Duminica a V- a după Paști (a Samarinencii)

În vremea aceea, Iisus a venit la o cetate a Samariei, numită Sihar, aproape de locul pe care Iacov l-a dat lui Iosif, fiul său. Și era acolo fântâna lui Iacov. Iar Iisus, fiind ostenit de călătorie, S-a așezat lângă fântână și era ca la al șaselea ceas. Atunci a venit o femeie din Samaria să scoată apă. Iisus i-a zis: Dă-Mi să beau. Căci ucenicii Lui se duseseră în cetate, ca să cumpere merinde. Femeia samarineancă I-a zis: Cum Tu, care ești iudeu, ceri să bei de la mine, care sunt femeie samarineancă? Pentru că iudeii nu au amestec cu samarinenii.

Iisus a răspuns și i-a zis: Dacă ai fi știut darul lui Dumnezeu și Cine este Cel ce-ți zice: Dă-Mi să beau, tu ai fi cerut de la El, și ți-ar fi dat apă vie. Femeia I-a zis: Doamne, nici găleată nu ai, și fântâna e adâncă; de unde, dar, ai apa cea vie? Nu cumva ești Tu mai mare decât părintele nostru Iacov, care ne-a dat această fântână și el însuși a băut din ea și fiii lui și turmele lui? Iisus a răspuns și i-a zis: Oricine bea din apa aceasta va înseta iarăși; Dar cel ce va bea din apa pe care i-o voi da Eu nu va mai înseta în veac, căci apa pe care i-o voi da Eu se va face în el izvor de apă curgătoare spre viață veșnică. Femeia a zis către El: Doamne, dă-mi această apă ca să nu mai însetez, nici să mai vin aici să scot. Iisus i-a zis: Mergi și cheamă pe bărbatul tău și vino aici. Femeia a răspuns și a zis: N-am bărbat. Iisus i-a zis: Bine ai zis că nu ai bărbat. Căci cinci bărbați ai avut și cel pe care îl ai acum nu-ți este bărbat. Aceasta adevărat ai spus. Femeia I-a zis: Doamne, văd că Tu ești prooroc. Părinții noștri s-au închinat pe acest munte, iar voi ziceți că în Ierusalim este locul unde trebuie să ne închinăm. Și Iisus i-a zis: Femeie, crede-Mă că vine ceasul când nici pe muntele acesta, nici în Ierusalim nu vă veți închina Tatălui. Voi vă închinați căruia nu știți; noi ne închinăm Căruia știm, pentru că mântuirea din iudei este. Dar vine ceasul și acum este, când adevărații închinători se vor închina Tatălui în duh și în adevăr, că și Tatăl astfel de închinători își dorește. Duh este Dumnezeu și cei ce I se închină trebuie să I se închine în duh și în adevăr. I-a zis femeia: Știm că va veni Mesia Care se cheamă Hristos; când va veni, Acela ne va vesti nouă toate. Iisus i-a zis: Eu sunt, Cel ce vorbesc cu tine. Dar atunci au sosit ucenicii Lui. Și se mirau că vorbea cu o femeie. Însă nimeni n-a zis: Ce o întrebi, sau: Ce vorbești cu ea? Iar femeia și-a lăsat găleata și s-a dus în cetate și a zis oamenilor: Veniți de vedeți un om care mi-a spus toate câte am făcut. Nu cumva acesta este Hristosul? Și au ieșit din cetate și veneau către El.

Între timp, ucenicii Lui Îl rugau, zicând: Învățătorule, mănâncă. Iar El le-a zis: Eu am de mâncat o mâncare pe care voi nu o știți. Ziceau deci ucenicii între ei: Nu cumva I-a adus cineva să mănânce? Iisus le-a zis: Mâncarea Mea este să fac voia Celui ce M-a trimis pe Mine și să săvârșesc lucrul Lui. Nu ziceți voi că mai sunt patru luni și vine secerișul? Iată zic vouă: Ridicați ochii voștri și priviți holdele că sunt albe pentru seceriș. Iar cel ce seceră primește plată și adună roade spre viața veșnică, ca să se bucure împreună și cel ce seamănă și cel ce seceră. Căci în aceasta se adeverește cuvântul: Că unul este semănătorul și altul secerătorul. Eu v-am trimis să secerați ceea ce voi n-ați muncit; alții au muncit și voi ați intrat în munca lor. Și mulți samarineni din cetatea aceea au crezut în El, pentru cuvântul femeii care mărturisea: Mi-a spus toate câte am făcut. Deci, după ce au venit la El, samarinenii Îl rugau să rămână la ei. Și a rămas acolo două zile. Și cu mult mai mulți au crezut pentru cuvântul Lui. Iar femeii i-au zis: Credem nu numai pentru cuvântul tău, căci noi înșine am auzit și știm că Acesta este cu adevărat Hristosul, Mântuitorul lumii‘.

Sfânta Evanghelie din Duminica Femeii Samarinence este plină de înțelesuri duhovnicești, care arată de ce această Evanghelie se citește acum, în Duminica a V-a după Sfintele Paști, ce legătură are această Evanghelie cu taina Învierii Domnului, cu taina Înălțării Domnului la cer, și mai ales cu taina Pogorârii Duhului Sfânt, care încheie perioada pascală numită și a Penticostarului.

Iisus Hristos este izvorul harului

Mântuitorul spune femeii din Samaria, la fântâna lui Iacov, aproape de cetatea Sichem sau orașul Sihar că: ‘Dacă ai fi știut darul lui Dumnezeu, și cine este Cel ce-ți zice Dă-Mi să beau, tu ai fi cerut de la El, și ți-ar fi dat apă vie’ (Ioan 4, 10)Deci, în primul rând, Evanghelia de astăzi ne arată că Iisus Hristos nu este doar tămăduitor, sau vindecător de boli, așa cum am văzut în Duminica precedentă când a vindecat pe slăbănogul de la scăldătoarea Vitezda, ci Iisus Hristos este și Izvorul harului și al adevărului (cf. Ioan 1, 17). Sfântul Apostol Pavel numește Întruparea Domnului, ca Mântuitor al lumii, har. De aceea el salută pe creștinii din Corint cu această binecuvântare: ‘harul Domnului nostru Iisus Hristos, dragostea lui Dumnezeu Tatăl și împărtășirea Sfântului Duh să fie cu voi‘ (II Corinteni 13, 13), binecuvântare preluată de Biserică în Sfânta Liturghie.

Așadar, harul pe care ni-l descoperă Hristos Domnul conține în el dragostea lui Dumnezeu Tatăl și împărtășirea Sfântului Duh. Harul este însăși iubirea Preasfintei Treimi împărtășită oamenilor de Mântuitorul Iisus Hristos Cel înviat din morți și înălțat la ceruri, prin Duhul Sfânt Care coboară în lume pentru a uni pe oameni duhovnicește cu Hristos Cel preaslăvit și pentru a dărui oamenilor viață veșnică.

Între iudei și samarineni erau multe bariere mentale, religioase și culturale

Învățătura centrală a Evangheliei de astăzi este faptul că Iisus Hristos dăruiește lumii harul mântuitor. Însă El vorbește despre această realitate dumnezeiască, care este viața veșnică sau cerească pornind de la viața obișnuită, de la viața biologică, pământească. Mai întâi Iisus cere femeii samarinence apa obișnuită din fântână, nu pentru că El n-ar fi putut să-și scoată apă, ci pentru a intra în dialog cu această femeie. Iisus Hristos cere femeii samarinence apă ca să vadă dispoziția sufletului persoanei necunoscute, mai ales că între iudei și samarineni erau multe bariere mentale și culturale. De asemenea, între ei era o dușmănie veche. Se disprețuiau reciproc și se evitau reciproc. Ținutul Samariei se afla între Galileea din nord și Iudeea din sudul Țării Sfinte. Iudeii, ca să nu se întâlnească cu samarinenii, ocoleau distanțe mari. Samarinenii erau oameni de alt neam și de altă credință. Credința lor mozaică era amestecată cu foarte multe împrumuturi din religii păgâne, politeiste, Samaria a fost cucerită de asirieni, iar israelitenii au fost luați în exil în Babilon, și în Media, iar în locul lor au fost trimise populații politeiste, păgâne. La un moment dat li s-a trimis un preot ca să-i învețe pe acești păgâni politeiști religia mozaică a lui Moise, dar cu toate aceste eforturi ei au rămas deodată practicanți ai religiilor păgâne, păstrând ceva din Legea lui Moise, și anume primind primele cinci cărți din Scriptură, Pentateuhul lui Moise. Samarinenii erau considerați de iudei ca fiind inferiori, rătăciți și trădători, de alt neam și de altă credință, o credință pervertită prin influențe păgâne, politeiste.

Deci, între iudei și samarineni exista o barieră mentală, religioasă și culturală. De aceea, când iudeii mergeau în Galileea, ocoleau Samaria, o evitau.

Prin depășirea barierelor mentale și a complexelor de superioritate, Mântuitorul prefigurează taina Bisericii

Însă Mântuitorul Iisus Hristos este un iudeu care nu ocolește Samaria. Mai mult, El vorbește cu o femeie din Samaria, ceea ce înseamnă că El deja rupe barierele mentale ale ostilității, ale diferențelor religioase și culturale, și trece peste complexul superiorității iudeilor față de samarineni și peste complexul inferiorității samarinenilor față de iudei. Iar pe această femeie de neam păgân și de credință diferită o tratează ca pe o persoană umană care merită toată atenția, fiind și ea om creat după chipul lui Dumnezeu, și chemată la mântuire. Prin aceasta se vede că Evanghelia Mântuitorului Iisus Hristos nu este destinată doar evreilor, ci este destinată în mod universal tuturor popoarelor, inclusiv celor de alt neam și de altă credință decât poporul evreu. Prin această rupere a barierelor mentale, a vindecării de complexul de superioritate, Mântuitorul Iisus Hristos prefigurează deja taina Bisericii Sale formată nu numai din iudei, ci și din alte popoare, din toate popoarele care vor crede în El. Prin faptul că Hristos cere apă de la această femeie care are găleată de scos apă din fântână ne arată că El dorește să cheme la mântuire, să cheme în Biserica Sa, toate popoarele, nu numai poporul iudeu.

Evanghelia ne mai spune că ucenicii lui Iisus, care plecaseră să găsească ceva de mâncare, când se întorc și văd că El vorbește cu o femeie, se miră. De ce? Pentru că El, bărbat iudeu, acordă atenție unei femei de alt neam. Dar n-au îndrăznit să-L întrebe despre ce vorbește cu ea. Vedem aici o altă barieră mentală pe care Mântuitorul o demolează, și anume complexul superiorității bărbatului față de femeie. În lumea antică, femeia era considerată ca un obiect. Bărbatul era stăpân asupra ei și putea dispune de viața și moartea ei. Putea fi omorâtă fără ca lui să i se întâmple ceva. Poligamia era în floare, iar femeia era umilită și disprețuită. Deși în societatea iudaică ea se bucura de o anumită atenție, totuși era o mare diferență între bărbat și femeie. Niciodată nu s-a putut spune că este egală cu bărbatul în fața lui Dumnezeu și a oamenilor. Hristos Domnul, prin faptul că vorbește ca bărbat iudeu cu o femeie de altă credință și de alt neam, ne arată că El cheamă la sfințenie și mântuire nu numai bărbați, ci și femei. De aceea, în Biserica lui Hristos vor exista multe femei sfinte.

Cu această femeie de alt neam și de altă credință, Iisus începe o convorbire obișnuită, cerându-i să bea din fântâna din care ea scosese apă cu găleata. Nu știm dacă Iisus a băut din această apă. Important este că apa a devenit un motiv de dialog. Mântuitorul pornește de la această apă zilnică pe care o bea omul pentru a întreține viața trupului, o apă care întreține în om viața trecătoare, viața biologică. Însă, în convorbirea Sa cu femeia samarineancă, îndată Mântuitorul Iisus trece de la apa care are izvorul în pământ la o altă apă, care are izvorul în ceruri, la apa cea vie, care este harul lui Dumnezeu. El îi spune femeii samarinence: ‘Dacă ai fi știut darul lui Dumnezeu și Cine este Cel ce-ți zice: Dă-Mi să beau, tu ai fi cerut de la El, și ți-ar fi dat apă vie‘. (Ioan 4, 10).

