Duminica următoare este numită a Lăsatului sec de carne, pentru că în săptămâna care urmează este prescris de Biserică un post limitat – abstinenţă de la carne. Această prescripţie trebuie înţeleasă în lumina a ceea ce s-a spus mai sus despre sensul pregătirii. Biserica începe acum să ne „adapteze” la marele efort pe care-l aşteaptă din partea noastră peste şapte zile. In mod treptat, ne atrage atenţia către acest efort – cunoscând fragilitatea noastră, prevăzând slăbiciunile noastre.
In ajunul acestei zile (Sâmbăta lăsatului sec de carne), Biserica ne cheamă la o comemorare generală a tuturor celor care „au adormit în nădejdea învierii şi a vieţii veşnice”. Aceasta este cu adevărat ziua cea mare de rugăciune a Bisericii pentru membrii ei răposaţi. Pentru a înţelege sensul acestei legături dintre Post şi rugăciunea pentru cei morţi, trebuie amintit faptul că creştinismul este religia iubirii. Hristos nu a lăsat ucenicilor Săi o doctrină de mântuire individuală, ci o nouă poruncă, să se iubească unul pe celălalt, şi a adăugat: întru aceasta vor cunoaşte toţi că sunteii ucenicii Mei, dacă veţi avea dragoste unul către altul. Aşadar, dragostea este fundamentul, viaţa Bisericii, care este, în cuvintele Sfântului Ignatie al Antiohiei, „unitatea în credinţă şi dragoste”.
Păcatul este totdeauna lipsa dragostei şi, de aceea, separaţie, izolare, războiul unuia împotriva celorlalţi. Noua viaţă oferită de Hristos şi transmisă nouă prin Biserică este, mai întâi de toate, o viaţă a reconcilierii, a „întâlnirii întru una a celor care au fost dispersaţi”, restaurarea iubirii distruse prin păcat. însă cum am putea noi începe
întoarcerea noastră la Dumnezeu şi împăcarea noastră cu El, dacă în sinea noastră nu ne întoarcem către acea unică şi nouă poruncă a iubirii?
Rugăciunea pentru cei răposaţi este o expresie esenţială a Bisericii ca iubire. Cerem lui Dumnezeu să pomenească pe toţi cei pe care îi pomenim noi, iar noi îi pomenim pentru că îi iubim, în rugăciunea pentru ei, îi întâlnim în Hristos, Care este dragoste şi Care, pentru că este dragoste, depăşeşte moartea, cea din urmă victorie a despărţirii şi a urii. In Hristos nu este diferenţă între cei vii şi cei morţi, pentru că toţi trăiesc în El. El este Viaţa şi această Viaţă este lumina omului. Iubindu-L pe Hristos, îi iubim pe toţi cei care sunt în El; iubindu-i pe cei care sunt în El, îl iubim pe Hristos: aceasta este legea Bisericii şi raţiunea clară pentru care ea se roagă pentru cei morţi.
Este adevărat că dragostea noastră în Hristos îi ţine vii, pentru că îi ţine „în Hristos”; cât de grav greşesc acei creştini occidentali care fie reduc rugăciunea pentru răposaţi la o doctrină juridică despre „merite” şi „recompense”, fie că, pur şi simplu, o refuză, ca fiind fără rost! Marea Priveghere pentru cei răposaţi, din Sâmbăta lăsatului sec de carne, slujeşte ca model pentru toate celelalte pomeniri ale morţilor şi este repetată în a doua, a treia şi a patra săptămână din Post.
Tot iubirea constituie tema Duminicii Lăsatului sec de carne. Pericopa evanghelică a acestei zile este parabola înfricoşatei Judecăţi (Matei 25, 31-46). Care va fi criteriul judecăţii Sale, când Hristos va veni să ne judece? Răspunsul pe care-l dă parabola este: dragostea- nu doar o preocupare umanitară pentru dreptatea abstractă şi „săra-
cul” anonim, ci concretă şi personală dragoste pentru persoana umană, orice persoană umană pe care Dumnezeu mă face să o întâlnesc în viaţa mea. Această distincţie este importantă, deoarece astăzi din ce în ce mai mulţi creştini tind să identifice dragostea creştină cu preocupările politice, economice şi sociale; cu alte cuvinte, ei mută centrul de greutate de la persoana unică şi de la destinul ei unic, la entităţi anonime, cum ar fi „clasă”, „rasă” etc. Nu spunem că aceste preocupări sunt greşite. Este clar că, în drumurile vieţii lor, în responsabilităţile lor cetăţeneşti, profesionale etc., creştinii sunt chemaţi să facă tot ce pot şi ştiu mai bine pentru o societate dreaptă, egală şi, în general, mai umană. Toate acestea, fiţi siguri, pleacă din creştinism şi pot fi inspirate de dragostea creştină. Prin urmare, dragostea creştină este ceva diferit, iar această diferenţă trebuie înţeleasă şi menţionată, ca Biserica să-şi păstreze unica sa misiune şi să nu devină o „agenţie socială”, ceea ce, în definitiv, nici nu este!
Dragostea creştină este „posibilitatea imposibilă” de a-L vedea pe Hristos în cel de lângă mine, oricine este el, pe care Dumnezeu a hotărât să îl aducă în viaţa mea fie doar pentru câteva momente, nu ca o ocazie pentru „o faptă bună”, nici ca pe un exerciţiu de filantropie, ci ca pe începutul unei veşnice însoţiri în Dumnezeu însuşi.
Pentru că, ne întrebăm, ce este dragostea, dacă nu tocmai o putere misterioasă care depăşeşte accidentalul şi exteriorul în „celălalt” – aparenţa sa fizică, rangul social, originea etnică sau capacitatea intelectuală – şi atinge sufletul, unica şi inconfundabila „rădăcină” personală a unei existenţe umane, cu adevărat partea dumnezeiască din el?
Dacă Dumnezeu ne iubeşte pe fiecare dintre noi, aceasta se datorează faptului că El singur cunoaşte nepreţuita şi comoara absolut unică, „sufletul” sau „sinele”, pe care El l-a dăruit fiecărui om.
Astfel, dragostea creştină este participarea la acea divină cunoaştere şi darul acelei iubiri divine. Nu există dragoste „impersonală”, deoarece dragostea este descoperirea minunată a „persoanei” în „om”, a personalului şi unicului în comun şi în general. Este descoperirea a ceea ce este „atrăgător”, a ceea ce este de la Dumnezeu, în fiecare om.
In această privinţă, dragostea creştină este câteodată opusul „activismului social”, cu care se identifică adesea creştinismul astăzi. Pentru un „activist social”, obiectul dragostei nu este „persoana”, ci omul, o unitate abstractă a unei Ia fel de abstracte „umanităţi”. In creştinism însă omul este „demn de a fi iubit”, pentru că este persoană. Acolo, persoana este redusă la individ; aici, individul este văzut numai ca persoană. Activistul social nu are nici un interes pentru persoană, pe care o sacrifică uşor pentru „interesul comun”. Creştinismul poate să pară a fi – şi, în câteva probleme, într-adevăr este – mai degrabă sceptic în ceea ce priveşte acea abstractă umanitate, şi comite un păcat de moarte împotriva Iui însuşi când îşi abandonează preocuparea şi dragostea pentru persoană. Activismul social este întotdeauna „avangardist” în sine; totdeauna acţionează în numele justiţiei, al ordinii, al fericirii ce trebuie să vină, să fie atinsă. Creştinismul se ocupă mai puţin de această problematică ce ţine de viitor; dimpotrivă, pune tot accentul pe acum – singurul scop decisiv al dragostei. Aceste două atitudini nu se exclud în mod reciproc, însă nu trebuie să fie confundate. Creştinii, să fie clar, au responsabilităţi îndreptate către „această lume” şi trebuie să şi le îndeplinească. Aceasta este aria „creştinismului social”, care aparţine în întregime „acestei lumi”. Totuşi, dragostea creştină ţinteşte dincolo de „această lume”. Ea însăşi este o rază, o manifestare a împărăţiei lui Dumnezeu, transcende şi depăşeşte toate limitele şi „condiţiile” acestei lumi, pentru că motivaţia, ţelurile şi desăvârşirea ei sunt în Dumnezeu. Şi noi ştim că, totuşi, chiar şi în această lume care „zace în răutate”, singura victorie de durată şi transformatoare este cea izvorâtă din dragoste. A-i aminti omului această dragoste şi vocaţie personală, a umple această lume păcătoasă cu dragoste, aceasta este adevărata misiune a Bisericii.
Pilda Judecăţii de Apoi tratează problema dragostei creştine. Nu toţi suntem chemaţi să muncim pentru „umanitate”, însă fiecare dintre noi a primit darul şi harul dragostei lui Hristos. Ştim că toţi oamenii, în definitiv, au nevoie de această dragoste personală – de recunoaşterea în ei a sufletului lor unic, în care frumuseţea şi întreaga creaţie sunt reflectate într-un mod fără egal. De asemenea, mai ştim că toţi oamenii sunt întemniţaţi, bolnavi, însetaţi şi flămânzi de această dragoste personală pe care au negat-o. Şi, în sfârşit, mai ştim că, tocmai în condiţiile strâmte şi limitate ale existenţei noastre personale, fiecare dintre noi a primit responsabilitatea unei mici părţi din împărăţia lui Dumnezeu, prin acest dar al dragostei lui Hristos. Astfel, chiar dacă noi am acceptat sau nu această responsabilitate, chiar dacă am iubit sau nu, vom fi judecaţi. Pentru că întrucât unuia dintre aceştia prea mici fraţi ai Mei aţi făcut, Mie Mi-aţi făcut…
ALEXANDER SCHMEMANN
sursa: www.crestinortodox.ro