Întreabă preotul

Fraților, aşteptăm întrebari de la oricine va dori să adreseze o întrebare legată de Biserică și viața duhovnicească, iar în măsura posibilităţilor, părintele Ioan Plămădeală parohul catedralei “Schimbarea la Față”, împreună cu clericii acestui sfânt lăcaș, căutând la Sf. Scriptură şi Sfinţii Părinți vă va da un răspuns.

919 thoughts on “Întreabă preotul”

  1. Noi spune:

    Dacă nu ne mai iubim și nu ne înțelegem,trebuie să rămînem împreună de dragul copiilor?

    1. Biserica promovează ca valori principale : pacea, întelegerea și răbdarea. Greutățile pe care le avem sunt pe măsura în care noi suntem în stare să le ducem, de aceea nu copii sunt legătura dintre părinți, o dată ce ați făcut pasul acesta sunteți raspunzători ambii în aceiași măsură să păstrați pacea, curațenia și ințelegerea în familia voastră. Fundamentul familiei Dvs a fost construit pe baza a niște sentimente, trairi , care v-au făcut să fiți împreună. La fel ca atunci trebuie să reaprindeți aceste sentimente din nou, lăsați mîndria și smerițivă. Urmați dar îndemnul SF.Apostol Pavel „Dragostea îndelung rabdă; dragostea este binevoitoare, dragostea nu pizmuieşte, nu se laudă, nu se trufeşte. Dragostea nu se poartă cu necuviinţă, nu caută ale sale, nu se aprinde de mânie, nu gândeşte răul. Nu se bucură de nedreptate, ci se bucură de adevăr. Toate le suferă, toate le crede, toate le nădăjduieşte, toate le rabdă. Dragostea nu cade niciodată.” (3 – 67)

      1. Corneliu spune:

        parinte, unde pot pune intrebarea din rubrica intreaba preotul? ca nu as vrea sa scriu aici la un comentariu al cuiva. Spuneti-mi si mie va rog frumos

        1. pmarcel spune:

          Tot aici puneti intrebarea.

          1. Corneliu spune:

            Nu vreau sa o spun în nume de rau dar am unele nelămuriri și de pe acum îmi cer iertare dacă spun ceva ce v-ar supăra.
            1. De ce Biserica respinge știința și nici măcar nu recunoaște asta?
            2. De ce unii oameni ai bisericii și unii clerici sunt adepți ai geocentrismului sau a teoriei pământului plat? Pământul e sferic și se învârte în jurul soarelui, asta au dovedit-o și astronomii și oamenii de stiinta
            3. De ce Biserica încurajează ideea: ? Asta o spun pentru ca foarte mulți oameni credincioși mi-au spus ca e păcat sa am îndoieli și sa cercetez, doar trebuie sa cred în ce mi se spune fără a cerceta, ba chiar mulți m-au făcut ateu când le spuneam ca afirmația e greșită
            4. De ce Biserica nu accepta faptul ca pământul are 4 miliarde de ani și ii învață pe oameni ca universul și lumea au fost create în 6 zile, iar a 7-a zi Dumnezeu s-a odihnit? De ce Biserica ii învață pe oameni ca de la facerea lumii sunt 8000 de ani având în vedere faptul ca universul e vechi de 13 miliarde de ani, iar pământul e vechi de 4,5 miliarde de ani.
            5. De ce Biserica neaga existenta dinozaurilor? Ca doar exista dovezi ca acești dinozauri au trăit pe pământ.
            Parinte,eu îmi cer iertare încă odată dacă v-am supărat cu ceva, va rog iertați-mă. Nu vreau sa fiu etichetat drept ateu sau satanist cum am fost numit de alte persoane sau preoți. Va rog sa ma iertati dacă v-am supărat cu aceste întrebări.

          2. pmarcel spune:

            Trebuie sa precizam de la bun inceput ca Biserica nu respinge stiinta,datorita stiintei astazi scrim pe internet.Intre ele nu exista opozitie,ci distinctie.Stiinta lamureste multe din tainele lumii,dar initiativa ei este limitata,pentru ca se sprijina doar pe ratiune,dar cunoasterea adevarata inseamna mult mai mult.Daca ratiunea nu ar fi sprijinita de lucrarea Duhului Sfint,poarta spre adevar ar ramine inchisa.Teoria pamintului plat poate si este sustinuta de unii oameni de biserica,dar nu este pozitia oficiala a Bisericii care ne spune ca pamintul este sferic.Cercetarea nu este un pacat,dar intii de toate un crestin ar trebui sa cerceteze Sf. Scriptura ca sa se poata baza pe ceva ,mai apoi celelalte.Un crestin trebuie sa se fereasca de toate cele ce nu il apropie de Dumnezeu,si sa nu umblam dupa trup ,dar dupa duh.De aceea vas indemna sa cititi Epistola catre Romani cap 8.
            Dupa cronologia biblica pamintul are cam 7500 de ani vechime,dar dupa evolutionisti si chiar dupa istoria predata in licee pamintul are miliarde de ani vechime.Aceasta teorie de miliarde de ani vechime contine mai multe ipoteze de cit fapte.Dupa ei trebuie de presupus ca fiintele fosilizate din nivelurile inferioare de roci sunt stramosii evolutivi ai celor din nivelurile superioare.Dar se intimpla adesea ca aceste straturi sa fie in ordine gresita-dupa teoria evolutionista:straturi cu organizme mai primitive se gasesc in partea de sus.Ei numesc aceste lucruri „desconformitati” ,deoarece einu gasesc justificari pentru faptul ca totul este in ordine gresita.Straturile nu au etichete casa spuna:”Eu am cinci milioane de ani vechime”,chiar si datarea cu Carbon nu ne poate duce atit de departe.Stiinta incearca sa explice si cele 6 zile ale facerii bazinduse pe procesele naturale ce pot fi bservate astazi.Insa cele 6 zile ale facerii nu sunt un proces natural;ele sunt ceea ce a avut loc inainte de a incepe sa functioneze intregul proces natural al pamintului.Ele sunt lucrarea lui Dumnezeu,ele tin de miracol,nepotrivinduse cu legile firii ce cirmuiesc lumea pe care o vedem in prezent.Exista o carte pe care ti-as recomanda sa o citesi”Potopul din cartea Facerii”-Henry Morris in care el interpreteaza straturile in termenii unei singure catastrofe,adica potopul lui Noe.
            Ceea ce tine de dinozauri Biblia menţionează dinozaurii, cu toate că nu foloseşte niciodată cuvântul „dinozaur”. În schimb, Biblia foloseşte cuvântul ebraic tanniyn. „Tanniyn” este tradus diferit în versiunile engleze ale Bibliei; uneori apare ca „balaur de mare”, alteori ca „şarpe”. Cel mai frecvent este tradus prin „dragon”. Tanniyn pare să fi fost un fel de reptilă-gigant. Aceste creaturi sunt menţionate aproape de treizeci de ori în Vechiul Testament, care le prezintă atât pe uscat cât şi în apă.

            În afară de menţionarea acestor reptile-gigant aproape treizeci de ori pe parcursul Vechiului Testament, Biblia prezintă o serie de creaturi într-un mod care i-a determinat pe unii cerecetători să creadă că scriitorii ar fi putut descrie în acest fe dinozauri. Despre Behemoth se spune că este cea mai măreaţă dintre toate creaturile lui Dumnezeu, un gigant a cărui coadă este asemănată cu un cedru (Iov 40:15). Unii cercetători au încercat să identifice Behemoth fie ca elefant fie ca hipopotam. Alţii au indicat că elefanţii şi hipopotamii au cozi foarte subţiri, incomparabile cu un cedru. Dinozauri ca Brachiosaurus şi Diplodocus, pe de altă parte, au cozi uriaşe ce pot fi uşor comparate cu un cedru.Cu siguranţă dinozaurii cutreierau pământul în trecutul antic. Fosilele de dinozaur au fost găsite în toata lumea, iar oasele lor sunt expuse în muzee pentru ca toata lumea să le vadă. Oamenii de ştiinţă au fost capabili să reconstruiască multe dintre scheletele acestora… aşa că ştim destul de multe despre cum ar fi putut arăta aceştia.Problema este alta:Cind au trait ei pe pmint?Evolutionistii spun ca dinozaurii au evoluat dealungul a milioane de ani. Ei isi imagineaza ca un fel de animal s-a schimbat incet dealungul unor perioade lungi de timp devenind astfel un fel diferit de animal. Ei cred, de exemplu, ca amfibienii s-au schimbat in reptile (inclusiv dinozauri) prin acest proces gradual. Asta ar insemna desigur, ca ar trebui sa fi fost milioane de creaturi dealungul acestor perioade care ar fi niste ‘intermediare,’ in timp ce amfibienii se transformau in reptile. Dovezi ale acestor ‘forme tranzitionale,’ asa cum sunt numite ele, ar trebui sa fie din abundenta. Multi experti in fosile recunosc totusi, ca nici macar o forma tranzitionala nediscutabila de trecere de la un grup de creaturi la altul nu a fost gasita nicaieri. Daca dinozaurii au evoluat din amfibieni, ar trebui sa fie, de exemplu, dovezi fosile ale animalelor care sa fie in parte dinozauri in parte altceva. Nu exista nici o dovada de asa ceva nicaieri. De fapt, daca intrati in orice muzeu veti vedea fosile de dinozauri care sunt 100% dinozauri, si nu altceva. Nu sunt nici macar 25%, 50%, 75%, sau chiar 99% dinozaur-ci toate 100% dinozaur!
            Biblia ne spune ca Dumnezeu a creat toate animalele terestre in a sasea zi de creatie. Cum dinozaurii erau animale terestre, ei trebuie sa fi fost facuti in aceasta zi, alaturi de Adam si Eva, facuti deasemenea in ziua a sasea.(Facerea 1:24-31). Daca Dumnezeu a conceput si a creat dinozaurii, ei ar fi trebit sa fie complet functionali, conceputi sa faca ceea ce au fost creati sa faca, si ar fi trebuit sa fie 100% dinozauri. Acest fapt se potriveste perfect cu dovezile din arhivele de fosile.
            Evolutionistii declara ca nici un om nu a trait vreodata alaturi de dinozauri. Totusi Biblia face clar faptul ca dinozaurii si oamenii trebuie sa fi trait impreuna. Biblia ne invata (in Facerea 1:29-30) ca animalelor originale (si primilor oameni) li s-a poruncit sa fie vegetariene. Nu existau carnivori in creatia originala. Mai mult, nu exista moarte. Era o lume imaculata, Cu Adam si Eva si animalele (inclusiv dinozaurii) traind intr-o armonie perfecta, si mancand numai plante.
            Este trist ca lucrurile nu au stat asa pentru mult timp. Adam s-a razvratit impotriva Creatorului sau, aducand pacatul in lume (Facerea 3:1-7; Romani 5:12). Din cauza acestei neascultari, Adam, si deci toti descendentii lui (inclusiv tu si eu), am renuntat la dreptul de a trai alaturi de un Dumnezeu care este drept si Sfant (fara de pacat).
            Biblia ne arata clar incepand cu Facerea si terminand cu Apocalipsa ca nu exista moartea animalelor sau a oamenilor inainte ca Adam sa pacatuiasca. (Considerati doar cateva dintre multe pasaje: Romani 5:12; Facerea 2:17; Facerea 1:29-30; Romani 8:20-22; Fapte 3:21; Evrei 9:22; I Corinteni 15; Apocalipsa 21:1-4; Apocalipsa 22:3.) Asta inseamna ca nu ar fi existat nici o fosila de animal (si nici un os de dinozur) inainte de pacat.
            Dupa pacatul lui Adam, animalele si oamenii au inceput sa moara. Era acum o lume diferita, una plina de moarte si zbucium. O lume care odinioara fusese frumoasa suferea acum sub blestemul pus asupra ei de catre Creato (Facerea 3:14-19). Dar a fost data si o promisiune (Facerea 3:15), conform careia Dumnezeu va face posibila o cale prin care pedeapsa pentru pacat sa fie platita, astfel incat sa existe o cale pentru ca omul sa se intoarca inapoi la Dumnezeu.Probabil ca oamenii si animalele se omorau unii pe altii; poate ca dinozaurii au inceput sa omoare celelalte animale si pe oameni. Oricum ar fi fost, Bibilia descrie acea lume ca fiind ‘stricata.’
            Din cauza acestei rautati, Dumnezeu l-a avertizat pe Noe ca va distruge lumea printr-un Potop (Facerea 6:13). Prin urmare Dumnezeu i-a poruncit sa construiasca o nava mare (arca) astfel incat toate soiurile de animale terestre (care trebuie sa fi inclus si pe dinozauri) impreuna cu familia lui Noe sa poata supravietui la bordul ei in timp ce Potopul distrugea intregul pamant.(Facera 6:14-20).
            Unii oameni cred ca dinozaurii erau prea mari, sau ca erau prea multi dintre ei ca sa incapa in acea arca. Totusi nu existau chiar atatea feluri diferite de dinozauri. Avem astazi cu siguranta sute de nume de dinozauri, dar multe dintre acestea au fost date catorva oase sau schelete ale aceluiasi tip de dinozaur gasit in alte tari. Este logic deasemenea sa presupunem ca varietati, marimi si sexe ale aceluiasi fel de dinozaur sa fi sfarsit cu nume diferite. De exemplu, uitati’va la toate varietatile si marimile diferite de caini, care raman pana la urma tot caini oricate nume sofisticate le-am da. In realitate ar fi putut exista mai putin de 50 de feluri diferite de dinozaur.Si ce s-a intamplat cu celelalte animale terestre care nu au ajuns in Arca? foarte simplu, s-au inecat. Multe dintre ele puteau fi acoperite cu tone de sedimente moi in timp ce apele dezlantuite acopereau pamantul.(Facerea7:11-12,19). Din cauza acestei ingropari rapide, multe dintre aceste animale s-au pastrat sub forma de fosile. Daca asa s-a intamplat, ar fi de asteptat sa fie gasite dovezi ale miliardelor de animale moarte in straturile de roca formate atunci (formate din aceste sedimente moi) pe tot cuprinsul globului pamantesc. Si asta este exact ceea ce gasim astazi.

          3. Corneliu spune:

            Multumesc mult parinte, multumesc pentru explicatie. Dupa ce am citit mesajul dumneavoastra am stat si m-am gandit la treaba asta si in stiinta este vorba de niste treburi probabil nesigure ce raman la stadiul de teorii, cum e teoria Big-Bang-ului care mi se pare o prostie, dar care inca nu a fost dovedita, dar ceea ce mie mi-a atras atentia a fost un artcol pe care l-am citit cu ceva timp in urma. Acel articol facea referire la faptul ca specia umana s-a dezvoltat si a evoluat dintr-o singura pereche de oameni, ceea ce mi-a demontat toate convingerile mele dinainte sa citesc articolul acela. Oricum eu incerc sa studiez si despre evolutia omului, evolutia universului, despre evolutia speciei umane.
            Dar trebuie sa va spun ca datarea cu carbon este destul de exacta si sunt unele obiecte vechi gasite chiar de milioane de ani in urma, poate nu sunt dovezi ca pamantul are 4 miliarde de ani, poate e mai tanara planeta noastra, dar nici nu sunt dovezi ca pamantul ar avea 7500 de ani, nu putem sti. In rest chiar
            Inca odata va multumesc pentru bunavointa dumneavoastra de a raspunde intrebarilor mele, inca odata imi cer iertare daca am spus ceva gresit. O seara buna va doresc. Doamne ajuta!

  2. Georgiana spune:

    Doamne ajuta! Am si eu o problema ce ma apasa de mult timp. Sunt impreuna cu un baiat de 4 ani de zile si a venit momentul ca parintii nostri sa se cunoască, dar imi e teama de aceasta întrevedere. El nu provine din aceelasi mediu ca si mine, a plecat de langa parinti de foarte mult timp si tatal meu este un om foarte mandru care isi doreste pentru mine un baiat de acelasi nivel. Ne intelegem foarte bine si ne dorim sa intemeiem o familie dar imi este teama de reactia tatalui meu, nu as vrea sa ma puna sa aleg intre familie si iubit. Cum l-as putea sa il fac sa înțeleaga ca nu familia lui conteaza ci el ca persoana si eu langa el imi croiesc un viitor nu langa tatal sau mama lui.

    1. pmarcel spune:

      Incercati sa aveti o discutie cu tatal dumneavoastra inainte de intalnirea pe care o preconizati. Discutati cu el toate intrebarile care va framanta, asa incat sa fiti ambii pregatiti moral pentru aceasta intalnire. Sigur ca trebuie sa luati in considerare si parerea parintilor referitor la intemeierea familiei, dar pana la urma, decizia va apartine doar dvs. Incercati sa explicati tatalui ca la o persoana nu conteaza doar starea ei materiala, statutul in societate, studiile, mediul din care vine etc, dar in primul rand, conteaza sufletul, educatia, convingerile religioase si morale, si virtutile cu care este inzestrata acea persoana. O casnicie care are la baza interesul material este sortita pierzarii. Sfanta Scriptura ne sune ca: “Va lasa omul pe tatal sau si pe mama sa si se va alipi cu femeia sa si vor fi amandoi un trup. Taina aceasta mare este; iar eu zic in Hristos si in Biserica”(Ef. 5,31-32). Reiesind din cele scrise mai sus, puteti sa ascultati sau sa nu ascultati de parerea parintilor, dar in cazul in care se destrama familia, sa stiti ca dvs veti da raspuns in fata Dreptului Judecator, ci nu parintii.