Apa cea vie este harul care vindecă pe om de păcat și sfințește viața lui

Atunci femeia și-a dat seama că este vorba de altă apă decât apa obișnuită care astâmpără setea trupului pentru o vreme, și a zis: ‘Doamne, dă-mi această apă ca să nu mai însetez, nici să mai vin să scot‘ (Ioan 4, 15). Apoi Mântuitorul trece imediat la un alt plan al dialogului, și anume la planul vieții personale, intime a femeii samarinence. Îi spune acesteia: ‘Mergi și cheamă pe bărbatul tău și vino aici‘, iar ea, surprinsă de aceste cuvinte, a zis: ‘Nu am bărbat‘, iar Mântuitorul i-a spus: ‘Bine ai zis că nu ai bărbat, căci cinci bărbați ai avut și cel pe care îl ai acum nu-ți este bărbat‘ (Ioan 4, 16-18). Deci foarte discret, fără să o umilească, fără să o certe că este imorală, că are o afecțiune tulburată și o nestatornicie în iubire, Mântuitorul Iisus Hristos arată doar acestei femei că El cunoaște viața ei și că numai apa cea vie sau harul vindecă pe om de păcat, îi schimbă viața, pentru că îi transformă dorința lui după fericire trecătoare, momentană, fragmentată, în dorința de fericire veșnică. Iar viața veșnică este: pacea, bucuria și fericirea veșnică în iubirea sau comuniunea Preasfintei Treimi. Atunci femeia samarineancă și-a dat seama că în fața ei se află un prooroc, un profet care are harul lui Dumnezeu și cunoaște viața omului, sufletul și faptele lui. Îndată femeia a lăsat găleata jos lângă fântână și a alergat în cetate, iar acolo în cetate a spus tuturor: Iată am întâlnit un prooroc, pe Mesia pe care îl așteaptă iudeii și pe care îl așteptăm și noi, samarinenii. Atunci populația cetății a devenit foarte atentă întrucât femeia a spus că El, acest Profet care se află la fântână în afara cetății, i-a spus toate câte a făcut ea. În realitate, Mântuitorul nu i-a spus femeii toate câte a făcut, ci i-a spus doar că a avut cinci bărbați, iar cel pe care îl are acum nu este soțul ei legitim. Îndată o mulțime de oameni a ieșit din cetate și a venit la Mântuitorul Iisus Hristos ca să-L vadă. Apoi El a fost invitat să intre în cetatea lor. Evanghelia ne spune că Mântuitorul Iisus Hristos a rămas în cetate două zile, iar Sfinții Părinți interpretează cele două zile ca zile în care Iisus a predicat în formă concentrată, Vechiul și Noul Testament, sau a învățat pe samarineni cele două porunci ale iubirii, adică iubirea față de Dumnezeu și iubirea față de semeni. Ca atare, mulți samarineni au crezut în El.

Adevărata închinare adusă lui Dumnezeu

În Evanghelia de astăzi, Hristos-Domnul vorbește cu femeia samarineană și despre adevărata închinare adusă lui Dumnezeu, și anume că adevărații închinători ai Tatălui sunt închinătorii în duh și în adevăr, adică în stare de rugăciune și în credință adevărată care se arată în dreapta făptuire sau viețuire. Duhul și adevărul înseamnă adevărata spiritualitate, aceea a comuniunii omului cu Dumnezeu prin rugăciune ca lucrare a Duhului Sfânt în om, și ca adevăr al dreptei credințe ca împlinire a voii lui Dumnezeu în viața omului. Această învățătură că adevărații închinători ai Tatălui sunt închinătorii ‘în duh și în adevăr‘ înseamnă și că ei sunt închinători ai Preasfintei Treimi, deoarece Duhul Sfânt îndeamnă și ajută pe om să se roage lui Dumnezeu Tatăl și să mărturisească pe Hristos Cel ce a zis: ‘Eu sunt Calea, Adevărul și Viața‘ (Ioan 14, 6).

