curând cuvântul homofob.>

Păi cel mai mare homofob este cel care distruge printr-o contracultură omul. În momentul în care distrugi frumosul dintr-un copil, în momentul în care îl perverteşti sexual, în momentul în care îţi baţi joc de inocenţa lui şi îi livrezi la liber site-uri decoltate, stări urâte, nu eşti homofob? În momentul în care tu îţi permiţi să faci parada anormalităţii, nu eşti homofob? Ba eşti homofob, pentru că distrugi frumosul şi normalitatea din sufletul copilului. Nu-i spui şi nu vrei să-i spui ce-i frumos, ci vrei să-i distrugi ceea ce de mii de ani a fost normalul şi sănătosul dintr-o societate şi anumefamilia. În momentul când vine cineva şi vrea să-și bată joc de familia această născătoare, creatoare de eternitate, născătoare de copii, educatoare de fiinţe şi vii şi spui că oricine, orice cuplu de acelaşi gen poate să fie familie, nu eşti homofob pentru că el distrugi normalitatea de gândire din mintea copiilor? Ba eşti cel mai mare homofob, eşti cel mai mare distrugător de om pentru că nu-i laşi să vadă frumosul, ci le cosmetizezi urâtul şi-l prezinţi ca cea mai mare atractivitate şi, de fapt, le distrugi valoarea.

Copiii aceştia ajung să nu mai știe ce să spună și merg pe sistemul gloatei. Dacă unul zice că este trend, că este modă, că aşa trebuie gândit astăzi, oarecum sub presiune toţi merg pe aceeaşi linie. Pentru că oricine nu-i foarte libertin în gândire e homofob. Imediat i se pune această etichetă penibilă, pentru că nu mai este vorba în acest comportament de valoarea omului, de om în primul rând, în momentul în care omul este discreditat, banalizat și distrus.

Or asta face Biserica: stă pe stâncă şi spune de fiecare dată: Iubeşte-L pe Dumnezeu şi caută frumosul din fiecare om! Caută ceea ce a creat Dumnezeu! Dumnezeu a creat neamul să se înmulţească, să trăiască, să fie în armonie. Dumnezeu nu a creat vrajba, urâtul, războiul, răutatea. Dumnezeu a creat pacea. Ierusalimul, centrul lumii, este cetatea păcii, acolo unde Dumnezeu vine în pace. Oamenii nu mai au pace. Dar tocmai de aceea trebuie să ne luptăm pentru ca să fie această pace şi frumuseţe şi moralitate.

Să rămânem frumoşi. Să ne învăţăm unii pe alţii ce bine este să fim frumoşi.

PR. EMIL JURCAN

www.cuvantul-ortodox.ro

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *