Doi prieteni pribegeau printre dunele unui deşert. La un moment dat, din nimic, s-a iscat o ceartă aprinsă şi unul dintre ei îşi pălmui amicul, direct pe faţă. Cel lovit, mai mult decât neplăcut surprins, îngenunche fără să spună nimic şi se apucă, printre lacrimi interioare, să scrie în nisip următoarele cuvinte: „Astăzi m-a pălmuit cel mai bun prieten.” În tăcere, cei doi şi-au continuat pribegia, până au ajuns la o oază. Acolo, privindu-se cu afecţiune, prietenii s-au împăcat şi au hotărât să se răcorească în apa lacului ademenitor. Fără să-şi dea seama, tănărul lovit, se afundă în nisipul mişcător şi era în pericol de a se îneca. Prietenul său, sesizând iminenta catastrofă, îşi riscă viaţa salvându-şi amicul. După ce şi-a revenit din şocul sperieturii, cel salvat a luat o piatră şi a început să inscripţioneze următorul text: „Astăzi mi-a salvat viaţa cel mai bun prieten!” Mai mult decât mirat, „pălmuitorul” şi, în acelaşi timp, salvatorul şi-a întrebat stupefiat prietenul: „Atunci când te-am pălmuit, ai aşternut cuvintele în nisip. Iar acum, te chinui să scrijeleşti fapta în piatră. Nu înţeleg de ce.” Ridicând ochii şi aruncând o privire prietenoasă, amicul răspunse: „Dacă suntem ofensaţi sau umiliţi, dacă cineva ne răneşte sau supără, trebuie să însemnăm în nisip acest fapt, pentru ca vântul iertării să şteargă această experienţă. Însă, dacă cineva ne face un bine sau dacă ne întinde o mână de ajutor, trebuie să gravăm în piatră acest eveniment, tocmai pentru ca adierea recunoştinţei să memoreze pe veci această bucurie.”

Doi prieteni pribegeau printre dunele unui deşert. La un moment dat, din nimic, s-a iscat o ceartă aprinsă şi unul dintre ei îşi pălmui amicul, direct pe faţă.

Cel lovit, mai mult decât neplăcut surprins, îngenunche fără să spună nimic şi se apucă, printre lacrimi interioare, să scrie în nisip următoarele cuvinte: „Astăzi m-a pălmuit cel mai bun prieten.”

În tăcere, cei doi şi-au continuat pribegia, până au ajuns la o oază. Acolo, privindu-se cu afecţiune, prietenii s-au împăcat şi au hotărât să se răcorească în apa lacului ademenitor. Fără să-şi dea seama, tănărul lovit, se afundă în nisipul mişcător şi era în pericol de a se îneca. Prietenul său, sesizând iminenta catastrofă, îşi riscă viaţa salvându-şi amicul.

După ce şi-a revenit din şocul sperieturii, cel salvat a luat o piatră şi a început să inscripţioneze următorul text: „Astăzi mi-a salvat viaţa cel mai bun prieten!”

Mai mult decât mirat, „pălmuitorul” şi, în acelaşi timp, salvatorul şi-a întrebat stupefiat prietenul: „Atunci când te-am pălmuit, ai aşternut cuvintele în nisip. Iar acum, te chinui să scrijeleşti fapta în piatră.  Nu înţeleg de ce.”

Ridicând ochii şi aruncând o privire prietenoasă, amicul răspunse: „Dacă suntem ofensaţi sau umiliţi, dacă cineva ne răneşte sau supără, trebuie să însemnăm în nisip acest fapt, pentru ca vântul iertării să şteargă această experienţă. Însă, dacă cineva ne face un bine sau dacă ne întinde o mână de ajutor, trebuie să gravăm în piatră acest eveniment, tocmai pentru ca adierea recunoştinţei să memoreze pe veci această bucurie.”

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.