  3. Ionuț spune:

    Spuneți-mi vă rog, dacă Dumnezeu se spune că e bun, e iubire, de ce există atâta răutate în lume? Azi ți se pare că lumea a înnebunit. De ce El dă voie să se întâmple multe mârșăvii care se petrec?

    1. pmarcel spune:

      Întrebarea aceasta si-a pus-o si autorul cartii lui Iov. In aceasta carte, Dumnezeu îi lasă pe oameni să dezbată diferite teorii și, la urmă, când îi vine rândul să vorbească, El îi pune lui Iov o serie întreagă de întrebări la care pe vremea aceea nu se știa răspunsul. Aceste întrebări îl fac pe Iov să-și dea seama că trebuie să-și accepte limitările, și faptul că Dumnezeu nu e obligat să-i spună tot ce face și ce nu face. Deci, nu poate mintea noastra omeneasca sa patrunda in toate tainele dumnezeiesti, „căci gândurile Mele nu sunt ca gândurile voastre şi căile Mele ca ale voastre, zice Domnul. Şi cât de departe sunt cerurile de la pământ, aşa de departe sunt căile Mele de căile voastre şi cugetele Mele de cugetele voastre”(Isaia 55:8-9).
      Un lucru insa este cert, ca omul a primit liberul arbitru de la Dumnezeu și poate face alegeri bune sau rele. Dacă Dumnezeu ar interveni, nu am mai fi liberi!
      Iata ce scrie teologul Claudiu Balan referitor la acest subiect: Faptul că Dumnezeu a îngăduit suferința în lume este adevărat, dar nu Dumnezeu este autorul suferinței. A îngădui înseamnă a accepta temporar o stare de imperfecțiune / o situație problematică, cu scopul de a o repara / corecta și readuce la starea de perfecțiune.

      Dumnezeu a creat lumea în șase zile în deplină perfecțiune, așa încât la sfârșit a spus:

      “Şi a privit Dumnezeu toate câte a făcut şi iată erau bune foarte. Şi a fost seară şi a fost dimineaţă: ziua a şasea.” (Fac. 1, 31)

      După ce Dumnezeu a finalizat creația Sa toate erau excepționale, toate erau noi și unice, totul funcționa așa cum Marele Maestru a vrut, după inima și dragostea Lui blândă, după mintea lui genială. Nu exista violență între animale, nu existau cataclisme naturale, nu exista ură între oameni și nu exista moartea în niciuna din formele pe care le cunoaștem astăzi. Nu exista neascultare a oamenilor și a îngerilor față de Dumnezeu.

      Dar totuși Dumnezeu a creat pe îngeri și pe oameni ca persoane, nu ca roboți, având rațiune, fiind conștienți de viața lor și de tot ce-i înconjoară, având libertate de a alege să facă voia lui Dumnezeu sau să n-o facă. Aici e punctul de început al suferinței.

      Putea Dumnezeu să creeze îngeri-slujitori ca niște soldăței “robotizați” vii și buni, care să facă numai binele, așa cum astăzi animalele acționează doar din instinctul așezat de Dumnezeu în ele, fără a fi conștiente de sine, fără a avea libertate și rațiune. Putea să ne facă și pe noi oamenii la fel, făpturi frumoase, inteligente dar dependente “robotizat” de instrucțiunile inserate în noi de Creator, ca într-un computer, și în acest caz nu ar mai fi existat oameni care să aleagă greșit, și nici suferință.

      Dar Dumnezeu a preferat să creeze pe om după chipul și asemănarea Sa, a Tatălui și Fiului și Sfântului Duh.

      „Şi a zis Dumnezeu: ‘Să facem om după chipul şi după asemănarea Noastră, ca să stăpânească peştii mării, păsările cerului, animalele domestice, toate vietăţile ce se târăsc pe pământ şi tot pământul!’ Şi a făcut Dumnezeu pe om după chipul Său; după chipul lui Dumnezeu l-a făcut; a făcut bărbat şi femeie.” (Fac. 1, 26-27)

      Adică în ce fel? Dumnezeu L-a creat pe om conștient de sine și de viața sa, rațional, capabil să se exprime prin cuvânt, inteligent, sensibil, iubitor, creator, stăpânitor peste întreaga planetă, dar mai presus de toate l-a creat liber și i-a respectat libertatea.

      Faptul că omul e liber să aleagă îl pune în situația ca uneori să greșească și de aici apare suferința în lume. Faptul că îngerii sunt liberi de aceea au apărut unii îngeri care au ales greșit și au căzut din poziția lor, fiind pedepsiți de Dumnezeu și devenind demoni, îngeri care se împotrivesc Creatorului.

      Dar exercițiul libertății omului și al îngerilor nu e unul fatalist care-i condamnă la suferință, ci e unul pedagogic prin care Domnul ne învață să alegem mereu doar binele, învățând din greșeli şi crescând în asemănarea cu El.

      După neascultarea lui Adam și a Evei, care au mâncat din pomul din rai din care Domnul le spuseseră să nu mănânce, ei au cunoscut moartea și moartea a intrat în întreaga Creație. Sfântul Apostol Pavel ne spune acest lucru:

      “De aceea, precum printr-un om a intrat păcatul în lume şi prin păcat moartea, aşa şi moartea a trecut la toţi oamenii, pentru că toţi au păcătuit în el. (Rom. 5, 12 )

      De acum înainte Adam va trebuie să muncească pentru a obține mâncarea pe care înainte o primea fără efort. Va trebui să sufere pentru a-și câștiga existența. Eva va naște copii în dureri și va fi atrasă și stăpânită de bărbatul ei. Adam și Eva nu vor mai trăi veșnic ci trupurile lor vor cunoaște moartea.

      Aici este punctul de început al suferinței umanității
      Păcatul odată intrat în om se va rostogoli în generaţiile următoare mărindu-se şi diversificându-se continuu în faptele oamenilor.

      De aici încolo apare prima crimă, Cain care-l omoară pe fratele său de Abel. De aici începe să se răcească iubirea între oameni, căci S-au depărtat de Dumnezeu prin neascultare şi încep să trăiască în egoism.

      De ce există astăzi atât de multă suferinţă în lume? Noi oamenii suntem autorii răului. Noi ne facem rău unii altora. Noi creem răul acum prin faptele noastre. Noi în egoismul nostru, uneori fără să vrem, aducem multă suferinţă oamenilor de lângă noi, uitând că toţi suntem fii lui Dumnezeu şi toate resursele planetei trebuie împărţite echitabil fiecăruia. Uităm că suntem o familie.

      E evident în orice familie, în orice comunitate, indiferent cât de mare sau mică: acolo unde oamenii fac binele şi se ajută unii pe alţii, suferinţa e mult diminuată faţă de acolo unde oamenii sunt egoişti şi se luptă doar pentru ei înşişi.

      Sunt oameni care suferă din vina alegerilor lor. Dar sunt şi oameni care suferă din vina părinţilor lor, din vina altor persoane din jurul lor. Suferinţa în lume îmbracă atâtea forme şi uneori pare inexplicabilă, dar totul are sens la Dumnezeu.

      Da, Dumnezeu a îngăduit suferinţa şi răul în lume, dar a făcut acest lucru ca un tată care îngăduie uneori ca al său copil să sufere puţin ca să-i dea o lecţie, pe care altfel n-ar primi-o printr-o vorbă bună. Tatăl care acceptă să-şi lasă copilul în pericol pentru a-i da o lecţie, suferă El Însuşi alături de copil.

      Creatorul nostru nu doar că a îngăduit suferinţa între oameni ci El Însuşi S-a făcut om şi a suportat toată răutatea lumii asupra Sa, lăsându-se răstignit pe Cruce.

      Pe Cruce, Iisus Hristos, Dumnezeu-Omul, a acceptat tot răul lumii şi l-a întors înapoi către noi în iubire. Pe Cruce Dumnezeu transformă toate răutatea în bunătate, toate neascultarea în ascultare, tot păcatul în fapte bune şi le întoarce înapoi oamenilor, ca să ne arate cât de mult ne iubeşte.

      Pe Cruce Domnul nostru a suferit şi suferă alături de toţi cei care acum suferă, şi le dă tuturor putere să treacă peste suferinţă vindecându-i trupeşte şi sufleteşte.

      De ce a îngăduit Dumnezeu suferinţa în lume?
      Ca să confirme libertatea pe care a dat-o oamenilor.

      Ca să transforme treptat răul din noi în bine, cu acordul nostru.

      Ca să ne cointereseze şi pe noi să luptăm pentru alegerea binelui.

      Ca să nu ni se mai pară porunci cuvintele Domnului, ci Lumină şi Viaţă, Fericire şi Binecuvântare.

      Ca făcând toţi experienţa răului să nu ne mai atragă niciodată întunericul.

      Ca să ne unească El prin suferinţă şi ca unirea aceasta să fie nedespărţită.

      Ca să fim toţi una. Una între noi oamenii şi una cu Dumnezeu.

      Ca să refacă întreaga Creaţie aşa cum era la început: bună foarte. Perfectă.

      Suferinţa este exerciţiul libertăţii noastre.

  4. Elisei spune:

    De ce un preot nu are voie sa slujeasca doua sau mai multe Liturghii in aceeasi zi?
    De ce nu este voie sa se slujeasca doua Liturghii la acelasi altar,in aceeasi zi?

    1. pmarcel spune:

      Ziua liturgica, insemnand ciclul de 24 de ore, inchipuie intreaga creatie, de la facerea lumii, pana la sfarsit.
      Se incepe cu Ceasul 9 si cu Vecernia (Vechiul Testament, intuneric, noapte) si se incheie cu Sfant Liturghie, savarsita la rasaritul soarelui (Noul Testament, lumina, desavarsire). In creatie, Hristos s-a jertfit o singura data, pentru totdeauna.
      Deci, Euharistia este o hrană, dar nu una care să ne sature trupul, ci este „leacul nemuririi”, adică un „medicament” dozat. Însuşi Mântuitorul ne învaţă să cerem pâinea cea spre fiinţă „în fiecare zi”, iar ucenicii au împlinit aceasta frângând pâinea „în fiecare zi” (cf. Fapte 2:46), ca memorial al morţii şi învierii lui Hristos. Actualizarea zilnică a morţii şi învierii lui Hristos, ne obligă şi la respectarea ideii de unicitate a Jertfei lui Hristos. Aducând o singură dată pe zi Jertfa şi împărtăşindu-ne din ea o singură dată pe zi, noi mărturisim că moartea şi învierea lui Hristos, avute loc o singură dată, au fost suficiente pentru mântuirea noastră şi nu este nevoie ca ele să fie repetate istoric sau nici multiplicate numeric, ci doar actualizate.

  5. Ionuț spune:

    Spuneți-mi vă rog, care contracepție este permisă în familie, dacă deja avem 6 copii?

    1. pmarcel spune:

      Atat in familie, cat si in afara ei, nu este permis nici un tip de contraceptie. Unica modalitate pe care o recomanda Biserica in acest sens, este abstinenta. Aceasta e foarte bună şi atât. Restul metodelor de protectie sunt admise doar in cazuri particulare… de aceea ar fi bine sa mergeti la duhovnic pentru a purta cu el o discutie mai detaliata.

  6. Elisei spune:

    Parinte ! Sunt obligat sa lucrez duminica…Daca nu, mi se desface contractul de munca.Cum procedez?

    1. pmarcel spune:

      In asemenea situatii parintele Ilie Cleopa raspundea in felul urmator: Daca nu exista alta solutie, lucreaza si duminica, doar ca toti banii pe care-i castigi in aceasta zi, sa-i dai la saraci! Iar părintele Arsenie Papacioc ne zice ca: „Sfânta Liturghie face abstracție de la orice fel de comparație. Sfânta Liturghie este Cer, este Dumnezeu. În mâna omului, bineînțeles. E cel mai important, cel mai mare lucru posibil”. Iar in alta parte, acelasi parinte ne spune : „Este atât de necesară şi de obligatorie participarea la Sfânta Liturghie, mai mult chiar decât ne sunt necesare lumina şi aerul! Liturghia este cea mai mare lucrare pe pământ şi folosul dincolo de închipuire al întregii creații a lui Dumnezeu”.

      Şi totuşi, în societatea contemporană nici nu concepem ca anumite categorii profesionale să nu lucreze chiar și în zi de duminică. Ce s-ar întâmpla într-un spital, dacă duminica nu se asigură garda necesară măcar pentru intervențiile de urgență? Sau într-o unitate de ambulanță? Sau ce s-ar întâmpla dacă s-ar opri brusc activitatea celor de care depinde alimentarea cu apă a unui oraș? Dar dacă cei care se îngrijesc de un azil de bătrâni sau de un orfelinat nu ar prepara hrana, înfometându-i astfel pe oropsiții locatari din respectivele centre, cum ar fi? Exemplele pot continua. Şi într-o mănăstire, duminica, atunci când toți călugării se află la dumnezeiasca Liturghie, cineva muncește pregătind masa pentru viețuitori ori pentru creștinii care solicită la finele slujbei un blid de mâncare. Așadar, cum să procedăm ca să ne îndeplinim obligațiile profesionale concomitent cu cele privind învățătura de credință? Oare unui medic chirurg i se permite să lipsească din gardă duminica? Cu siguranță, nu! Dar el săvârșeşte acolo o altfel de liturghie, a iubirii – prelungirea celei euharistice din Biserică. Devenind „instrumentul” desăvârșitului Taumaturg, prin mâinile sale se vor tămădui, se vor salva, primind alinare, cei obidiţi şi împovărați de grele suferințe.

      Practic, dacă timpul și împrejurările permit, cei obligați să muncească în duminici ori în zilele de sărbătoare se pot abate pe la biserică, în drumul către locul de muncă. Aprind o lumânare, rostesc o rugăciune, lăsând făgăduința că vor reveni să-și împlinească datoria de bun creștin. După terminarea programului, pot participa, seara, la vecernie sau vor citi acasă un acatist. Sărbătoarea nu presupune doar slujbă și odihnă, ci și lucrare duhovnicească: să facem milostenie, să cercetăm pe bolnavi, pe cei singuri, să zăbovim în preajma celor rătăciţi pe cărările umbroase ale vieții. Peste toate, neparticiparea la Sfânta Liturghie în duminici și sărbători trebuie să stârnească în sufletul creștinului un sentiment de regret. Să evite ca nefirescul să devină firesc. Chiar dacă obligațiile profesionale îl împiedică să vină la biserică, să nu se resemneze, să nu lase conștiința să-i justifice absența, ci dimpotrivă, să lupte pentru ca la următoarea sărbătoare sau duminică să ajungă numaidecât în „antecamera Împărăției lui Dumnezeu”, Biserica.

  7. Silvestru spune:

    Mă confrunt cu o problemă enormă. O rudă foarte apropiată zace la pat de o boală gravă. Aflându-se mult timp în această situație a început să deznădăjduiască în multe lucruri inlcusiv biserică, preoți și chiar în Dumnezeu . Cum procedez și cum o pot ajuta?

    1. pmarcel spune:

      Cauza deznadejdii este departarea de Hristos, de aceea cea mai sigura cale de a iesi din aceasta stare este unirea cu Hristos prin rugaciune si Sfintele Taine. Deznădejdea este o stare grea a sufletului și este un păcat greu, deoarece este un moment în care nu avem încredere în ajutorul lui Dumnezeu. Greșeala unora este că vad doar negativul din lumea aceasta și nu mai văd de nicăieri nici o ieșire. Gândurile care ne-au dus la deznădejde le putem spulbera într-o clipă, iar rugăciunea ne poate lumina din nou sufletul. Nu putem fi pierduți împreună cu Dumnezeu, iar Dumnezeu nu leapădă pe nimeni dintre cei ce se pocăiesc.

      Mărturisirea pacatelor ar fi un inceput. Pacatele sunt cele care ne apasa mintea si gandurile catre iad. Pocăinţa unită cu rugăciunea si cu lecturarea zilnica a literaturii bisericesti, sfanta scriptura, pilde din vietile sfintilor etc sunt unul dintre principalele moduri de a ieşi din deznădejde şi de a o evita.

  8. Alexei spune:

    Care este importanța și rolul veșmintelor purtate de slujitorii bisericii în timpul săvârșirii cultului divin?