Deci Mântuitorul Iisus Hristos arată că adevărata credință este una spirituală și universală. Ca atare, El a prevestit vremea în care iudeii nu se vor mai ruga doar în Ierusalim sau samarinenii în muntele lor, Garizim, ci pretutindeni, pentru că nu locul contează, ci contează oamenii care au credința cea adevărată în iubirea lui Dumnezeu Tatăl, în adevărul vieții veșnice descoperit de Hristos, și în lucrarea Duhului Sfânt. Cu alte cuvinte, va veni vremea când oamenii se vor ruga nu numai în Ierusalim, ci pretutindeni, în fiecare biserică în care este preamărit Tatăl, împreună cu Fiul și cu Duhul Sfânt, și astfel fiecare biserică devine un ‘Ierusalim’, oriunde s-ar afla pe pământ, devine o poartă către Ierusalimul ceresc.

Femeia samarineancă reprezintă Biserica dintre neamuri

Femeia samarineancă, această păgână rătăcită în credință și rătăcită în viața ei morală, se schimbă, dorește apa cea vie, dorește iubire sfântă nesfârșită, o iubire netrecătoare și neînșelătoare. Ca atare, ea se schimbă, în sensul că din femeie păcătoasă devine o femeie mărturisitoare a lui Hristos, o misionară care aduce la Hristos o cetate întreagă, și-L duce pe Hristos în cetate, în cetatea Siharului, ca să schimbe și viața altora. Vedem cum prin harul Său Hristos-Domnul, pornind de la o convorbire despre apa naturală, pământească și trecând la o convorbire despre apa cea vie și veșnică, în scurt timp convertește o femeie păcătoasă, iar prin aceasta convertește o mulțime de oameni. Fericitul Augustin a spus că această femeie samarineancă reprezintă Biserica dintre neamuri sau națiuni, Biserica lui Hristos este formată din iudeii care au crezut în El, dar și din toate popoarele de religii diferite, de culturi diferite care s-au convertit, adică au crezut în Hristos. Vedem aici că femeia aceasta samarineancă reprezintă tainic viitorul Bisericii. De unde știm că această interpretare a Fericitului Augustin este adevărată? Din Evanghelia care s-a citit astăzi, pentru că Mântuitorul spune: ‘Iată holdele sunt albe, sunt gata de seceriș‘ (Ioan 4, 35), deși nu era timpul secerișului atunci. El se referă la mulțimile de oameni care vor veni în hambarul Împărăției cerurilor prin lucrarea harului lui Dumnezeu. Deci harul lui Dumnezeu trezește în noi dorul de viață veșnică și de mântuire, schimbă viața omului din viață păcătoasă în viață duhovnicească virtuoasă, schimbă viața popoarelor, și adună popoarele în Biserică, în iubirea veșnică a lui Dumnezeu Tatăl, a lui Dumnezeu Fiul și a Duhului Sfânt. Mântuitorul Iisus Hristos le spune ucenicilor: voi secerați unde alții au semănat, adică patriarhii și proorocii Vechiului Testament au semănat, dar voi aveți acum privilegiul de a vedea cum vin popoarele la Hristos pe Care L-au prevestit patriarhii și proorocii. Aici este vorba de Taina Bisericii prefigurată în Vechiul Testament ca popor sfânt.

Să ne ajute Bunul Dumnezeu să înțelegem că de fapt această Evanghelie de astăzi este și o pregătire a noastră pentru sărbătoarea Înălțării Domnului. Deci Hristos Domnul prin mutarea Sa la cer vrea să ne înalțe pe noi la apa cea vie, la harul cel ceresc, la viața cea veșnică a Preasfintei Treimi, iar Pogorârea Duhului Sfânt, care este serbată în Duminica a opta după Paști, ne amintește fiecăruia dintre noi de apa cea vie, adică de Duhul Sfânt, pe Care L-am primit prin Botez, spre slava Preasfintei Treimi și spre a noastră mântuire. Amin!

sursa:www.basilica.ro

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *