„HAIDEŢI SĂ INVESTIM ÎN SUFLET!”

Părintele Ciprian Negreanu, cu o simplitate extraordinară, în câteva fraze, face o radiografie foarte precisă a raportării noastre la Dumnezeu. Nu ne cere mult Domnul, arată Părintele, dar nici puţinul acela nu suntem dispuşi să-l dăm. Căutăm obsesiv vindecarea trupului, uitând de importanţa sufletului. Ne este frică de ceea ce va veni, fără însă a ne pocăi, dar ne plângem. Iată un cuvânt viu, unde aflăm şi o delicată mustrare, dar şi un îndemn la bucurie, venit din durerea Părintelui că am uitat lucrurile simple lăsate de Dumnezeu, cele care ne deschid porţile Împărăţiei Cerurilor. (G.F.)

– Părinte Ciprian, trăim vremuri în care suntem foarte preocupați de sănătatea trupească, dar foarte mulţi nu ne dăm seama că suntem bolnavi duhovniceşte. Cum să înțelegem că suntem bolnavi duhovniceşte şi care este calea de tămăduire?

– Da, este adevărat, se consumă enorm în lumea de astăzi pentru sănătatea trupească. Eu cred că, dacă s-ar investi pentru suflet măcar o treime din timpul care se investeşte pentru trup, sufletele multora dintre noi s-ar însănătoşi şi ar fi într-un mare spor duhovnicesc. Exact cum omul investeşte enorm pentru lumea aceasta ‒ doisprezece ani de studii, cel puţin, până în clasa a douăsprezecea, apoi încă vreo patru-cinci ani de facultate, apoi mai face și un master, deci douăzeci de ani de studii pentru o meserie, ca să te întreţii în viaţă şi să ai un salariu. Plus că, după aceea, tot restul vieţii îţi dedici serviciului cea mai mare parte a timpului, ca să-ţi câştigi pâinea. Păi, dacă s‑ar face nu doisprezece ani, nu douăzeci de ani, ci dacă în fiecare zi omul I-ar da lui Dumnezeu măcar douăzeci de minute, cu seriozitate, pentru a citi Evanghelia şi cărţile duhovniceşti, şi încă douăzeci de minute ‒ măcar împărţite în două: zece minute dimineaţa, zece minute seara ‒ de rugăciune şi cele două ore de duminica, la Sfânta Liturghie, cred că oamenii ar ajunge la măsuri foarte mari.

Deci nu-ţi cere Dumnezeu atât de mult. Cred că Dumnezeu ne cere, de fapt, foarte puţin, şi-o să ne crape obrazul de ruşine în faţa judecăţii lui Dumnezeu, pentru că noi nici acel foarte puţin nu l‑am făcut, dʼapoi să mai avem obraz înaintea lui Dumnezeu şi să spunem că noi am făcut, că ne-am străduit… Nu! Am investit în lumea aceasta şi am dobândit lumea aceasta, care-i trecătoare şi vremelnică, adică stricăcioasă. În ceea ce investeşti, aceea dobândeşti ‒ dar haideţi să investim în suflet această consecvenţă de ani de zile pe care o investim în trup, și ne vom lumina şi curăţi extraordinar de mult!

Un alt pericol pe care-l văd este să despărţim complet bolile trupului de bolile sufletului, adică să spunem că nu are nici o legătură cu sufletul faptul că eu sunt bolnav cu trupul, am tot felul de ispite, tot felul de probleme de sănătate – asta e o mare greşeală. Cum tot o mare greşeală poate fi să interpretezi tu aceste legături și să zici: „Am o alergie, înseamnă că am problema asta duhovnicească”. Nu! Şi aici este destul de periculos. Dar nu trebuie să uităm că există o legătură foarte puternică între suflet și trup. Dacă Dumnezeu îngăduie boli ale trupului şi neputinţe, cu siguranţă acestea sunt un răsunet al lipsurilor interioare, al neputinţelor sufletului. Și e o cale prin care Dumnezeu ne trezeşte, ca să rezolvăm problema pe care până atunci nu am rezolvat-o şi să ne aplecăm puţin și asupra sufletului.

Mai ales acum, noi, creştinii veacului XXI, am devenit obtuzi ‒ ne comparăm unul cu altul, ne comparăm cu părinţii noştri, care mulţi dintre ei nici n-au fost credincioşi, sau ne comparăm cu occidentalii, şi ni se pare că suntem destul de bine. Unora dintre noi li se pare că sunt foarte bine, că-şi mai aduc aminte de Dumnezeu, că mai merg la o înmormântare, la o cununie, că au fost la botezul unui nepoţel, că aprind o lumânare… Depinde cu ce te compari. Or, oamenii trebuie să nu uite că, de fapt, marea comparaţie ori marele criteriu după care noi trebuie să ne dăm seama dacă suntem sau nu bolnavi sunt poruncile lui Dumnezeu ‒ în primul rând, cele zece porunci, după aceea şi noile porunci ale Mântuitorului, pe care le găsim mai ales în Evanghelia de la Matei, în capitolele 5, 6, 7.

Să uităm comparaţia cu prietenii, să uităm comparaţia cu alte aşa-zise „modele” ale veacului nostru şi să ne comparăm puţin cu porunca lui Dumnezeu: „Iubeşte pe Dumnezeul tău din toată inima ta, din tot cugetul tău, din toată vârtutea ta, din tot sufletul tău” ^{cf. Marcu 12:30}. Păi, numai cu porunca asta dacă te compari, îţi dai seama că eşti zero! Cine poate să spună că a împlinit câtuși de puţin această poruncă? Sau orice altă poruncă. „Să nu dai mărturie mincinoasă împotriva aproapelui tău” ^{cf. Ieșire 20:16}. Păi, de dimineaţa până seara noi dăm nenumărate mărturii mincinoase despre aproapele nostru. Minţim, furăm, şmecherim ‒ furăm cuvintele unui om, furăm cinstea şi slava care i s-ar cuveni unui om pentru o faptă, ne-o asumăm noi sau ne vârâm şi noi sub plapuma acelei fapte, zicând că am fost şi noi pe-acolo.

Pur şi simplu, orice poruncă pe care o luăm, ne dăm seama că suntem sub nota patru, dacă e să fim serioşi. Exact cum unii dintre Părinţi, mai din vremea noastră, spuneau că, dacă e să fim serioşi în gândire, între o virtute şi între un viciu, noi suntem mai aproape de viciu decât de virtute. De exemplu, este virtutea dreptăţii şi viciul hoţiei. Dacă suntem puţin sinceri, suntem mai aproape de hoţie decât de dreptate. Suntem noi drepţii lui Dumnezeu? Nu suntem! Deci depinde cu ce ne comparăm. Şi, dacă omul este credincios, are şansa să facă această comparaţie cu porunca lui Dumnezeu, şi asta l-ar aduce cu picioarele pe pământ şi l-ar smeri.

„Dumnezeu este cel mai bun medic”

– În viaţa fiecăruia dintre noi există momente de tensiune foarte mari. Cum să le depăşim?

– În general, bine este să înţelegem că mai presus de toate este voia lui Dumnezeu, și orice se întâmplă este, dacă nu voia, atunci cel puţin îngăduinţa lui Dumnezeu. Adică multe nu sunt voia lui Dumnezeu, pentru că Dumnezeu nu vrea răul, nu vrea suferinţa, nu vrea durerea, dar sunt îngăduinţa lui Dumnezeu şi, dacă Dumnezeu a îngăduit, înseamnă că este spre binele nostru.

Dacă avem înţelepciunea să înţelegem că Dumnezeu este un medic excepţional, cel mai bun medic; şi exact cum, dacă ai fi în mâna unui medic foarte bun și ţi s-ar spune: „Uite, ai o boală”, şi orice a făcut medicul ăsta până acum a ieşit bine, în orice condiţii i-a vindecat pe bolnavi ‒ deci dacă ai auzi de un asemenea medic, orice ţi-ar face acel medic, ai fi absolut de acord. Că te ţine trei zile în frig, că după aceea te ţine trei zile numai în saună, că după aceea te pune să urci pe munte, că după aceea te pune să stai degeaba o săptămână, toate le-ai lua ca pe un tratament şi ai zice: „Ăsta-i tratamentul, sigur are un rost, sigur are un folos la un moment dat, chiar dacă eu nu înţeleg de ce, dar ştie medicul de ce”. Ei, noi avem nu cel mai bun medic de pe pământ, ci desăvârşitul Doctor, Care e Dumnezeu. Nimic nu-i scapă Lui, iar diavolul nu face nimic fără îngăduinţa Lui, şi atunci, dacă am avea această convingere că totul este cel puţin cu îngăduinţa lui Dumnezeu, dacă nu cu voia Lui, atunci am avea această linişte că, până la urmă, vom avea un folos.