    1. pmarcel spune:

      Prin veşminte liturgice înţelegem îmbrăcămintea specială pe care o întrebuinţează slujitorii altarelor în timpul săvârşirii sfintelor slujbe ale cultului divin ortodox.
      Biserica s-a îngrijit, încă din vechime, ca slujitorii ei sfinţiţi să se înfăţişeze înaintea lui Dumnezeu în veşminte deosebite. De altfel, slujitorii altarului, spre deosebire de laici, si afara slujbelor religioase trebuie sa poarte o haina mai solemna.
      Cu atât mai mult se impune această obligaţie în timpul oficierii serviciilor divine, când clericii se prezintă în faţa Iui Dumnezeu pentru a-I aduce, din partea lor şi a credincioşilor, cuvenita închinare, laudă şi mulţumire ori pentru a obţine de la El cele de trebuinţă pentru viaţa religioasă a Bisericii; Prin forma, culoarea şi calitatea materialului lor, deosebite de ale hainelor din uzul zilnic, sfintele veşminte produc o impresie puternică asupra credincioşilor; ele inspiră acestora respect faţă de purtătorii lor şi creează o atmosferă de sărbătoare, proprie săvârşirii serviciului divin. In plus, veşmintele liturgice contribuie la sporirea frumuseţii spirituale a cultului religios şi prin bogatele lor semnificaţii simbolice.

      Prin culoarea, prin forma şi calitatea materialului din care erau confecţionate, veşmintele liturgice au produs şi produc o puternică impresie asupra credincioşilor. Să nu uităm că splendoarea veşmintelor a dus la convertirea multor necredincioşi, în vechime şi nu numai.

      Atâta vreme cât prezenţa noastră la Sfânta Liturghie reprezintă începutul prezenţei în împărăţia lui Dumnezeu, unde Hristos este în mijlocul nostru, ca Împărat şi Arhiereu, nu se poate ca slujba să nu fie grandioasă. La curtea împăratului nu te poţi duce oricum. În Sala Tronului nu se poate să nu fie grandoare.

      Orice obiect din Sfânta Biserică, necesar săvârşirii cultului, trebuie să fie din cea mai bună calitate. Confecţionarea şi achiziţionarea acestor obiecte reprezintă o jertfă, iar jertfa trebuie să fie din cele „mai bune“, din cele „fără meteahnă“ – la fel şi veşmintele. Însă trebuie să avem mare grijă, ca să nu cădem în mustrarea lui Hristos, care îi certa pe farisei şi despre care spunea că „toate faptele lor le fac ca să fie priviţi de oameni; căci îşi lăţesc filacteriile şi îşi măresc ciucurii de pe poale“. Veşmintele trebuie să fie deosebite, prin frumuseţe şi calitate, dar nu trebuie să fie un element de mândrie şi de opulenţă.

  9. Alexei spune:

    De ce preoții poartă crucea deasupra veșmintelor, spre văzul tuturor?

    1. pmarcel spune:

      Crucea pectorală simbolizează „Crucea lui Hristos fiind semn al biruinţei, al întăririi şi al povătuirii, cu care suntem atraşi la Hristos, omorând poftele, izgonind pe vrăjmaşi şi fiind păziți de pretutindeni”.
      Ea aduce aminte şi de cuvintele Sfantului Apostol Pavel: „ Iar mie să nu-mi fie a mă lăuda decât în Crucea Domnului Nostru Iisus Hristos” (Gal. 6,14).
      Așadar, crucea de la gât nu este o bijuterie, chiar dacă este confecționată din metale prețioase, nu e nici măcar un obiect decorativ, ci reprezinta semnul credinței noastre si un prilej de mărturisire autentică a lui Hristos.
      În Biserica Ortodoxă Română are dreptul să poarte în premanență crucea pectorală doar arhiereul, ca o insignă a demnității arhierești, dar poate fi acordată, ca o distincție, și preoților cu rangul onorific cel mai înalt. În Biserica Ortodoxă Rusă, dreptul de a purta în permanență crucea pectorală li s-a acordat tuturor preoților, spre a se deosebi de diaconi.

  10. Ionuț spune:

    Cum pot să Îl iubesc pe Dumnezeu mai mult? Ce pot face ca să sporesc duhovnicește?

    1. pmarcel spune:

      La acest subiect se poate de scris volume de carti, de aceea eu o sa ma axez doar la un aspect al acestei intrebari. Sa pornim de la ideea Sf. Teofan Zăvorâtul, care ne spune ca: „nu-L poţi iubi pe Dumnezeu, fără să-ţi iubeşti semenii, şi nu poţi să-ţi iubeşti semenii fără să-L iubeşti pe Dumnezeu”. Deci, nu creștem duhovnicește fără ajutorarea aproapelui, pentru că harul pe care Dumnezeu ni-l dăruiește fără nici o măsură, nu intră în noi dacă suntem egoiști.

      Părintele Vasilios Bacoianis ne dă câteva repere și ne învață cum să sporim duhovniceste:

      Înlăuntrul nostru nu există viață duhovniceasca fara respectarea poruncilor dumnezeiesti: „Iar a doua poruncă (după prima, care spune să-L iubim pe Dumnezeu – Matei 22, 37), la fel ca aceasta: să iubești pe aproapele tău ca pe tine însuți! (Matei 22, 39).
      Vedeți că Domnul ne cere în același chip să ținem a doua poruncă (iubirea aproapelui) ca și pe prima (iubirea lui Dumnezeu)?

      Adică nu dă întâietate poruncii față de El! Pe cât de important este să-l iubești pe Dumnezeu, pe atât de important este să-l iubești pe aproapele tău!

      Adică omul nu poate să spună: eu îmi întorc întreaga atenție spre iubirea de Dumnezeu, dar mă arăt nepăsător față de aproapele!

      Cu atât mai mult nu poți să spui că-l iubești pe Dumnezeu când urăști pe fratele tău! Dacă spui aceasta, conform Sfintei Scripturi, ești mincinos: Dacă zice cineva: iubesc pe Dumnezeu, iar pe aproapele său îl urăște, mincinos este! (I Ioan 4, 20). Așa cum nu se împacă focul cu zăpada, la fel nu se împacă ținerea de minte a răului cu iubirea lui Dumnezeu! Iubirea de Dumnezeu trece neapărat prin iubirea față de aproapele. „De la aproapele vin și viața, și moartea”.

      Ava Ioan Colov ne învață: „Prin înțelepciune se ridică o casă (Pilde 24, 3). Nu este cu putință să zidească cineva casa de sus în jos, ci de la temelia în sus. Temelia este aproapele, ca să-l câștig și să-l folosesc întâi. Că de el sunt atârnate toate poruncile lui Hristos”:

      Dacă-l disprețuiești, „toată osteneala nevoinței tale se arată lipsită de folos, nu este primită de Dumnezeu” și ești un „străin”, un necunoscut” pentru Domnul.

      Pentru tine nu există viață duhovniocească, nici mântuire, ești un om mort!

      Deci, dacă vrei să te înalți pe culmile duhovnicești, smerește-te, cinstește-l pe aproapele tău!

      „Nimic nu poate să ne ridice din mizeria patimilor ca blândețea, smerenia și iubirea față de aproapele”.

      ,,Când te porți bine față de aproapele tău, dobândești tu însuți multă smerenie și mari virtuți fără osteneală.”

  11. Ionuț spune:

    Noi ortodocșii avem voie să mâncăm de toate, sau ca la evrei sunt anumite alimente, care se consideră „spurcate”?

    1. pmarcel spune:

      Mancarea este unul dintre darurile pe care Dumnezeu le-a facut omului. Alimentele, deci, trebuie luate cu multumire, spre slava lui Dumnezeu, creatorul lor si al nostru, precum ne indeamna Sfantul Apostol Pavel, cand zice: „Ori de mancati, ori de beti, ori altceva de faceti, toate spre slava lui Dumnezeu sa le faceti” (I Corinteni 10, 31).

      La inceput, cand l-a creat pe om, Dumnezeu a spus: „Iata, v-am dat orice iarba, care face samanta si care este pe fata intregului pamant, si orice pom, care are in el rod cu samanta: aceasta sa fie hrana voastra” (Facere 1, 29). Mai apoi, dupa incetarea potopului, cand Noe a iesit din corabia sa, Dumnezeu l-a binecuvantat si i-a spus: „Tot ce se misca si are viata sa va slujeasca de hrana: toate acestea vi le dau, ca si iarba verde” (Facere 9, 3).

      Pornind de la cele doua cuvinte de mai sus, credem ca, pana la potop, oamenii nu au mancat carne, aceasta intrand in alimentatia lor abia dupa acest moment de mare intristare. Dupa iesirea din robia egipteana, poporul ales a primit noi porunci de la Dumnezeu, printre care si o noua ordine alimentara, privind animalele: acestea au fost impartite in animale curate si animale necurate. Precum vedem, in fiecare perioada a exista o alta raportare la hrana, specifica timpului respectiv.

      Mantuitorul Iisus Hristos, in Evanghelia Sa, a desavarsit toate poruncile anterioare, care erau „umbra” si inchipuire a celor viitoare. In privinta mancarurilor, El spune: „Nu ceea ce intra in gura spurca pe om, ci ceea ce iese din gura, aceea spurca pe om. (…) Nu intelegeti ca tot ce intra in gura se duce in pantece si se arunca afara? Iar cele ce ies din gura pornesc din inima si acelea spurca pe om. Caci din inima ies: ganduri rele, ucideri, adultere, desfranari, furtisaguri, marturii mincinoase, hule” (Matei 15, 10-20).

      La randul sau, Sfantul Apostol Pavel, ne arata ca mancarea este un lucru secundar, cu mult mai prejos decat darurile Duhului Sfant, zicand: „Nu mancarea ne va pune inaintea lui Dumnezeu, ca nici daca vom manca, nu ne prisoseste, nici daca nu vom manca, nu ne lipseste” (I Corinteni 8, 8); „pentru ca imparatia lui Dumnezeu nu este mancare si bautura, ci dreptate si pace si bucurie intru Duhul Sfant” (Romani 14, 17).Dumnezeu a creat lumea „buna foarte”, precum citim in cartea cea dintai: „Si a privit Dumnezeu toate cate a facut si, iata, erau bune foarte” (Facere 1, 31). Pornind de la acest cuvant, socotim ca nici un lucru nu este rau, necurat sau lipsit de rost. Astfel, orice lucru pe care nu-l intelegem sau care ne pare a fi vatamator are cu siguranta un rost bine definit, ce asteapta sa fie descoperit.

      Sursa necuratiei e in afara lucrurilor, caci Dumnezeu nu ar fi putut crea un lucru rau sau necurat. Spre a ne feri de invataturi gresite, care ar putea sa ne faca sa socotim „necurata” vreo faptura a lui Dumnezeu, Sfantul Apostol Pavel spune: „Stiu si sunt incredintat in Domnul Iisus ca nimic nu este intinat prin sine” (Romani 14, 14).

      In perioada Vechiului Testament se facea o stricta deosebire intre animale, unele fiind socotite curate, iar altele necurate, din pricina idolatriei, a mentalitatii sociale si a nazuintelor morale. Impartirea de odinioara a animalelor, in curate si necurate, a fost savarsita, deci, nu atat dupa calitatea lor intrinseca, cat dupa o anumita componenta simbolica a fiecaruia dintre ele. Unele animale sunt simboluri ale curatiei si ale ascultarii, in vreme ce altele sunt intruchipari ale unor patimi.

      Credem ca, atat in trupul omului, cat si in sufletul sau, se imprima cumva caracterele elementelor din care acesta se hraneste. Acest lucru se poate observa usor in trupul celor care mananca grasimi multe, beau alcool sau fumeaza. Alimentatia isi pune amprenta asupra trupului, dar si a sufletului. Putem spune ca i s-a dat omului o anumita puterea de a se (re)crea pe sine, folosindu-se de cele din jurul sau. Deci, in functie de hrana pe care o folosim, ne sporim sau ne pierdem puterile sufletesti. In acest sens poate fi inteles mai usor si postul.

      Animalele necurate au mai avut un scop duhovnicesc, ele inchipuind neamurile pagane. Insa, dupa Inaltarea Domnului la cer si Pogorarea Duhului Sfant, nici un popor nu a mai fost socotit necurat si oprit de la cunoasterea lui Dumnezeu, pentru ca Mantuitorul Iisus Hristos, prin moartea Sa pe cruce, a ispasit pacatul intregului neam omenesc.

      Sfantul Apostol Petru a avut o vedenie, pe cand era in Iope: „A vazut cerul deschis si coborandu-se ceva ca o fata mare de panza, legata in patru colturi, lasandu-se pe pamant. In ea erau toate dobitoacele cu patru picioare si taratoarele pamantului si pasarile cerului. Si glas a fost catre el: „Sculandu-te, Petre, junghie si mananca.” Iar Petru a zis: „Nicidecum, Doamne, caci niciodata n-am mancat nimic spurcat si necurat.” Si iarasi, a doua oara, a fost glas catre el: „Cele ce Dumnezeu a curatit, tu sa nu le numesti spurcate.” Si aceasta s-a facut de trei ori si indata acel ceva s-a ridicat la cer.” Imediat dupa aceasta, au venit la sine trimisii sutasului Corneliu, din Cezareea, care era pagan. Intrand in casa aceluia, Sfantul Petru a spus: „Voi stiti ca nu se cuvine unui barbat iudeu sa se uneasca sau sa se apropie de cel de alt neam, dar mie Dumnezeu mi-a aratat sa nu numesc pe nici un om spurcat sau necurat. (…) Cu adevarat inteleg ca Dumnezeu nu este partinitor. Ci, in orice neam, cel ce se teme de El si face dreptate este primit de El” (Fapte 10, 9-20).

      Impartirea de odinioara a animalelor a tinut strict de Legea descoperita lui Moise, iar aceasta din urma a fost „umbra lucrurilor viitoare”, adica a Evangheliei lui Hristos. Odata cunoscand si traind Adevarul, nu mai avem de ce sa cautam umbra acestuia, care si-a implinit rolul de „calauza”, precum ne indeamna Sfantul Apostol Pavel, zicand: „Legea ne-a fost calauza spre Hristos, pentru ca sa ne indreptam din credinta; iar daca a venit credinta, nu mai suntem sub calauza” (Galateni 3, 24-25).

      Sinodul Apostolic din Ierusalim (anul 51) a hotarat care este dreapta raportare la cerintele Legii Vechi. In acest context, Sfintii Apostoli au hotarat ca Legea Veche este o sarcina nefolositoare si „un jug” prea greu de purtat (Fapte 15, 10), drept pentru care nu trebuie impusa crestinilor. Poruncile din Vechiul Testament, intre care se afla si cele privitoare la mancaruri, nu mai trebuie tinute de cei botezati in Hristos, dintre ele ramanand valabile doar urmatoarele: „Socotesc sa nu tulburam pe cei ce, dintre neamuri, se intorc la Dumnezeu, ci sa le scriem sa se fereasca de intinarile idolilor si de desfrau si de (animale) sugrumate si de sange” (Fapte 15, 19-20).

  12. Galaxia spune:

    De ce Paştele catolic şi cel ortodox se sărbătoresc la date diferite?

    1. pmarcel spune:

      Data la care se sarbatoreste Pastele depinde de doua fenomene astronomice, dintre care unul cu data fixa, legat de miscarea aparenta a soarelui pe bolta cereasca (echinoctiul de primavara, care cade pe 21 martie), iar altul cu data schimbatoare, legat de miscarea de rotatie a Lunii in jurul Pamantului (luna plina de dupa echinoctiul de primavara). Astfel, Pastele este sarbatorit intotdeauna in prima duminica dupa luna plina de dupa echinoctiu.

      Diferentele de calcul al zilei Pastelui in cazul Bisericilor crestine provin din calendarele folosite de acestea pentru anul religios. Astfel, daca credinciosii catolici folosesc calendarul gregorian, iar Pastele respecta data calendarului astronomic, ortodocsii folosesc calendarul iulian. Astfel, catolicii calculeaza data Pastelui dupa o formula de calcul a lunii pline de dupa echinoctiul de primavara, in timp ce ortodocsii calculeaza in functie de luna plina astronomica.

      Unul dintre lucrurile care au condus la sarbatorirea separata a Pastelui de catre catolici si ortodocsi este Marea Schisma, care a avut loc in anul 1054, cand cele doua Biserici s-au separat – Estul ortodox si Vestul catolic.
      Incepand din anul 540 si pana in anul 1583, Pastele era sarbatorit in aceeasi zi de Biserica estica si de catre cea vestica. Ulterior, dupa ce Papa Grigorie al XIII-lea a dispus inlaturarea a zece zile din calendarul iulian, masura care nu a fost luata si de Biserica ortodoxa, datele de sarbatorire a Pastelui in cele doua Biserici nu au mai coincis.

      Crestinatatea ortodoxa s-a impartit din anul 1924 in doua, in ceea ce priveste data sarbatoririi Pastelui: Bisericile ramase la calendarul vechi, iulian, au continuat sa il serbeze dupa Pascalia veche, pe cand Bisericile care au adoptat calendarul indreptat au sarbatorit cativa ani (intre 1924 si 1927) Pastele pe stilul nou.

      Ca sa se inlature insa dezacordul acesta dintre diferitele Biserici ortodoxe si pentru a se stabili o uniformitate in intreaga Ortodoxie, Bisericile care au adoptat calendarul indreptat au stabilit, in anul 1927, prin consens general, ca Pastele sa fie serbat in toata crestinatatea ortodoxa dupa Pascalia stilului vechi, adica odata cu Bisericile ramase la calendarul neindreptat, iulian.
      Este drept ca exista si ani in care Pastele este sarbatorit in aceeasi zi atat de catolici, cat si de ortodocsi, cum ar fi 2010 , 2011, 2014, iar de multe ori diferenta dintre ele este de o saptamana, catolicii fiind totdeauna cei care sarbatoresc mai devreme Invierea Domnului.

  13. Ionuț spune:

    Cum pot participa la educarea finului de botez, dacă cumătrii noștri nu prea ne dau voie? Totuși stiu că voi răspunde în fața lui Dumnezeu pentru el.

    1. pmarcel spune:

      La Botez naşul şi-a asumat responsabilitatea pentru credinţa finului. Şi şi-a luat o obligaţie nu mai puţin importantă decât cea pe care o au părinţii, căci nu e vorba doar de viaţa acestui micuţ, dar şi de mântuirea sa.Deci ce am putea şi ce trebuie să facem pentru acei, care prin această sfântă taină ne-au devenit acum mai mult decât rude, căci adesea legăturile spirituale sunt şi trebuie să fie nu mai puţin importante, decât cele de sânge. Există cazuri când nu se mai păstrează legăturile între cei maturi şi intervenţia naşului nu mai e posibilă. Sau poate distanţa care vă desparte e prea mare.
      Dar pentru cel care mântuirea sufletlui acestui copilaş nu sunt doar cuvinte, mereu există o posibilitate de a contribui. Există posibilitea de a ne rugă pentru el.Si nu este prea putin,dupa cum cred multi dintre noi…doar prea slaba a devenit credinta noastra in puterea rugaciunii. Atunci când avem credinţa în puterea rugăciunii, atunci putem fi şi liniştiţi că s-a făcut totul posibuil în cazul dat. Şi va aduce neapărat roade această rugăciune.Rugăciunea zilnică a fiecăruia ar trebui neapărat să includă pomenirea şi numelor celor pentru care acum suntem nu mai puţin importanţi decât părinţii, de fapt şi suntem tot părinţi – părinţi spirituali. Deasemenea şi trecerea numelor finilor în pomelnice la Sfânta Liturghie, ca neapărat să se roage şi biserica pentru ei.
      Cu cât este mai intensă viaţa bisericească a naşilor de botez,cu atât şi mai mult se va strădui să facă şi pentru mântuirea sufletului finului. Şi nu contează dacă nu au legătură permanentă între ei, din diverse motive. Acea legătură, care s-a format între ei se va păstra şi menţine şi la depărtare, datorită aceste sfinte legături formate la Botez.
      Si in general rugaciunea pentru aproapele este o manifestare a dragostei…Caci cel ce nu iubeste n-a cunoscut pe Dumnezeu,pentru ca Dumnezeu este iubire.Iar misiunea noastra a tuturor celora carora Biserica le-a incredintat aceasta misiune este sa contribuim ca neaparat sa se intimple aceasta intilnire-Intilnirea cu Dumnezeu.

  14. Ionuț spune:

    De ce trebuie să mă mai spovedesc dacă ieșind de la mărturisire, dacă după câteva clipe știu că voi face iarăși aceleași păcate?

    1. pmarcel spune:

      Sfintul Prooroc Iezechiel ne spune: ” Sufletul care pacatuieste va muri” (Iezechiel 18-20).Crestinul care se spovedeste si repeta pacatul se afla intr-o stare critica,cind nu mai face diferenta din ce este bine si ce este rau. Ajuns in acest nedorit stadiu de repetare si de permanentizare a pacatului,omul savirseste raul ca un automat,devine ca un robot programat de diavol,incit cu timpul pacatul se transforma intr-o obisnuinta atit de stabila incit nici nu mai este nevoie de tentatia demonica.Pe pacatosii ajunsi in aceasta stare ii are in vedere Proorocul Isaia cind zice:”Vai de cei ce zic raului bine si binelui rau,care numesc lumina intuneric si intunericul lumina,care socotesc amarul dulce si dulcele amar.”(Isaia 5-20)
      Toate cartile Biblice ne marturisesc in unanimitate ca intreaga fiinta a omului este contaminata de pacat:gindurile,sentimentele,vointa,cuvintele,faptele…deaceea omul trebuie sa se pocaiasca dupa cuvintul Mintuitorului:”Pocaitiva ca sa apropiat Imparatia cerurilor”(Marcu (1-15),iar sf.Apostol Iacov spune:”Marturisiti-va deci unul altuia pacatele,si va rugati unul pentru altul ca sa va vindecati”(Iacov 5-16).Insa pocainta trebuie sa fie o schimbare decisiva in suufletul acelei persoane,o scimbare la 180 de grade in viata,insa mai aveti nevoie nu numai sa va dezvaluiti pacatele,dar si sa le uriti.Crestinul vine la spovevedanie sa se tamaduiasca si ar fi logic ca pacientul(crestinul) sa doreasca sa se insanatoseasca.Prin urmare trebuie sa-si asculte cu atentie medicii(preotii) si sa urmeze constiincios tratamentul,fiind permanent cu gindul sa nu mai faca cele rele ca iar se va imbolnavi.Iar daca repeta pacatul ramine sclav al pacatului PE VECI…caci astfel ne invata Hristos:”Adevarat,adevarat va spun voua,ca oricine savirseste pacatul,este sclav al pacatului.Si sclavul nu ramine vesnic in Casa,insa Fiul ramine vesnic.”(Ioan 8:34-35)Pacatul deformeaza chipul lui Dumnezeu di om si din nefericire pacatul produce o ruptura nu numai dintre Dumnezeu si om ci si una la nivel de familie si societate.Insa nu trebuie sa deznadajduim,sa nu lasam miinile in jos caci ne spune scriptura:”De cite ori vei cadea scoala-te si te vei mintui”De fapt întreaga noastră viață se află între cădere și ridicare, de aceea și Apostolul Pavel spune că: „celui ce i se pare că stă neclintit, să ia aminte să nu cadă” (I Cor. 10, 12).

      Deci Sfânta Scriptură ne spune într-un verset că de vom cădea, să ne ridicăm, iar în altul să luăm aminte să nu cădem. De ce asta? Pentru că Dumnezeu în bunătatea Sa „nu vrea moartea pacătosului, ci să se întoarcă și să rămână viu” (Iez.18,23) și înțelege căderile noastre, suferă odată cu noi în căderi, dar nu se dezgustă de ele și la cea mai mică dorință de ridicare din partea noastră, este gata să ne ajute să punem un „început bun”- până când? Până ne vom mântui. Un părinte spunea să cerem lui Dumnezeu să murim în momentul ridicării noastre din păcat, ceea ce coincide de fapt cu „sfârșit creștinesc vieții noastre”.

      După toate acestea va trebui să fim foarte atenți, că poate apărea gândul că: „oricum de căzut eu tot am să cad, pentru că am probat, am văzut pe propria piele și atunci nu-i problemă dacă cad: dacă în zi de post mănânc de frupt, dacă mă uit pe site-uri pornografice, dacă înjur” etc. și aceste gânduri nu sunt altceva decât o mulțumire a noastră cu starea de fapt, iar acest lucru reprezintă o nedorință din partea noastră de a lupta, de a ne nevoi, ori Hristos ne cere bărbăție, curaj și în ciuda faptului că am căzut, să ne ridicăm, să ne străduim să nu mai cădem și dacă am căzut să ne ridicăm, să o luăm de la capăt.

  15. Galaxia spune:

    Iisus a spus: „Orice pacat si orice hula se va ierta oamenilor, dar hula impotriva Duhului nu se va ierta. Celui care va zice cuvant impotriva Fiului Omului, se va ierta lui; dar celui care va zice impotriva Duhului Sfant, nu i se va ierta lui, nici in veacul acesta, nici in cel ce va sa fie” (Matei 12, 31-32).
    Deci, care sunt pacatele impotiva Duhului Sfant?

    1. pmarcel spune:

      Cuvintele Mintuitorului din Sf.Scriptura pe care le-ai citat au fost rostite atunci cind au adus la Hristos un demonizat care era si orb si mut pe care la vindecat.Fariseii vazind aceasta ziceau ca cu beelzebul-capetenia demonilor scoate pe demoni.Si cunoscind Hristos gindurile lor le spune:”Cine nu este cu Mine este impotriva mea,si cine nu aduna cu mine risipeste…si in continuare rosteste cuvintele de mai sus…
      Dar de ce Hristos spune asa?Pentru ca Iudeii inca nu stiau cine este Hristos,dar despre Duhul Sfint aflase mult mai devreme,caci toti proorocii care au vorbit in Vechiul Testament au vorbit prin Duhul Sfint.La fel si noi in Simbolul de Credinta rostim:”Si intru Duhul Sfint Domnul de viata facatorul,care din Tatal purcede,cela ce impreuna cu Tatal si cu Fiul este inchinat si slavit,care a grait prin prooroci.” Din aceasta cauza le raspunde in asa mod fariseilor,fiindca minunile pe care le facea Hristos erau si sunt in conlucrare cu Duhul Sfint.Deaceea si le spune;bine pe mine nu ma cunoasteti,dar cum puteti spune ca nu-l cunoasteti pe Duhul Sfint invinuinduma ca fac minuni cu puterea demonilor.
      Daca sa vorbim cronologic oamenii au vorbit impotriva lui Dumnezeu Tatal in Vechiul Testament dar pentru aceasta a existat iertare-a venit Domnul nostru Iisus Hristos sa o realizeze.Mai apoi oamenii in Noul Testament au vorbit de rau si l-au rastignit pe Hristos dar si pentru aceasta a fost iertare,Mintuitorul le promite ca le va trimite alt Mingietor-Duhul Sfint.Iar cei ce vor huli impotriva lui nu le se va ierta nici in lumea aceasta nici in cealalta.Caci dupa succesiunea Tatal,Fiul si Duhul Sfint nu mai exista nimic.
      Ca sa vedem cum putem huli pe Duhul Sfint trebuie sa intelegem ce functii are El.Si Hristos ne spune:” Iar cind va veni Acela Duhul Adevarului,va va calauzi la tot adevarul.” Deci lucrarea lui este sa ne calauzeasca si sa ne arate ce este pacatul si sa ne conduca la adevar;adevarul fiind insusi Hristos”Eu sunt Calea Adevarul si Viata” deci el ne descopera absolut tot adevarul nu 50% sau 75%,dar tot adevarul.
      Deci care sunt pacatele impotriva Duhului Sfint:
      1.Cei ce nu cred in Dumnezeu si nu urmeaza porunile lui.
      2.Cei ce nu cred in Sfinta scriptura ca fiind revelata de Duhul Sfint
      3.Cei ce savirsesc omoruri-inclusiv avorturi,si aici ma refer nu numai la femei dar si la barbatii care le indeamna la acest pas
      4.Necredinta in Biserica si Tainele Bisericii-mai ales cei care au fost botezati si au primit la botez Harul Duhului Sfint
      5.Urirea si rapirea vietii proprii
      6.Vrajitoria si inchinarea la idoli
      7.Erezia

  16. Silvestru spune:

    De ce trebuie de sfintit transportul?

    1. pmarcel spune:

      Orice vehicul este rodul înţelepciunii, dar şi orice călătorie nu este lipsită de riscuri. O spun până şi companiile de asigurari. De aceea, omul credincios cheamă pe Dumnezeu în ajutor, pentru a se împlini două obiective în strânsă legătură: buna funcţionare a utilajului şi, prin aceasta, împlinirea scopului călătoriei, pe care oricine şi-ar dori-o fără evenimente neplăcute. În fond, chiar şi statistic vorbind, o atitudine rutieră creştină (responsabilă şi lipsită de vicii) generează o scădere a cifrelor negative: accidente, decese şi răniţi, pagube materiale.Rugaciunea care se citeste la sfintire este o adaptare la condiţiile actuale, a mai vechii rugăciuni de binecuvântare a corăbiei. Acest vehicul de transport este mentionat de către Psalmistul David ca fiind rodul înţelepciunii umane izvorâtă din înţelepciunea divină şi care are nevoie de ajutorul Domnului pentru buna împlinire a scopului său: Cât de mărite sunt lucrurile Tale, Doamne, pe toate’ntru înţelepciune le-ai făcut; umplutu-s-a pământul de zidirea Ta. Marea aceasta este mare şi largă…acolo pe ea străbat corăbii…dacă mâna Tu Ţi-o vei deschide, toate se vor umple de bunătati.
      Acum apare o întrebare: Putem binecuvânta orice şi oricum? Orice lucru din acest univers material poate primi binecuvântarea lui Dumnezeu, cu o singură condiţie: scopul existenţei sale să fie unul bun, moral, mântuitor, atât pentru noi cât şi pentru aproapele nostru. Un creştin nu se poate raporta la bunurile din jurul său decât ca fiind primite de la Dumnezeu şi puse numai în slujba lui Dumnezeu şi a aproapelui. Scrie Sf.Ap. Pavel: Fiindcă tot ce a făcut Dumnezeu este bun, şi nimic nu e de lepădat dacă se ia cu mulţumire: căci se sfinţeşte prin cuvântul lui Dumnezeu şi prin rugăciune.

      Aşadar putem binecuvânta orice tip de vehicul (barcă, vapor, automobil, locomotivă, tren, avion, navă spaţială etc.) câtă vreme avem de gând să-l folosim creştineşte.

      Însă nu văd rostul binecuvântării atunci când scopul maşinii este doar unul de afirmare făloasă a unui statut social efemer. Din păcate, unii încă mai cred că haina sau maşina determină valoarea omului. Dar tot Psalmistul zice: Unii se laudă cu căruţele lor, alţii cu caii lor, iar noi ne lăudăm cu numele Domnului Dumnezeului nostru.

  17. Silvestru spune:

    De ce preoților , slujitorilor Sfintelor Altare de ex: În biserica Greaca sau Rusă li se permite să fumeze , s-au uneori e trecut cu vederea sau nu se iau măsuri pentru că folosesc țigările . Biserica după câte știu consideră aceasta deprindere ca viciu?

    1. pmarcel spune:

      In primul rind trebuie de mentionat ca fiecare e responsabil pentru faptele care le face, si nu suntem noi in masura sa judecam,mai ales in cazul dat cind stim ca nu in fumat sau nefumat sta harul unui preot. Fumatul este un viciu ca si multe altele: cafeaua,alcoolul,drogurile,dulciurile care provoaca diabetul…sirul poate continua la nesfirsit,toate acestea duc la o sinucidere lenta sau moarte mai rapida deaceea sunt socotite ca patimi.
      Tuturor le este greu sa nu se sminteasca,sau sa nu judece cind vad ca cei ce trebuie sa-i calauzeasca le arata prin faptele lor o alta cale,dar sa nu uitam ca atunci cind judecam suntem mai prejos de omul care greseste,ca el poate nu-si vede pacatul,sau se lupta cu el si noi nu stim,dar noi cind judecam aratam mindria noastra rabufnita: ” Uite! eu nu sunt ca el.” care este un pacat foarte mare.
      In al doilea rind chiar daca preotul fumeaza,aceasta nu inseamna ca tainele savirsite de el nu sunt valide,sa nu uitam ca la credinta sa se adauga si credinta comunitatii.
      Spunând că fumatul este păcat nu spunem că toţi fumătorii sunt nemântuiţi. Există mulţi credincioşi în Iisus Hristos care fumează. Fumatul nu împiedică o persoană să fie mântuită şi nici nu cauzează pierderea mântuirii. Fumatul nu este însă un păcat mai greu de iertat decât altele, fie pentru o persoană care devine creştin, fie pentru un creştin sau preot care îşi mărturiseşte păcatul înaintea lui Dumnezeu (1 Ioan 1:9). În acelaşi timp, noi credem cu tărie ca fumatul este un păcat care trebuie mărturisit şi, cu ajutorul lu Dumnezeu, abandonat.
      Biblia nu menţionează în nici un loc în mod concret fumatul. Există însă o serie de principii biblice care cu siguranţă că se aplică şi fumatului. În primul rând, Biblia ne porunceşte să nu permitem trupurilor noastre să fie stăpânite de nimic. 1 Corinteni 6:12 declară: „Toate lucrurile îmi sunt îngăduite, dar nu toate sunt de folos; toate lucrurile îmi sunt îngăduite, dar nimic nu trebuie să pună stăpânire pe mine.” Fumatul este fără îndoială unul dintre lucrurile care creează o puternică dependenţă. Un pic mai departe, în acelaşi pasaj scripturistic, ni se spune: „Nu ştiţi că trupul vostru este Templul Duhului Sfânt, care locuieşte în voi, şi pe care L-aţi primit de la Dumnezeu? Şi că voi nu sunteţi ai voştri? Căci aţi fost cumpăraţi cu un preţ. Proslăviţi dar pe Dumnezeu în trupul şi în duhul vostru, care sunt ale lui Dumnezeu” (1 Corinteni 6:19-20). Fumatul este fără îndoială foarte dăunător pentru sănătate. S-a dovedit deja că fumatul afectează grav plămânii , inima si alte organe.
      Ceea ce tine de unele tari unde este tolerat fumatul preotilor,aici este vorba mai mult de Grecia,Bulgaria si alte tari Balcanice unde traditiile vechi,si cultura lor de secole si chiar mai mult au fost pastrate cu grija,chiar daca aceste traditii sau dovedit mai tirziu a fi daunatoare pentru trup si suflet,si aici merge vorba de fumatul tutunului,cafeaua,narghileaua care a evoluat atit stilistic cit si functional si altele.In Grecia de ex:Chiar daca este interzis fumatul stradal si in locurile publice si se dau amenzi usturatoare,cu toate acestea Grecii fumeaza tigara dupa tigara,asa ca daca vei cere cuiva sa-si stinga tigara,gestul tau va fi vazut cu ochi rai.
      Noi crestinii nu trebuie sa privim la un viciu ca la o crima,si sa nu uitam ca Dumnezeu il iubeste pe fiecare dintre noi,iar lucrurile pe care noi le judecam la aratare,Dumnezeu le vede tainic,vede chiar si pocainta viitoare pe care noi nu o vedem.Si sa nu judecam ca nu cumva judecind sa cadem in aceleasi pacate.Sa nu cadem in extrema si sa vedem numai partea rea din altii. Sa ne uitam si la noi. Nu cred ca fumatul, nu-i mai da omului posibilitatea de a iubi si a se darui. Sunt alte patimi care il fac pe om sa nu mai savarseasca aceste lucruri. Si cred ca nu ne sunt straine.