Bineînţeles că Dumnezeu nu ne cere să stăm ca nişte miei la junghiere, în orice condiţii. El zice: „Dacă vă vor căuta într-o cetate, mergeţi în alta” ^{cf. Matei 10:23}, adică să te fereşti de omul care-ţi vrea răul. Deci să fim și înţelepţi ca şerpii, nu numai blânzi ca porumbeii ^{cf. Matei 10:16}. Omul să se ferească din faţa răului, dar să nu devină un laş sau un fugar disperat. Nu are rost să ia răul în piept. Și Mântuitorul, când a aflat că-L caută iudeii în Iudeea, a plecat în Galileea. Înţelegeţi? Nu stătea în calea răului. Deci te fereşti de rău, dar atunci când vor pune mâna pe tine, zice Mântuitorul: „Se va întâmpla ca unii dintre voi să mărturisească”, adică, atunci când nu mai ai unde să pleci, unde să te ascunzi, unde să te dai la o parte, ei, atunci să fii cu curaj. Atunci să primeşti ca de la Dumnezeu lucrurile acelea şi să nu dai înapoi ca un laş. Asta este porunca lui Dumnezeu.

– Sfântul Serafim din Sarov spune: „Dobândeşte pacea şi mii de oameni se vor mântui în jurul tău”. Vorbiţi-ne, vă rugăm, despre această cale de a schimba lumea, schimbându-ne întâi pe noi înşine.

– E singura cale, de fapt. Nu există altă cale de a schimba lumea. Orice altă cale este trecătoare, vremelnică; pare, pe moment, că aduce mare cinste, dar după aceea căderea este şi mai mare, pierderea este şi mai dureroasă. În general, oamenii se schimbă doar în faţa întâlnirii cu Evanghelia trăită, adică cu oameni care-şi asumă Evanghelia şi s-au schimbat pe ei înşişi. La vederea unor asemenea oameni, se schimbă şi ceilalţi. Altfel, nu. De aceea, Evanghelia nu a cucerit niciodată doar prin faptul că a fost tradusă şi trimisă în diferite locuri şi oamenii puşi cu forţa să o citească. Nu numai adevărul acesta i-a schimbat pe oameni; depinde cine spune acest adevăr şi cât de asumat este acest adevăr de acel om, asta contează foarte mult. De aceea, Sfântul Apostol Pavel zice: „Propovăduirea Evangheliei nu stă în cuvânt, ci în putere” ^{cf. I Corinteni 2:4}. El nu vorbea neapărat de puterea de a face minuni, ci de puterea cu care oamenii mărturisesc acel adevăr – poate că sunt oameni simpli, poate ciobani, dar puterea cu care ei mărturisesc acel adevăr deschide inimile celorlalţi.

„Bucuraţi-vă!” „Ei, da-i greu…”

Într-una din rugăciunile de dinainte de Împărtăşanie există un cuvânt care zice: „Poruncește-mi și voi deschide uşile inimii mele, pe care Însuți le-ai zidit”, Îi zicem noi lui Dumnezeu. Pentru că există nişte uşi ale inimii omeneşti care nu ar trebui să se deschidă în faţa oricărei prefăcătorii, oricărei minciuni, oricărui nimic. De multe ori, diavolul sau oamenii vicleni reuşesc să deschidă aceste uşi prin prefăcătorie, mimând că sunt buni, că ne iubesc, că ţin la noi, dar asta este o înşelare. Aceştia, într-un fel, nu deschid uşile, ci sar pe de lături. Cum zice Mântuitorul: „Mulţi au venit înainte de Mine, dar au fost hoţi şi tâlhari. Eu sunt păstorul cel bun, Eu sunt Cel ce intru pe uşă în staul” ^{cf. Ioan 10:7-8}.

Ei, a făcut Dumnezeu ca aceste porţi ale inimii să se deschidă în faţa adevărului, în faţa frumuseţii adevărate, în faţa celui care trăieşte cu adevărat cuvântul, celui care îl crede. Așa îngăduie Dumnezeu să se deschidă inimile oamenilor, pentru că inimile oamenilor prea s-au deschis unde nu trebuia şi prea s-au ars şi prea s-au îndurerat şi prea s-au chinuit de mii de ori, încât şi le-au zăvorât aproape să nu le mai deschidă niciodată, dar în faţa unor asemenea oameni, poate că sunt singurii în faţa cărora inimile lor se mai deschid.

Povesteşte un stareţ că a plecat de acasă într-o zi de noiembrie târzie, avea vreo 16 ani pe atunci, şi s-a dus în munţi, în Apuseni, să intre într-o mănăstire. El, de capul lui. Şi era o zi ploioasă, iar acolo, sus, în munţi, aproape că ningea. Şi a ajuns în curtea unui schit amărât. Tot drumul s-a gândit: „Ce caut eu aici? Nu mă duc eu acasă? N-aveam eu casa mea caldă? De ce-am venit eu aici?”. A dat de câteva chipuri de monahi mai aspri, mai nepăsători: „Ce cauţi aici? De ce-ai venit?”. Și se simţea ca un străin. Dar, la un moment dat, a ieşit un Părinte, Arsenie Praja, un pustnic mai puţin cunoscut şi, când i-a văzut chipul şi când acesta i-a vorbit părinteşte, cu toată inima, a simţit că este acasă. În clipa aceea i s-a deschis inima şi nu s-a mai închis niciodată faţă de acel om. Ei, în faţa unor asemenea oameni se deschid inimile, în faţa frumuseţii adevărate mărturisite cu viaţa noastră.

Da, mai întâi trebuie să ne schimbăm pe noi înşine, şi în clipa aceea se deschid şi inimile altora faţă de noi. Altfel, ne vom strădui, vom face cursuri de retorică, vom folosi silogisme complicate, vom folosi mii de trimiteri, vom încerca să idealizăm lucrurile, să le exagerăm, numai ca să-i cucerim pe oameni, dar cucerirea este trecătoare şi oamenii nu se vor deschide faţă de noi. Şi, poate chiar mai dureros, oamenii se vor simţi minţiţi, se vor simţi trădaţi ‒ „seduşi şi abandonaţi”, aş numi mai bine.

– În mai multe rânduri, Mântuitorul ne îndeamnă: „Bucuraţi-vă!”. Cum să împlinim acest cuvânt când vedem atât de multă suferinţă în jurul nostru?

– Da, este multă suferință, dar gândiţi-vă: în ce condiţii ne spune Mântuitorul asta? În condiţiile în care El ne scoate din această paradigmă a morţii, în care nu mai exista nici o ieşire pentru om, nici o ieşire! Dacă era o binecuvântare, era doar aici, pe pământ; dacă era un bine, era doar aici, pe pământ. Dincolo nu era nimic, era doar un loc de tăcere, era Şeolul ‒ un loc de aşteptare veşnică, un fel de somn adânc, ca o comă. Şi atunci, dintr-odată, Mântuitorul, prin puterea, prin lucrarea şi prin jertfa Sa ne descoperă că ne dăruieşte viaţă veşnică. În condiţiile acestea, da, zice: „Bucuraţi-vă!”, iar noi zicem: „Ei, da-i greu… Chiar dacă ne promite asta, tot e greu”. Nu-i adevărat! Gândiţi-vă că, dacă ne-ar spune cineva că am câştigat la loto și într-o săptămână ne vin banii, să zicem, o sumă colosală, am fi bucuroşi! Și dacă am avea vecini care ne aruncă gunoiul în curte, şi dacă ne-ar fura cineva capra, şi dacă s-ar uita urât unii la noi, noi am fi bucuroşi şi am zice: „Dar ce contează, că peste o săptămână o să fiu milionar, o să-mi cumpăr câte capre vreau! Nu mă interesează că-mi face ăsta rău!”, şi m-aş bucura.

La fel cum îndrăgostitul, poate să fie el cât de bolnav, nu contează, dacă celălalt i-a mărturisit dragostea, asta valorează de mii de ori mai mult decât toate celelalte necazuri la un loc și atunci el e fericit. Aşa şi noi, pentru că Dumnezeu ne-a făcut o declaraţie de dragoste şi ne cheamă în Împărăţia Sa şi asta ar trebui să ne bucure, să nu mai conteze nimic. Adică tu te uiţi în zare ca şi cum te-ai uita la o cetate albă, frumoasă, care este oaza ta în pustiul acesta, o oază de frumuseţe fără seamăn: aceea e Împărăţia la care te cheamă Dumnezeu. Şi tu plângi şi strigi la Dumnezeu: „Cum vrei să merg acolo, când sunt desculţ şi am nişte spini pe cale?”. Ce mai contează spinii? Alergi prin ei spre acea cetate! Chiar socoteşti o cinste că poţi să te străduiești puţin ca să ajungi la acea cetate albă a Împărăţiei lui Dumnezeu.

(…)

Interviu realizat de

Mihaela Raluca Tănăseanu

Articol publicat in Revista Familia Ortodoxa/Ianuarie 2022