  18. Alexei spune:

    Bună ziua, părinte! Care este semnificația slujbei Litiei?

    1. pmarcel spune:

      În vechime, când litiile se făceau afară din biserici sau afară din cetate, ieșirea credincioșilor afară din biserică simboliza alungarea omului din rai: Fiind noi afară din biserică, amintim căderea din rai și cum că ni s-a încuiat raiul și cerul” , zicea Simeon al Tesalonicului, in secolul XV. Semnificația aceasta simbolică a Litiei se păstrează și atunci când ea se săvârșește în biserică, precum explică același mare liturgist al Bisericii Ortodoxe. După el, ieșirea clerului și a credincioșilor în pronaosul sau tinda bisericii (adică în încăperea în care odinioară ședeau penitenții), la începutul Litiei, închipuie alungarea primilor oameni din rai și pocăința noastră, unită cu rugăciunea pentru redeschiderea ușilor, cerului și a milostivirii dumnezeiești.
      Pâinile care se binecuvântează la Litie amintesc și simbolizează cele cinci pâini cu care Mântuitorul a săturat mulțimile în pustie, în chip minunat prin frângerea și înmulțirea lor. De aceea, după unii liturgiști, ieșirea clerului și a credincioșilor în pronaos înseamnă mergerea poporului în pustie spre a-L căuta pe Hristos, iar binecuvântarea artoselor de către preot în mijlocul bisericii înseamnă binecuvântarea pâinilor de către Hristos, în mijlocul adunări poporului.
      Cât privește grâul , vinul și untdelemnul care se aduc la Litie și se binecuvântează o dată cu pâinile, ele reprezintă prinosul sau ofranda adusă de noi lui Dumnezeu din roadele pământului și din elementele principale ale hranei noastre, după pilda jertfei aduse la începutul omenirii de Abel și după modelul jertfelor nesângeroase aduse la templul Legii Vechi, care constau din grâu, vin și untdelemn (Nm XVIII, 12 și Ne X, 39). Când ne rugăm deci ca Dumnezeu să binecuvânteze și să înmulțească pe pământ aceste roade, ne rugăm de fapt pentru binecuvântarea și îmbelșugarea principalelor surse de întreținere a existenței noastre fizice. Grâul este, de altfel, roadă pământului din care se face pâinea, care ca și vinul, este întrebuințată în cult ca materie a jertfei liturgice, acestea două devenind prin sfințire, trupul și sângele Domnului din Sfânta Euharistie. Cât privește untdelemnul binecuvântat la Litie, amintește, după unii, untdelemnul din ulciorul văduvei din Sarepta Sidonului, care, datorită puterii dumnezeiești ce lucra prin proorocul Ilie, trebuia să nu se mai termine în timpul secetei (3Rg XVII, 12-16).

  19. Alexei spune:

    De ce la unele biserici nu se săvârșește Litia?

    1. pmarcel spune:

      La unele din bisericile de enorie (mai mult la orașe), în ajunul sărbătorilor mari (praznice, sfinți cu Priveghere, hramuri), iar la mănăstiri și în ajunul duminicilor se unește cu Vecernia o rânduială deosebită, numită Litie. Ea nu constituie o slujbă aparte, neavând nici formulă de binecuvântare la început, nici formulă de încheiere (otpust); de aceea nu se săvârșește niciodată singură, ci se încadrează în slujba de seară (Vecernia sau Privegherea).
      Acest serviciu liturgic, era la început propriu mănăstirilor, nu este generalizat sau practicat în toate bisericile de enorie, deoarece el nu face parte dintre cele șapte Laude oficiale ale cultului ortodox, adică slujbele care alcătuiesc oficiul divin al unei zile liturgice și care au un caracter normativ și obligatoriu, atât pentru bisericile mănăstirești și catedrale, cât și pentru cele de enorie (Vecernia, Pavecernița, Miezonoptica, Utrenia și Ceasurile). De aceea, în bisericile de enorie Litia se oficiază numai sporadic, mai mult pe la orașe și mai rar la sate.

  20. Alexei spune:

    Preoții mereu îndeamnă oamenii la rugăciune… De ce trebuie să ne rugăm?

    1. pmarcel spune:

      Trebuie să ne rugăm pentru că prin rugăciune păstrăm legătura cu Dumnezeu și ne întreținem puterea de a nădăjdui în El, de a crede neclintit în El și de a-L iubi. Prin rugăciune dobândim de la Dumnezeu ajutor ca să împlinim statornic voia Lui și ca să ne punem viața în slujba Lui și a semenilor noștri, să ne ridicăm asupra greutăților vieții și să ne agonisim mângâiere și îmbărbătare în necazurile și strâmtorările sufletești și trupești. Sfânta Scriptură însăși ne îndeamnă să ne rugăm prin cuvintele: ”Privegheați si vă rugați” (Mt 26, 41); ”Rugați-vă neincetat” (1Tes 5, 17); ”Faceți în taotă vremea… tot felul de rugăciuni și de cereri” (Ef 6, 18).

  21. Postolache spune:

    De ce Dumnezeu dă voie ca copiii să sufere pentru greșelile părinților? Oare nu este nedreptate? Parcă fiecare ar trebuie să răspundă pentru propriile greșeli.

    1. pmarcel spune:

      Copiii nu se nasc puri, adică lipsiţi de păcat, ci se nasc cu o fire păcătoasă. În cartea Psalmilor împăratul David, când se pocăia pentru păcatul săvârşit cu BetŞeba şi pentru omorârea lui Urie Hetitul, a spus:Ca iata intru faradelege m-am zamislit si in pacate m-a nascut maica mea. (Psalmul 50:6)
      El nu spune prin aceasta că mama lui ar fi fost o femeie cu purtări uşuratice sau că ar fi fost conceput în curvie, ci spune că de la naştere i-a fost transmisă natura păcătoasă pe care o au toţi oamenii şi care se transmite prin ereditate. Lucrul acesta îl spune şi Apostolul Pavel în Epistola către Romani când zice:De aceea, după cum printr-un singur om a intrat păcatul în lume, şi prin păcat a intrat moartea, şi astfel moartea a trecut asupra tuturor oamenilor, din pricina că toţi au păcătuit… (Romani 5:12)Dumnezeu pedepseşte nelegiuirea părinţilor în copii lucrul acesta este confirmat chiar în a doua din cele zece porunci, când Dumnezeu avertizează pe oameni de seriozitatea consecinţelor idolatriei şi spune:Să nu-ţi faci chip cioplit, nici vre-o înfăţişare a lucrurilor care sunt sus în ceruri, sau jos pe pământ, sau în apele mai de jos decât pământul. Să nu te închini înaintea lor, şi să nu le slujeşti; căci Eu, Domnul, Dumnezeul tău, sunt un Dumnezeu zelos, care pedepsesc nelegiuirea părinţilor în copii până la al treilea şi la al patrulea neam al celor ce Mă urăsc, şi Mă îndur până la al miilea neam de cei ce Mă iubesc şi păzesc poruncile Mele. (Iesire 20:4-6)
      Binecuvântarea lui Dumnezeu faţă de urmaşi întrece cu mult pedeapsa. Din a doua poruncă se vede clar că Dumnezeu pedepseşte până la al treilea şi la al
      patrulea neam pe cei ce-L urăsc, dar se îndură până la al miilea neam de cei ce-L iubesc şi păzesc poruncile Lui. Când Dumnezeu i-a dat lui Moise a doua oară textul celor 10 porunci, Domnul a trecut pe dinaintea lui şi a strigat:Domnul, Dumnezeu este un Dumnezeu plin de îndurare şi milostiv, încet la mânie, plin de bunătate şi credincioşie, care Îşi ţine dragostea până în mii de neamuri de oameni, iartă fărădelegea, răzvrătirea şi păcatul, dar nu socoteşte pe cel vinovat drept nevinovat, şi pedepseşte fărădelegea părinţilor în copii şi în copiii copiilor lor până la al treilea şi al patrulea neam!” (Iesirea 34:6-7)
      În vremea proorocului Ezechiel, unii din poporul Israel care se aflau în captivitatea babiloneană credeau că nu au vină proprie înaintea lui Dumnezeu şi că se află în acea robie doar din pricina păcatelor părinţilor. Astfel, chiar spuneau şi zicala aceasta: „Părinţii au mâncat aguridă, şi copiilor li s-au strepezit dinţii?” În tot capitolul 18 din cartea proorocului Ezechiel Dumnezeu abordează acest subiect şi le arată oamenilor că El nu omoară pe copilul care trăieşte drept pentru părintele care a trăit în nelegiuire şi invers, nu scuteşte de la moarte pe copilul care trăieşte în nelegiuire din pricina că tatăl a fost un om neprihănit. Dumnezeu în bunătatea sa este gata să ierte pe fiecare şi spune:
      Dar dacă cel rău se întoarce de la toate păcatele pe care le-a săvârşit, şi păzeşte toate legile Mele şi face ce este drept şi plăcut, va trăi negreşit, şi nu va muri. Toate fărădelegile pe care le-a făcut, i se vor uita! El va trăi, din pricina neprihănirii în care a trăit. Doresc Eu moartea păcătosului? Zice Domnul, Dumnezeu. Nu doresc Eu mai degrabă ca el să se întoarcă de pe căile lui şi să trăiască? (Ezechiel 18:21-23)
      Fiecare dintre noi nu se naște ca o făptură nouă, ci ca un moștenitor al tuturor generațiilor care l-au precedat. În toate aceste nașteri pot exista sfinți, cât și păcătoși obișnuiți (oameni nedesăvârșiți), dar și mari păcătoși… Fiecare generație moștenește de la toate cele dinainte (în particular copiii de la părinții lor și de la înaintașii cei mai apropiați) caracteristici ale minţii, inimii, voinței, particularități ale corpului, probleme rezolvate si nerezolvate. Dacă părinții au rezolvat în ei înșiși o anumită problemă, ei le transmit copiilor o natură umană mai șlefuită. Dacă ei nu vor fi in stare să o rezolve, generația următoare se va lovi de ea, mai devreme sau mai târziu”.
      Așadar, primim uneori și particularități negative, iar atunci, ceea ce vom face în viață depinde doar de noi și de modul în care Îl primim pe Dumnezeu, căci chiar dacă ar exista în om o moștenire păcătoasă, aceasta nu poate rezista în fața harului lui Dumnezeu, care „totdeauna pe cele neputincioase le vindecă și pe cele ce lipsesc le împlinește”

  22. Ionuț spune:

    NU POR IERTA! Știu că trebuie, dar cum să fac să pot trece peste durerea care cineva mi-a pricinuit-o? Dacă iarăși voi ierta mă gândesc că nu se va învăța minte persoana care mi-a greșit. Că de fiecare dată iert, dar el continuă să-și bată joc de mine. Cum să fac să iert și iar să sufăr, sau să nu iert și astfel să nu ascult de glasul conștiinței?

    1. pmarcel spune:

      „Greșeală a fratelui tău împotriva ta să o ierți din inimă, și vei primi iertare pentru toate păcatele tale, nenumărate, făcute înaintea lui Dumnezeu! Există oare ceva mai frumos și mai plăcut decât aceasta? Dacă nu iertăm din dragoste pentru Dumnezeu și pentru sfintele Lui porunci, atunci măcar pentru propriul interes să iertăm! Dar, vai, adesea nici cele mai înalte imbolduri ale binefăcătorului dezinteresat și nici chemările insistente ale propriilor noastre foloase nu sunt în stare să ne îndemne către iertare! Răutatea ne-a orbit într-atât, încât ne-a făcut să ne fim noi înșine cei mai mari dușmani.” (Arhimandrit Serafim Alexiev)
      În lumea noastră există foarte multă ură și oamenii nu pot ierta , nu pot trece peste amărăciunea ce o au unii față de alții. Astfel, copiii nu pot ierta părinții, părinții nu pot ierta copiii, soții nu se pot ierta unul pe altul, frații rămân cu supărări între ei de zeci de ani de zile. Șirul acesta de exemple poate fi prelungit la nesfârșit. Consecințele sunt multe și grave în viața celor ce nu pot ierta pe aproapele lor.
      Biblia ne relatează următorul caz:Atunci Petru s-a apropiat de Iisus, și i-a zis: “Doamne, de câte ori să iert pe fratele Meu când va păcătui împotriva mea? Până de șapte ori?” Iisus i-a zis: “Eu nu-ți zic până la șapte ori, ci până la șaptezeci de ori câte șapte….” (Evanghelia după Matei 18:21-22)
      Întrebarea lui Petru a fost până la ce limită putem să iertăm, iar limita și-a pus-o el singur: “până la șapte ori”. Este vorba de aceeași persoană care îți greșește de mai multe ori. Domnul Iisus a folosit o figură de stil când a zis “până la șaptezeci de ori câte șapte”, ca să arate că trebuie să fim gata să iertăm pe aceeași persoană de un număr nelimitat de ori. De altfel, dacă cineva poate să numere până la șapte ori când cineva îi păcătuiește, nimeni nu va sta să-și ia notițe, ca să numere de câte ori cineva păcătuiește până se va împlini 490 de ori. Mintuitoru Hristos intenționat vrea ca să arate că trebuie să fim gata să iertăm pe oamenii care au păcătuit împotriva noastră ori de câte ori ei ne cer iertare.
      Modelul nostru de iertare este Hristos, iar El ne-a iertat totul și deplin, făcând din noi oameni noi. Așa trebuie și noi să iertăm pe alții și dacă comparăm măsura în care au greșit oamenii față de noi cu ceea ce am greșit noi față de Dumnezeu, totdeauna vom fi gata să iertăm pe aproapele nostru.
      V-as sfatui sa cititi intreg capitolul 18 de la Matei ca sa vedeti ce se intimpla celui care nu iarta…

  23. Elisei spune:

    Care este modalitatea cea mai buna de a prezenta evanghelia unei persoane membra intr-o secta sau o falsa religie?

    1. pmarcel spune:

      Bună Elisei!
      Întâi de toate ar trebui de cântărit foarte bine forțele intelectuale și duhovnicești. Se poate implica într-o polemică inter-religioasă și inter-confesională o persoană care deține o temeinică pregătire teologică. Din practică, cunosc cazuri în care persoane având zel, dar neavând pregătire și discernământ, nu numai că nu au mărturisit cum se cuvine credința, dar au și căzut ei singur din dreapta credință. Hristos în Evanghelie nu ne spune în zadar: „Nu daţi cele sfinte câinilor, nici nu aruncaţi mărgăritarele voastre înaintea porcilor, ca nu cumva să le calce în picioare şi, întorcându-se, să vă sfâşie pe voi.” (Matei 7,6).
      Sfântul Teofan Zăvorâtul în cartea „Cum să vorbim cu ereticii”, sfătuie creștinii de rând: să-l pui pe „predicatorul” să-și facă cruce și să spună Crezul, dacă refuză, atunci să fugi de el, ca de diavol.
      http://www.teologie.md/wp-content/uploads/2014/09/Sf.-Teofan-Zavoratul-Cum-sa-vorbim-cu-ereticii.pdf
      Dacă însă cineva de altă credință sau altă confesiune manifestă deschis dorința de a cunoaște credința ortodoxă, atunci întâi noi înșine să ne documentăm foarte bine, să vorbim cu duhovnicul să-i cerem binecuvântare (poate îl implicăm și pe el în discuție în formatul 2+1) și să oferim întâi tâlcuirile la cele patru Evanghelii (de exemplu: https://www.librariasophia.ro/carti-Talcuirea-Sfintei-Evanghelii-de-la-Ioan-Teofilact-al-Bulgariei-sf-so-3798.html ).
      Să o facem din toată inima și cu toată blândețea în cazul căutarea este sinceră, pentru a-l câștiga pentru Hristos. Iată un exemplu relevant: Odată, cuviosul mergând de la schit la Muntele Nitriei, şi apropiindu-se, a zis ucenicului său: „Mergi puţin înaintea mea”. Mergând ucenicul, l-a întâmpinat un slujitor idolesc venind şi aducând un lemn mare, iar fratele striga către dânsul: „Ascultă, diavole, unde mergi?” Și întorcându-se slujitorul, l-a bătut așa de tare, încât abia l-a lăsat viu. Și luându-și lemnul, a fugit.
      Pe când fugea el, l-a întâmpinat Avva Macarie, și i-a zis: „Mântuieşte-te iubitorule de osteneală, mântuieşte-te”. Iar el mirându-se, zise către avva: „Ce lucru vezi la mine, de-mi urezi astfel de cuvinte?”. Răspuns-a bătrânul: „Că te văd ostenindu-te”. Iar slujitorul răspunse: „M-am uimit părinte de cuvintele tale, că te-am cunoscut că ești omul lui Dumnezeu; iar un alt monah m-a ocărit şi eu l-am bătut până la moarte”. Şi căzând slujitorul idolesc la picioarele sfântului, îi zise: „Nu te voi lăsa părinte, până ce nu mă vei face creștin și monah”.
      Și mergând cu Sfântul Macarie la fratele ce zăcea abia viu, s-a dus la biserica din Muntele Nitriei și văzând părinții Nitriei pe slujitorul idolesc cu Cuviosul Macarie, s-au minunat; apoi botezându-l, l-a făcut monah și mulți dintre elini s-au făcut creștini. Avva Macarie zise: „Cuvântul cel rău şi pe cei buni îi făcea răi, iar cuvântul cel bun şi pe cei răi îi făcea buni”.

  24. Elisei spune:

    In biserica auzim constant despre importanta si necesitatea smereniei si ascultarii.Dar ce este smerenia si ascultarea si de ce sunt atit de importante pentru noi crestinii?
    Si in care situatii ascultarea si smerenia este neoportuna?

    1. pmarcel spune:

      Smerenia după unii este cununa virtuților, căci dacă vreo virtute este săvârșită fără smerenie, atunci ea își pierde valoarea ei, mândria și slava deșartă nimicesc orice folos duhovnicesc al virtuții practicate fără smerenie. Smerenia, spune Cuviosul Isaac Sirul este „veșmântul Dumnezeeirii”, căci Însuși Hristos prin cuvântul Său și viața Sa ne-a arătat exemplu de smerenie, dar și ne-a îndemnat să Îl imităm: „Luaţi jugul Meu asupra voastră şi învăţaţi-vă de la Mine, că sunt blând şi smerit cu inima şi veţi găsi odihnă sufletelor voastre.” (Luca 11,29). Esența smereniei este să cauți la păcatele tale și nu vei avea timp pentru judecarea altora așa cum a fost în cazul Vameșului din pildă. La fel zic unii teologi, este smerenie nu gândul că ești „un nimeni”, ci mai degrabă că fără Dumnezeu nu poți face nimic (cf. Ioan 15,5) Smerenia nu este să gândești rău despre tine, ci mai degrabă să te gândești mai puțin la tine, sau să nu te preocupi de tine, ci mai mult să dorești să slujești altora, precum Hristos a spălat picioarele ucenicilor. Să dorești să acorzi întâietate altora. Pe lângă toate aceste, smerenia este dătătoare de Har ( „Dumnezeu celor mândri le stă împotrivă, iar celor smeriţi le dă har” Iacov 4,6), dar și izbăvitoare de mânia Domnului (cazul regelui Ahab III Regi 21,29 care s-a smerit, sau al lui Manase II Paralipomena 33,13). Creștinul ortodox trebuie să intre în Împărăția lui Dumnezeu numai în haină de smerenie.
      Despre ascultare s-au scris foarte multe. Marele ajutor duhovnicesc al ascultării este acela că duce la tăierea voii, care la rândul său duce la câștigarea smereniei. Se spune că ascultarea este mai presus de post și rugăciune, pentru că în timp ce virtuțile ce țin de nevoință (priveghere, post, rugăciune) pot duce la slava deșartă, atunci ascultarea singură poate duce la mântuire, prin smerenie. Este totuși nevoie de înțelepciune. Ascultarea are limită, ea se face până la păcat.

  25. Galaxia spune:

    Buna seara.
    Parinte, uneori vezi mai multa omenie si bun simt la o persoana de alta credinta sau atee decat la un ortodox practicant. Cum explicati acest lucru?

    1. pmarcel spune:

      Explicația este scurtă și simplă, ortodoxia practicată de acest credincios este una superficială și părută, nu poți spune că iubești pe Dumnezeu și să urăști oamenii (cf. I Ioan 4,20). Omenia manifestată la un ateu sau la cel de altă credință este o valoare general-umană, ce ține de zestrea omenirii întregi. Dar Ortodoxia nu se limitează la aceasta, Ea ne cheamă să depășim limitele firești ale acestei lumi (care se scufundă tot mai mult în propria mizerie și mocirlă). Biserica Ortodoxă ne cheamă la cea mai înaltă menire a omului – SFINȚENIA.

  26. Galaxia spune:

    De ce Biserica este impotriva incinerației?

    1. pmarcel spune:

      Întâi de toate, întoarcerea în pământ a trupului nostru este poruncă a lui Dumnezeu: „pământ eşti şi în pământ te vei întoarce” (Facerea 3,19). Aceasta este o poruncă netrecătoare valabilă pentru toate timpurile până la sfârșitul veacurilor.
      Apoi, Ortodoxia mărturisește că trupul se bucură de o cinste deosebită, întrucât „Cuvântul S-a făcut trup” (Ioan 1, 14), deci Dumnezeu a cinstit și vindecat firea omenească prin Sfânta Întrupare, Patimă, Înviere și Înălțare, toate acestea având în centrul Trupul Său omenesc. Care, nu a fost incinerat, dar înmormântat.
      La fel nu poate fi trecută cu vedere afirmația Apostolului Pavel : „Sau nu ştiţi că trupul vostru este templu al Duhului Sfânt care este în voi, pe care-L aveţi de la Dumnezeu şi că voi nu sunteţi ai voştri?” (I Cor. 6,19). Așadar dacă trupul este templu al Duhului Sfânt ar fi oare cucernic ca să-l distrugem prin incinerare? Nicidecum!
      Să nu uităm că Harul lui Dumnezeu în cazul sfinților poate înduhovnici trupurile lor, devenind moaște, adică trupuri purtătoare de Har, care atestă lucrarea sfințeniei în trupurile lor chiar și după trecere la cele veșnice. Asemenea trupuri dacă ar fi incinerate ar însemna o hulă împotriva Sfântului Duh. Pe de altă parte, conform unora, nu putem selecta pentru incinerare alte trupuri ale oamenilor pe care considerăm că nu sunt sfinți (cu alte cuvinte să fie arși doar cei care nu sunt sfinți). Lucrarea lăuntrică a fiecăruia este știută doar de Dumnezeu, nu putem ști cu siguranță cum este adormitul în fața lui Dumnezeu, căci numai a Lui este judecata.
      În fine, practica incinerației în gândirea religioasă antică, dar și actuală a unor popoare (precum indienii hinduși) are în centru ideea eliberării de trup ca dintr-o închisoare și ușurarea prin ardere a ascensiunii către lumea de dincolo. Nimic asemenea nu este în Ortodoxie. Trupul nu este închisoare a sufletelui , ci un împreună-lucrător la mântuire și ceea ce s-a enunțat anterior, templu al Duhului Sfânt. Practica incinerației este considerată o reminiscență păgână, incompatibilă cu Tradiția Ortodoxă.

  27. Silvestru spune:

    Părinte totuși credem/nădăjduim în credință, în Dumnezeu, dar în clipele de slăbiciuni, disperări și tot de acest gen dorim să se întample ceva concret, posibil am dori să vedem cu ochii nostri la fel ca Toma o schimbare o arătare ca să credem. Cum procedem în acest caz?

    1. pmarcel spune:

      Trebuie să înțelegem corect îndoiala Apostolului Toma. Fericitul Teofilact al Bulgariei tâlcuiește motivația pentru care Apostolul nu s-a învrednicit să-L vadă pe Hristos din prima zi. Toma era șovăitor și considera imposibilă Învierea lui Hristos cu același trup supus la atâtea patimi. El încă nu ajunsese la maturitatea duhovnicească încât să-L vadă pe Hristos înviat. Mântuitorul Se arăta celor care se găseau într-o stare duhovnicească corespunzătoare, pentru ca arătarea Sa să reprezinte pentru ei mântuire, nu iad. Domnul i-a lăsat Apostolului timp pentru a crește duhovnicește.
      Mitropolitul Ierotheos Vlachos, explică că Toma nu a fost credincios în sensul ateismului, ci în sensul că nu era în stare să primească credința prin vederea de Dumnezeu. El s-a aflat mult timp la treapta credința „din auzite”, iar după aceea a ajuns la cea care se naște din vederea de Dumnezeu.
      Mitropolitul Antonie de Suroj, adaugă în acest sens, că îndoiala lui Toma are cauza în reacția celorlalți Apostoli la Învierea lui Hristos. „Dacă Hristos a Înviat, precum ziceți, de ce mai stați cu ușile închise de frica iudeilor? Cum această Înviere v-a schimbat pe voi?”
      Asemenea noi, negăsind întărirea credinței noastre în ceilalți uneori putem să ne împuținăm la suflet, dar în acest caz să nu căutăm confirmări „palpabile” în cele ale credinței, ci să ne rugăm lui Dumnezeu poate mai mult ca niciodată „Doamne sporește-mi credința”, sau precum a zis acel îndurerat tată: „Cred, Doamne! Ajută necredinţei mele.” (Mc 9,24). Să nu cumva să ispitim pe Domnul cu cererea de minuni deșarte. Domnul intervine cu minunea numai atunci când altceva nu poate ajuta, când este imperios necesar. Hristos parează dumnezeiește ispitirea diavolului în pustiul Carantaniei: „Şi I-a zis: Dacă Tu eşti Fiul lui Dumnezeu, aruncă-Te jos, că scris este: „Îngerilor Săi va porunci pentru Tine şi Te vor ridica pe mâini, ca nu cumva să izbeşti de piatră piciorul Tău”. Iisus i-a răspuns: Iarăşi este scris: „Să nu ispiteşti pe Domnul Dumnezeul tău”. Adică să nu cerem minuni gratuite.
      Dar spuneau și hulitorii: „Dacă este regele lui Israel, să Se coboare acum de pe cruce, şi vom crede în El.” (Mt 27,42). Logica credinței este tocmai inversă: la început noi să credem și apoi va urma minunea dacă va fi necesar și folositor pentru noi. Sau altfel: la început să ne asumăm crucea și să urcăm pe ea, apoi Domnul ne va întări în credință!

  28. Silvestru spune:

    Părinte cum procedez în cazul când o rudă din familie obișnuiește să meargă periodic la doamne care citesc așa zisele rugăciuni , văzătoare uneori se duc la slujbele de noapte. Cum pot să îi lămuresc că acestea sunt lucrurile celui rău ?

    1. pmarcel spune:

      Dragă Silvestru! Problema abordată de tine este una foarte serioasă. Cu părere de rău astăzi această afacere înflorește și aceasta se petrece din cauza faptului că omul părăsește adevărata închinare la Dumnezeu, încrezându-se în tot felul de „surogate duhovnicești”.
      Ca să se trezească persoana respectivă de care zici, întreab-o după părerea ei, cu ce putere lucrează aceste vrăjitoare și ghicitoare. Cine este stăpânul la care cere milă? Mântuitorul ne spune foarte clar: „Nici o slugă nu poate să slujească la doi stăpâni. Fiindcă sau pe unul îl va urî şi pe celălalt îl va iubi, sau de unul se va ţine şi pe celălalt îl va dispreţui. Nu puteţi să slujiţi lui Dumnezeu şi lui mamona” (Luca 16,13). Aici nu există jumătăți de măsură. Oare în zadar Hristos spune tranșant: „Cel ce nu este cu Mine este împotriva Mea; şi cel ce nu adună cu Mine risipeşte” ?(Luca 11,23) Să-și răspundă singură cine este stăpânul la care vrea să slujească.
      Până atunci să-ți împărtășesc cum este văzută vrăjitoria în Sfânta Scriptură. Domnul a considerat că atât de mult dăunează vrăjitorii credinței în adevăratul Dumnezeu, încât „a fost nevoit” ca să dea următoare poruncă evreilor: „Pe vrăjitori să nu-i lăsaţi să trăiască!” (Ieșire 22,18). De ce oare atât de aspru? De aceea că vrăjitorii prin ritualurile lor induc oamenilor închinarea (directă sau indirectă) la diavol, deci se pierde sufletul omului.
      Domnul oprește categoric această practică, dar și atenționează ca cei credincioși să nu aibă părtășie cu vrăjitorii și cu practicile lor: „Să nu alergaţi la cei ce cheamă morţii, pe la vrăjitori să nu umblaţi şi să nu vă întinaţi cu ei. Eu sunt Domnul Dumnezeul vostru” (Levitic 19,31). Cei ce vor alerga la vrăjitori vor fi părăsiți de Harul lui Dumnezeu, după cum este mărturia Scripturii: „Dacă vreun suflet va alerga la cei ce cheamă morţii şi la vrăjitorii, ca să desfrâneze în urma lor, Eu voi întoarce faţa Mea împotriva sufletului aceluia şi-l voi pierde din poporul lui.” (Levitic 20,6)
      Saul a fost lepădat desăvârșit de la fața lui Dumnezeu pentru mândrie, neascultare, dar în apogeu pentru că a apelat la o vrăjitoare din Endor. (I Regi capitolul 28)
      Domnul asemăna această nelegiuire cu cele mai strigătoare păcate în societatea de atunci a evreilor, care sunt vrednice de cea mai aspră judecată: „Şi Mă voi apropia de voi ca să vă judec şi voi fi martor grabnic împotriva vrăjitorilor, a desfrânaţilor şi a celor care jură strâmb, împotriva celor care asupresc pe simbriaş, pe văduvă şi pe orfan, apasă pe cel străin şi nu se tem de Mine, zice Domnul Savaot.” (Maleahi 3,5).
      În fine poate cel mai tragic este că cei ce vrăjesc și cei ce apelează la asemenea practici pot rămâne în afara Împărăției lui Dumnezeu: „Afară câinii şi vrăjitorii şi desfrânaţii şi ucigaşii şi închinătorii de idoli şi toţi cei ce lucrează şi iubesc minciuna!” (Apocalipsa 22,15)
      Din cele menționate este foarte clar că vrăjitoria este un păcat foarte greu, care de altfel se canonisește aspru de Sfinții Părinți (15 ani oprire de la Sfânta Împărtășanie), și dificil se tămăduiește această rană a sufletului. Să ne păzim din răsputeri de acest venin duhovnicesc!

  29. Daniela spune:

    Buna ziua , luna trecuta dupa mai multi ani de tratamente din cauza unei boli am dorit sa mai am un copil,din pacate am pierdut sarcina .Acum ma aflu intr-un impas si nu mai stiu deloc ce sa fac.Oare Domnul doreste ca eu sa am un singur copil ? Imi este frica sa nu sfarseasca si urmatoarea sarcina la fel.
    Ce sfat imi puteti da ? Va multumesc frumos si toate cele bune.

    1. pmarcel spune:

      Buna ziua, Dumnezeu nu poate nicidecum să iși dorească ca Dvs să aveți un singur copil. Sfânta şi dumnezeiasca Scriptură, precum şi Sfinţii Părinţi, arată că copiii sunt un dar al lui Dumnezeu (Fac. 20, 17-18; 25, 21; 29, 33; 30, 6, 17, 22; 33, 5; 48, 8-9; Luca 1, 7). Iar naşterea de copii este o binecuvântare şi o rânduială dumnezeiască dată de Dumnezeu omului încă din rai, prin porunca: „Creşteţi şi vă înmulţiţi şi umpleţi pământul”… (Fac. 1, 28). Prin naşterea de copii se înnoieşte neamul omenesc şi se menţine viaţa pe pământ. Naşterea de copii formează cea mai mare bucurie şi adevărata temelie a familiei; ea consolidează şi desăvârşeşte căsnicia şi este izvor de sănătate. După izgonirea lui Adam din rai, naşterea de copii devine, pe lângă binecuvântare, şi canon de ispăşire a păcatelor părinţilor. Naşterea de copii ajută mult la mântuirea părinţilor, cum spune Sfântul Pavel, că „femeia se va mântui prin naşterea de fii” (I Tim. 2, 15). În Vechiul Testament, cei ce nu aveau copii erau socotiţi lepădaţi de la faţa lui Dumnezeu. De aceea se rugau ziua şi noaptea să le dăruiască Domnul copii. La fel glăsuiesc şi toţi Sfinţii Părinţi. Ei se rugau pentru cei ce nu aveau copii sau nu puteau naşte, ca să le dea Dumnezeu copii buni şi sănătoşi, iar pe cei bolnavi îi vindecau cu rugăciunile lor. Deci ca sinteză primul si cel mai important pas pe care trebuie să îl înfăptuiți este de a vă ruga ferbinte, din inimă ca Dumnezeu să se milostiveasca și să vă învrednicească și cu alți copii.

  30. Galaxia spune:

    Parinte, in secolul XXI mai sunt valabile afirmațiile Sfantului Apostol Pavel precum ca: “barbatul este cap femeii” iar “femeia sa se teama de barbat”?

    1. pmarcel spune:

      Biserica vesteste ca barbatul este cap femeii. Mai mult, ni se atrage atentia ca “femeile trebuie sa se supuna barbatilor” (Efeseni 5, 22). Si asa se face ca plecam de la Taina Cununiei, cu gandul ca barbatul este superior femeii.

      Nu mai suntem atenti la continuarea acelei marturisiri: “barbatul este cap femeii, precum si Hristos este cap Bisericii, trupul Sau”. Aceasta continuare ne descopera ca barbatul devine si el un fel de mantuitor al trupului femeii. Si in acest sens se cere ca femeia sa se supuna capului sau, pentru ca acesta ii poarta de grija.

      Dar in afara casatoriei barbatul nu poate fi cap al femeii, dupa cum nici Hristos nu este capul oricarei persoane. Caci El nu poate fi cap celor care nu apartin trupului Bisericii si nu sunt madulare ale ei.

      Barbatul este cu adevarat cap, numai in momentul in care se indreapta spre femeie cu iubirea care „nu cauta ale sale” (1 Cor. 13, 4-5). Iar aceasta iubire izvoraste din Hristos, nu in afara Sa. Cu alte cuvinte femeia trebuie sa se supuna barbatului, numai in masura in care barbatul este unit cu Hristos. Ea nu trebuie sa se supuna in orice imprejurare, de exemplu atunci cand acesta savarseste adulter.

      Daca barbatul se supune total vointei dumnezeiesti, si femeia se poate supune barbatului ei fara retineri, de vreme ce barbatul nu mai face voia sa, ci voia lui Dumnezeu. Barbatul care nu se impartaseste de iubirea Mantuitorului, nu poate oferi sotiei sale iubirea pe care este dator sa o daruiasca. Iar sotia care nu cunoaste ascultarea Bisericii fata de Hristos, este lipsita de puterea de a se supune sotului ei.

      Barbatul fiind cap femeii, precum Hristos Bisericii, este dator sa se jertfeasca pentru aceasta, asa cum a facut-o Hristos pentru Biserica. Faptul ca barbatul este numit cap al femeii, nu inseamna ca i se acorda privilegii. Dimpotriva, acest atribut nu implica o pozitie avantajoasa, caci datoria de a iubi este mai mare decat datoria de a te supune.

      In cadrul Tainei Casatoriei se citeste pericopa evanghelica in care este prezentata minunea de la Nunta din Cana Galileii, unde apa a fost prefacuta in vin (Ioan 2, 6). Este de retinut ca vinul nu a aparut din nimic, ci prin preschimbarea apei. Acest lucru ne descopera ca si mirii sunt pusi intr-o relatie noua, de jertfire a unuia fata de altul si nu de subordonare a unuia fata de celalalt. Lumea aceasta intinata de pacat, nu se va schimba decat dupa ce se va transforma, precum a fost transformata apa in vin la Nunta din Cana Galileii. Iar aceasta prefacere nu se poate face in afara casatoriei, ci in cadrul ei.

  31. Elisei spune:

    Cu toata diversitatea de religii,cum pot sti care din ele este corecta?

    1. pmarcel spune:

      Toate curentele religioase se deosebesc prin ceva unul de altul. Chiar între confesiunile creștine există deosebiri – uneori superficiale, alteori profunde și serioase. Totuși, toți creștinii acceptă și mărturisesc aceleași adevăruri, care constituie așa-numitul creștinism istoric.
      · Autoritatea Bibliei

      Biblia este o carte autoritară și fără greșeli, pe care a creat-o Dumnezeu prin intermediul prorocilor, apostolilor și evangheliștilor. Toate curentele creștine își construiesc crezul anume pe baza acestei cărți și recunosc autoritatea ei.

      · Trinitatea lui Dumnezeu

      Există un singur Dumnezeu adevărat și viu, care a creat universul. El este un Dumnezeu triunic, adică trei Personalități divine (Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt) posedă aceeași natură divină.

      · Natura dumnezeiască și omenească a lui Hristos

      Dumnezeu-Fiul, Iisus Hristos, s-a îmbrăcat deplin în natura omenească, născându-se în mod miraculos din fecioară Maria.

      · Moartea lui Hristos pentru păcat este calea de salvare pentru oameni

      Iisus Hristos a biruit moartea înviind din morți și s-a întors în cer la Tatăl Său. Oricine crede cu adevărat în Hristos și se pocăiește de păcatele sale primește iertare și viață veșnică.

      · Iisus vine

      Într-o zi Iisus Hristos va reveni ca să judece omenirea și atunci cei iertați vor intra în veșnica Împărăție a lui Dumnezeu. Iar pe cei care nu au vrut să creadă în Hristos îi așteaptă o veșnică și chinuitoare existență fără Dumnezeu. Nici o grupare religioasă care nu recunoaște și nu mărturisește aceste învățături nu poate fi numită creștină în sensul istoric al cuvântului.
      Factorul definitoriu întotdeauna și pretutindeni poate fi doar învățătura. Toate sectele sau cultele, într-un fel sau altul, își construiesc propriile învățături pe baza doctrinelor descrise în Biblie, pe care le modifică sau le denaturează. Ele toate, într-un fel sau altul, neagă creștinismul istoric, care există de două mii de ani, substituindu-l cu o învățătură nouă, apărută relativ recent (de obicei, în limitele a 100–150 de ani). Principalul ajutor al oricărui grup de acest fel este simpla noastră ignoranță.

      Rețineți faptul că pentru a recunoaște o copie falsificată, trebuie să cunoașteți bine originalul! Cunoscând principiile de bază ale învățăturii creștine, veți putea înțelege învățăturile oricărui grup.

  32. Ionuț spune:

    Cum să ne catalogăm frica unora de a veni la biserică? Ei se tem ca să nu se îmbolnăvească și să moară. Oare nu este o lepădare? Nu tot așa Apostolul Petru s-a lepădat zicând că nu cunoaște pe Hristos de frică că-l vor omorî evreii?

    1. pmarcel spune:

      Dragă Ionuț, Sfântul Ioan Gură de Aur spune: «Când Dumnezeu l-a făcut pe om, a sădit în fiecare judecata nemincinoasă a binelui şi a răului, adică regula conştiinţei». Fiecare din noi suntem răspunzători de faptele proprii iar acesta este un idicator care arată credința fiecărui din noi. Dumnezeu își are rezervat dreptul de a judeca pe cînd noi suntem nevrednici să o facem.

  33. Alexei spune:

    Bună seara, părinte! Am o întrebare! În timpurile noastre, deja există păstrate fotografii ale oamenilor care au fost canonizați în rândurile sfinților: noii mucenici, cuvioși, ierarhi etc. Deci întrebarea este dacă este corect ca fotografiile sfinților să fie folosite ca obiecte de închinare, cinstire, la fel cum sunt icoanele?

    1. pmarcel spune:

      Cuvântul icoană este de origine greacă: εικον = “eikon” înseamnă “chip, imagine, portret”. Cinstirea iconanelor ocupă un loc foarte important în învăţătura ortodoxă. Aceasta pentru că icoana nu este o simplă imagine, nici o ilustraţie a Sfintei Scripturi. Ea este ceva mai mult: mesajul evanghelic, un obiect de cult care face parte integrantă din viaţa liturgică. Aşa se explică importanţa pe care Biserica o dă imaginii (icoanei); se înţelege că nu oricărei imagini (reprezentări), ci imaginii specifice (icoanei), pe care ea însăşi a făurit-o în decursul istoriei sale în lupta împotriva păgânismului şi a ereziilor, pe care a plătit-o cu sângele unui mare număr de martiri şi mărturisitori în timpul perioadei iconoclaste (726 – 843 d.Hr.).
      “Icoana, scrie Sfântul Ioan Damaschin în Cele trei tratate contra iconoclaştilor, este o asemănare, un model, o întipăritură a cuiva. Însă icoana nu seamănă întru totul cu originalul, adică cu persoana înfăţişată. Altceva este icoana şi altceva este originalul; este o deosebire între ele, pentru că aceasta nu este celălalt şi celălalt nu este aceasta. Spre exemplu: icoana omului, cu toate că întipăreşte figura corpului, totuşi nu are facultăţile sufleteşti, căci nici nu trăieşte, nici nu cugetă, nici nu vorbeşte, nici nu simte, nici nu se mişcă. Icoana este cea mai corectă reprezentare a sfintilor deoarece la crearea ei s-a ținut cont de reguli stricte.

  34. Galaxia spune:

    Care este relatia actuala dintre Biserica Ortodoxa si Lipoveni (staroveri)? Putem sa asistam la slujbele lor? Cum ii primim in Ortodoxie? Se oficiaza Cununia dintre un ortodox si un starover?

  35. Ionuț spune:

    Din câte cunosc omul este suflet și trup. Dar unii sfinți ca de exemplu Sfântul Luca al Crimeii spune că sunt trei părți ale omului: trup, suflet și duh. Este sufletul și duhul același lucru? dacă da, atunci de ce împarte în trei părți omul?

    1. pmarcel spune:

      Dragă Ionuț studiind cartea ,, Duh – Suflet – Trup [Puterea inimii] ” a Sfântul Arhiepiscop Luca al Crimeii pot să remarc că autorul confirmă că omul este alcătuit din duh, suflet şi trup. Dar duhul, sufletul și trupul sunt părți aparte în alcătuirea ființei omului aceasta ne demonstrează Sf.Ap Pavel :
      „Căci cuvântul lui Dumnezeu e viu şi lucrător şi mai ascuţit decât orice sabie cu două tăişuri, şi pătrunde până la despărţitura sufletului şi duhului, dintre încheieturi şi măduvă, şi destoinic este să judece simţirile şi cugetările inimii”. (Evrei 4, 12)

      „…şi întreg duhul vostru, şi sufletul, şi trupul să se păzească, fără de prihană, întru venirea Domnului nostru Iisus Hristos”. (1 Tesaloniceni 5, 23)

      Dumnezeu este Duh. Dumnezeu este dragoste şi revărsarea Duhului Lui este revărsarea dragostei peste tot ce este viu. Iubirea făureşte. Prin nemărginita revărsare – atoateziditoare şi atoatecuprinzătoare – de energie duhovnicească a dragostei lui Dumnezeu, a fost creat universul. El (universul) a fost zidit din nimic -„din nimic” deoarece nu a existat o … [materie] primordială. Esenţa cea mai profundă a fiinţei noastre nu o cunoaştem cu mintea, ci cu duhul. Conştiinţa de sine este lucrarea duhului, şi nu a minţii. Lucrarea harului lui Dumnezeu dăruită nouă o cunoaştem nu prin duhul acestei lumi (1 Corinteni 2, 12), ci cu duhul nostru, primit de la Dumnezeu. Un astfel de gând se cuprinde şi în cuvintele înţeleptului Solomon: „Duhul omului este un sfeşnic de la Domnul – el cercetează toate cămările trupului” (Pildele lui Solomon 20, 27).

  36. Elisei spune:

    Am auzit despre miscarea Oastea Domnului,miscare care s-a dezvoltat in cadrul Bisericii Ortodoxe Romane.Intrebare mea este: Cei din Oastea Domnului sunt ortodocsi sau eretici?

    1. pmarcel spune:

      În 1990 „Oastea Domnului” a fost reabilitată de statul român și de Sinodul Bisericii Ortodoxe, care a ridicat caterisirea lui Iosif Trifa. În zilele noastre, Oastea Domnului are sediul administrativ la Sibiu, unde dispune de editură, librărie și tipografie proprie. Aici se tipărește, cu binecuvîntarea Sinodului Bisericii Ortodoxe Române, săptămânalul „Iisus Biruitorul”si ziarul „Oastea Domnului” având ca supliment revista pentru tineri „Timotheos”.

  37. Alexei spune:

    Cum motivează biserica dezmembrarea sau mărunțirea moaștelor? Oare nu este aceasta o profanare a trupurilor sfinților?

    1. pmarcel spune:

      Sfinții (lat. sanctus, gr. ἅγιος – aghios) – sunt acei oameni pe care Biserica creștină îi cinstește pentru viața lor curată, pentru lupta și adesea chiar jertfa vieții lor pentru biruința creștinismului în lume. După moarte, răsplata lor este fericirea de a se afla în lumina și slava cerească și a vedea strălucirea feței lui Dumnezeu. Sfinții sunt invocați de credincioși ca exemple și icoane de viață creștină, vrednice de urmat, precum și ca mijlocitori la Dumnezeu. Prin harul pe care îl au și prin rugăciunile lor, sfinții cărora noi ne rugăm ne apără și ne ocrotesc, mijlocind între noi și Dumnezeu și câștigând pentru noi mila și îndurarea lui Dumnezeu. Rămășițele pământești ale sfinților, acolo unde s-au mai păstrat, sunt sfinte moaște, pe care Biserica ne învață să le cinstim, pentru că ele conțin aceleași daruri dumnezeiești și puteri care au însuflețit pe sfinți cât au fost în viață.
      Dacă trupul unui sfânt rămâne într-un singur loc, se restrâng posibilitățile pentru ca o mare masă de oameni să aibă parte de lucruri minunate, de ajutor și mângâiere. Nu toată lumea poate călători să se roage la racla cu sfintele moaște ale unui sfânt anume, care i-ar putea fi de ajutor. De aceea se împart moaște de sfinți în toată lumea: pentru închinarea și mângâierea credincioșilor.

  38. Alexei spune:

    De ce unele icoane sunt considerate ca făcătoare de minuni, când minunea se datorează mijlocirii sfântului reprezentat pe ea, iar nu însăși a obiectului?

    1. pmarcel spune:

      Toate icoanele pictate corect sunt făcătoare de minuni. Dar chiar și o icoană realistă poate să devină făcătoare de minuni, datorită subiectului. Dacă omul, care este subiectul religios, ajunge la o tensiune deosebită în timpul rugăciunii și se unește cu persoana respectivă, reprezentată în icoană, și prezentă în duh, atunci are loc minunea. Dar subiectul (omul) trebuie să fie pe linia corectă de rugăciune și de cunoaștere.Cele mai multe rugăciuni ale oamenilor nu sunt ascultate pentru că nu sunt făcute corect. Omul, când se roagă, așa ar trebui să înceapă: „Doamne, facă-se voia Ta. Nu vin la Tine cu voia mea; facă-se voia Ta”. Și apoi poate să-și depene gândurile: „Am necazul acesta, sunt bolnav, am copilul cutare, și cutare și cutare” și spune tot. Iar, în concluzie, poate să adauge: „Iată, mi-am expus durerea. Facă-se voia Ta. Tu știi mai bine ceea ce îmi este de folos”.

  39. Ionuț spune:

    Care este rostul și folosul duhovnicesc al bolii?

    1. pmarcel spune:

      Suferința este o provocare, dar și un mijloc de întoarcere spre noi înșine și spre Dumnezeu. În momentul în care ne cunoaștem neputințele și micimea, ajungem să ne smerim. Ajungem să ne vedem greșelile și păcatele. „Dumnezeu nu dorește să fim bolnavi, dar poate folosi boala pentru a ne face cu blândețe să ne conștientizăm păcatele și apoi să ne vindece de păcat”. Iată așadar, că boala se poate face tămăduire sufletului când o primim cu umilință, fără cârtire. Prin boala putem câștiga mântuirea Nu în ultimul rând, boala ni se poate face prilej de mântuire. Mântuirea înseamnă salvarea sufletului. Singura condiție ca boala să ne fie de folos spre mântuire este să arătăm răbdare și supunere. Și să cerem de la Dumnezeu să ne vindece lăuntric de patimile și viciile care ne strică sufletul.

  40. Elisei spune:

    Ce trebuie sa facem daca cineva din familie a cazut in capcana ereticilor?

    1. pmarcel spune:

      Mai intai de toate trebuie sa pastram calmul fiindca cei mai mulţi dintre oamenii care au aderat la o sectă, le părăsesc mai devreme sau mai târziu. Sunt foarte rare cazurile cand o persoana, care intr-adevar Il cauta pe Hristos, nu descopera pana intr-un sfarsit scopurile reale ale sectelor. Cât de repede cel drag o părăseşte, depinde în mare măsură și de dvs. şi de ceilalţi membri ai familiei.
      Sa avem cu ei discutii calme referitor la convingerile noastre religioase, si sa aducem argumente pertinente intru apararea credintei noastre stramosesti. Dar pentru aceasta, desigur, noi insine trebuie sa cunoastem foarte bine Sfanta Scriptura si invatatura ortodoxa.
      Nici intr-un caz nu trebuie sa-i dispretuim sau sa-i uram, ba dimpotriva, asa cum o mama isi iubeste mai mult copiii bolnavi, asa si noi trebuie sa ne atarnam fata de ei cu dragoste, blandete si intelegere caci s-au ratacit in cautarile lor.
      Sa nu pierdem nadejdea ca Bunul Dumnezeu le Va lumina mintile si cugetele pana intr-un sfarsit si vor reveni in Biserica.
      Sa ne rugam pentru toti membrii familiei, dar pentru cei rataciti sa ne rugam indoit. Sa o luam pe Sfânta Monica drept exemplu. Ea a fost mama binecuvântatului Augustin, episcopul Hypponei. Acest episcop – cel mai mare teolog al Vestului – a trăit în secolul al V-lea şi până la convertirea sa la creştinism a fost în secta maniheistă timp de mulţi ani. În toţi acei ani mama lui nu a încetat să se roage lui Dumnezeu pentru el; şi rugăciunile mamei lui au primit răspuns.
      Si desigur nu in ultimul rand, sa aplicam in practica cuvintele Mantuitorului care zice: „Aşa să lumineze lumina voastră înaintea oamenilor, aşa încât să vadă faptele voastre cele bune şi să slăvească pe Tatăl vostru Cel din ceruri.”(Matei 5,16)

  41. Ionuț spune:

    Care este deosebirea dintre icoană și idol? Sunt unii care zic că e același lucru, deci este interzis de închinat la icoană, fiind idolatrie.

    1. pmarcel spune:

      Marea confuzie în privinţa icoanelor, care se mai face şi astăzi de unele persoane insuficient documentate, pleacă de la Porunca a 2-a din Decalog, care interzice idolatria: „Să nu-ţi faci chip cioplit şi nici un fel de asemănare a nici unui lucru din câte sunt în cer, sus, şi din câte sunt pe pământ, jos, şi din câte sunt în apele de sub pământ!”.

      Prin urmare, rolul Poruncii a 2-a este acela de a feri pe credincios de idolatrie, de confuzia între Creator şi creatură, între Dumnezeu şi lucrurile materiale, în final între realitatea existenţei divine şi închipuirile minţii umane („idol” (gr.) = imagine înşelătoare, vis).

      Diferența esențială între idol și icoană este aceea că idolul este o plăsmuire a minții omenești și este considerat el însuși dumnezeu, primind închinare ca atare, pe când icoana, care înseamnă imagine, chip, asemănare, figură, nu primește închinare, în sine, ci închinarea sau cinstirea se aduce persoanei reprezentate pe ea. Icoana nu identifică planul naturii cu planul divin, ci le deosebește cu desăvârșire, căci închinătorul icoanei se raportează totdeauna la o realitate de dincolo de icoană. Așadar, creștinul nu se închină materialului din care este făcută icoana, așa cum este în cazul idolului, ci doar persoanei reprezentate pe ea.
      „Cel ce se inchina icoanei se inchina persoanei zugravite pe ea”. Asa au marturisit Sfintii Parinti la Sinodul al VII lea Ecumenic de la Niceea din anul 787 si in acest fel graieste si va vorbi Biserica despre inchinarea la icoane.

      Orice creştin ştie sau simte că de la venirea lui Dumnezeu în lume, avem lîngă noi icoana în acelaşi fel în care avem fotografia fiinţelor dragi nouă. Nu ne închinăm fotografiilor, ci fiindu-ne drag şi dor de cei înfăţişaţi în ele, le sărutăm şi astfel, îi simţim mai aproape. Îi putem apropia pe cei depărtaţi privindu-le fotografia sau atingînd ceva ce le-a aparţinut, aşa cum ating creştinii sfintele moaşte sau cum se duc la mormintele celor adormiţi.

      Asadar, icoana este ceea ce ne duce cu gândul, credinţa şi doxologia la Dumnezeu, iar idolul este ceea ce se interpune (ca un zid) între noi şi Dumnezeu. În acest sens, chiar şi ceea ce numim noi icoană poate fi idol, dacă ne oprim gândirea, adorarea şi închinarea la lemn, sticlă, vopsele şi nu mergem mai departe, la persoana pictată. Deci, cel puţin în anumite situaţii, simplul obiect nu poate fi numit simplu idol sau icoană, căci totul depinde de abordarea noastră asupra respectivului obiect.

      De aceea, icoanele ne trimit cu gandul la Dumnezeu şi Sfinţenia Sa, si sunt „ferestre spre Dumnezeu” şi „manifestări ale slavei Lui”.

  42. Elisei spune:

    Este Ortodoxia deacord cu horoscoapele?
    Daca nu, care sunt motivele acestora?

    1. pmarcel spune:

      În Sfanta Scriptura, concepţia potrivit căreia viaţa omului este dependentă de conjunctura în care se află corpurile cereşti este considerată idolatrie: „Deşerţi sunt din fire toţi oamenii care nu cunosc pe Dumnezeu şi care n-au ştiut, plecând de la bunătăţile văzute, să vadă pe Cel care este, nici din cercetarea lucrurilor Sale să înţeleagă pe meşter; ci au socotit că sunt dumnezei cârmuitori ai lumii: sau focul, sau vântul sau arcul cel iute, sau mersul stelelor, sau apa năvalnică sau luminătorii cerului“ (Înţelepciunea lui Sirah 13:1-2).

      Sfinţii Părinţi ne învaţă că nu există nicio legătură între naşterea omului şi zodia de pe cer, iar necazurile şi răutăţile sunt rodul păcatelor noastre, şi nu al constelaţiilor.

      Dacă planetele ne influenţează viaţa înseamnă că toate deciziile noastre sunt premeditate. Atunci unde este voinţa noastră liberă? „Căci noi am fost făcuţi liberi de Creator şi suntem stăpânii faptelor noastre.” (Sf. Ioan Damaschin)

      „Omule nebun, ce legătură poate să aibă zodia de pe cer, cu naşterea ta pe pămînt? Niciodată nu are legătură steaua ta de pe cer cu naşterea ta. Ne-am făcut răi din cauza răutăţii noastre. Am dat voinţa noastră în mâna satanei, ne-am făcut răi de bunăvoie, nu de silă. Nu ne-a silit nici luna la rău, nici zodiile, nici constelaţiile cerului, ci răutatea noastră şi voia noastră proprie, iar aceasta aduce munca veşnică.”(Sfântul Vasile cel Mare)

      Potrivit învăţăturii creştine, suntem mai presus de astre. Dumnezeu ne-a înzestrat cu demnitate, însă noi preferăm adesea să renunţăm la acest dar divin, recurgând la tot felul de practici oculte, de dragul cărora suntem în stare să ne vindem bunul cel mai de preţ: sufletul.

      „Mai sunt şi astăzi oameni care dau vina pe lună şi pe zodii. Ei zic: eu n-aş fi aşa de rău dacă aş fi fost născut într-o zodie bună. Sau: e zodia mea, m-am născut în zodia Racului, trebuie să merg înapoi ca racul. Iar altul: m-am născut în zodia Taurului şi trebuie să fiu bătăuş. Sau altul: M-am născut în zodia Scorpiei şi trebuie să fiu viclean ca ea, şi să înţep pe alţii cu cuvântul. În sfârşit alţii: eu m-am născut în martie, sau zodia Peştelui, sau a Vărsătorului, Cumpenei şi de aceea sunt nehotărât. Ce nebunie!“(Părintele Cleopa).

  43. Alexei spune:

    De câte feluri poate fi postul după asprimea lui?

    1. pmarcel spune:

      Conform Învățăturii de Credință Ortodoxe, după asprimea lui postul poate fi de mai multe feluri:

      „a) Ajunare desăvârşită, adică atunci când nu mâcăm şi nu bem nimic cel puţin o zi întreagă. (n.n acesta este postul negru).

      b) Postul aspru sau uscat sau ajunarea propriu-zisă, atunci când mâncăm numai spre seară, mâncăruri uscate (pâine şi apă, fructe uscate, seminţe etc).

      c) Postul obişnuit sau comun, când mâncăm la orele obişnuite, dar numai mâncăruri de post, adică ne înfrânăm de la „mâncărurile de dulce” (carne și pește. brânză, lapte, ouă, grăsime).

      d) Postul uşor (dezlegarea), când se dezleagă la vin, peşte, icre şi untdelemn, cum se prevede in Tipic, la anumite sărbători care cad în cursul posturilor de peste an.”

  44. Alexei spune:

    Într-o rugăciune au importanță formulele fixe (acatiste, paraclise)?

    1. pmarcel spune:

      Desigur că fiecare rugăciune are o formulă. Chiar și rugăciunea cea mai scurtă, Rugăciunea lui Iisus, numită și rugăciunea inimii, sau a minții, sau rugăciunea minții în inimă: Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine păcătosul! are această formă. Cuvintele pot să fie imperfecte, dar într-o rugăciune fiecare cuvânt are un rost al lui și o lucrare a lui. E cuvântul care nu se mai reduce la filologie, ci care devine teologie, adică vorbire despre Dumnezeu sau cu Dumnezeu.
      De aceea, cand ne rugam, putem sa-i spunem lui Dumnezeu toate doliantele noastre cu cuvintele proprii, sa purtam un dialog viu asa cum vorbim cu o persoana draga, dar daca este vorba despre o rugaciune concreta, fie acatist, paraclis, canon de pocainta sau oricare alta rugaciune, ar fi bine sa nu schimonosim sau sa modificam cuvintele, dar sa le rostim asa cum le-au randuit Parintii Bisericii.

  45. Alexei spune:

    Cum ne putem da seama dacă ceea ce vrem să cerem în rugăciune este folositor pentru noi sau cum ar fi mai corect să ne rugăm, să cerem răbdare în boală sau să cerem tămăduirea bolii?

    1. pmarcel spune:

      Mântuitorul Hristos ne îndeamnă: Când vă rugați, nu spuneți multe!. Aceasta era și o reacție împotriva rugaciunilor lungi dar formale pe care le practicau fariseii, pentru că Tatăl nostru știe de ce avem trebuință. Așa încât nu trebuie să stăruim prea mult în etalarea obiectivelor noastre.

      Cand Iisus spune: “orice veţi cere de la Tatăl în Numele Meu, El vă va da”, El se refera in primul rand la lucrurile spirituale, la viata sufletului pentru care de fapt a venit in mijlocul oamenilor. Si tot El spune cu alt prilej: “Cautati Imparatia lui Dumnezeu“. Deci aceasta trebuie sa cerem in rugaciunea noastra.

      Important este ca rugăciunea să fie sinceră, curată și stăruitoare, și, dacă se poate, să crezi cu atâta putere, încât să elimini chiar speranța: să rămână credința pură ca ceea ce ne ofera Domnul este spre mantuirea noastra, indiferent daca aceasta va fi rabdare sau vindecare.

  46. Ionuț spune:

    Există vre-o lămurire la Sfinți, de ce Adam a fost făcut din pământ iar Eva nu?

    1. pmarcel spune:

      La Sfântul Ambrozie gasim urmatoarea expliatie: „Femeia a fost făcută din coasta lui Adam. Ea nu a fost făcută din acelaşi pământ din care a fost el plăsmuit, ca noi să putem înţelege că firea trupească a bărbatului şi a femeii este aceeaşi, şi că este o singură obârşie a înmulţirii neamului omenesc. Din această pricină, nici nu s-a făcut bărbatul odată cu femeia, nici s-au făcut la început doi bărbaţi şi două femei, ci întâi un bărbat şi apoi o femeie. Dumnezeu au voit ca firea omenească să fie aşezată ca una. Astfel, încă de la începerea stirpei (n.r. ‒ neam, origine) omeneşti, El a alungat putinţa să se ivească mai multe firi osebite… Cugetă la faptul că n-a luat o parte din sufletul lui Adam, ci o coastă din trupul lui, adică nu suflet din suflet, ci os din oasele mele şi carne din carnea mea se va numi această femeie”.

  47. Ionuț spune:

    Spuneți-mi vă rog, care este semnificația diferitelor culori la veșmintele preoțești?

    1. pmarcel spune:

      În Postul Paștelui, inclusiv la Litrughia Darurilor mai înainte sfințite, slujitorii poartă veşminte în culori întunecate (negru sau nuanţe închise de violet, albastru sau bordo), care evocă atmosfera de întristare şi pocăinţă a Postului.

      La Intrarea Domnului în Ierusalim, ca și la Pogorârea Duhului Sfânt şi la praznicul Sfintei Treimi, precum şi la praznicele sfinţilor cuvioşi se poartă verde. Culoarea care amintește de ramurile de finic cu care a fost întâmpinat Mântuitorul, evocând prezenţa Duhului Sfânt, Dătătorul de viaţă

      La Învierea Domnului, dar și în duminici, la praznicele Mântuitorului, Sfinţilor Apostoli, Ierarhi, domnitori ş.a., precum şi la slujirea Sfintelor Taine, se poartă alb, auriu, galben, ca simbol al luminii, Învierii, bucuriei, sfinţeniei.

      La praznicele Maicii Domnului Preoții îmbracă straie de un albastru deschis, iar ale Sfinţilor Îngeri – albe, ca simboluri ale fecioriei, curăţiei şi ale strălucirii îngerilor.

      La Înălţarea Sfintei Cruci si în Duminica Sfintei Cruci din Postul Mare se poartă violet, în amintirea patimilor si a jerfei Mântuitorului pe Cruce

      La prăznuirea Sfinţilor Mucenici Se poartă roşu, în amintirea jertfei lor pentru credinţă.

      La înmormântări Se poartă veşminte albe ca mărturie a credinţei în Înviere.

      La procesiuni De asemenea, se poartă alb, auriu sau galben, evocând atmosfera luminoasă a sărbătorii.

  48. Elisei spune:

    Crestinii de astazi trebuie sa se supuna legii Vechiului Testament?

    1. pmarcel spune:

      Legea Vechiului Testament a fost dată poporului Israel, nu creştinilor. Anumite legi erau date pentru a-i determina pe israeliţi să ştie cum să I se supună şi cum să fie plăcuţi lui Dumnezeu (de exemplu Cele Zece Porunci), altele pentru a le arăta cum să se închine lui Dumnezeu (sistemul de sacrificii şi jertfe), altele doar pentru a-i diferenţia pe evrei de celelalte popoare (poruncile cu privire la mâncare şi îmbrăcăminte). Nici una din legile Vechiului Testament nu se aplică în cazul nostru astăzi. Când Iisus a murit pe cruce, El a pus capăt legii Vechiului Testament (Romani 10:4; Galateni 3:23-25; Efeseni 2:15). Deja urmează să îndeplinim ce ne-a transmis Mîntuitorul Hristos și Sfinții Apostoli.

  49. Ionuț spune:

    Cum se explică faptul că mai întâi Dumnezeu creează plantele, iarba, copacii etc. apoi deja în ziua a patra soarele?

    1. pmarcel spune:

      Dumnezeu a vrut să sublinieze originea supranaturală a vieții, arătând în mod clar că viața nu a venit de la soare, ci de la El. Desigur, în planul lui Dumnezeu, soarele este critic pentru continuarea vieții pe pământ, dar viața de pe pământ nu a venit datorită soarelui. El fiind creatorul are dreptul deplin asupra creației deci decizia Îi aprține iar noi nu suntem vrednici să contestăm ordinea creației pe care a zidito. Nouă păcătoșilor nu ne este îngăduit și nici să înțelegem lucrarea Lui. Asemenea și cartea lui Iov ne arată atotputinţa şi incomparabila înţelepciune a lui Dumnezeu în raport cu neştiinţa şi nimicnicia omului. Omul muritor nu izbuteşte să înţeleagă creaturile, cu atât mai puţin încă pe Creatorul său şi planurile urmărite de El în împărăţia binelui şi a răului.Una din intrebarile pe care i le pune Dumnezeu lui Iov,este urmatoarea: „Cunosti tu legile cerului ? Sau ii oranduiesti stapanirea pe pamant ?”(Iov 38:33).

  50. Galaxia spune:

    „Apoi a făcut Domnul Dumnezeu lui Adam și femeii îmbrăcăminte din piele și i-a îmbrăcat” (Facerea 3, 21)
    Ce semnifică “îmbracămintea din piele” în tâlcuirea patristică?

    1. pmarcel spune:

      Dacă mergem la înţelesul imediat al textului, ele sunt un fel de acoperăminte sau veşminte rudimentare făcute din pielea unui animal. Cuvântul evreiesc kathoneth, care desemnează hainele de piele, se referă la o haină lungă, asemenea unei tunici, care se întinde de la umeri până la genunchi. Remarcăm că haina nu era doar un accesoriu vestimentar, ci ea semnifica o moştenire pe care părintele o lăsa fiului. Vedem în cazul lui Isav şi a lui Iacov că haina este asimilată binecuvântării pe care Isaac o transmite fiilor săi. Revenind la episodul de la Facerea cap. 3, hainele de piele pe care Dumnezeu le dă primilor oameni semnifică într-un fel şi o binecuvântare a Creatorului, şi o moştenire pe care primii oameni, la rândul lor, o vor transmite fiilor lor. Aşa cum Dumnezeu i-a îmbrăcat pe oameni pentru a nu fi goi, şi deci vulnerabili intemperiilor şi naturii care le era potrivnică – „blestemat va fi pământul pentru tine!… spini şi pălămidă îţi va rodi el şi te vei hrăni cu iarba câmpului“ (Fc. 3, 17-18) – la rândul lor patriarhii poporului ales au dat haina de preţ fiilor lor ca o moştenire şi binecuvântare. Haina are în acest context semnificaţia unui început bun, unui bun start în viaţă, unui ajutor la început de drum. Dumnezeu este primul care oferă acest ajutor primilor oameni, iar ulterior această imagine este reprodusă de fiecare om în parte, în interiorul familiei lui.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *