Ne-am învăţat cu de toate, ne-am învăţat cu multă comoditate, şi atunci nu mai avem bucurie pen­tru lucrurile mici

Părintele Ciprian Negreanu, cu o simplitate extraordinară, în câteva fraze, face o radiografie foarte precisă a raportării noastre la Dumnezeu. Nu ne cere mult Domnul, arată Părintele, dar nici puţinul acela nu suntem dispuşi să-l dăm. Căutăm obsesiv vindecarea trupului, uitând de importanţa sufletului. Ne este frică de ceea ce va veni, fără însă a ne pocăi, dar ne plângem. Iată un cuvânt viu, unde aflăm şi o delicată mustrare, dar şi un îndemn la bucurie, venit din durerea Părintelui că am uitat lucrurile simple lăsate de Dumnezeu, cele care ne deschid porţile Împărăţiei Cerurilor. 

– Părinte Ciprian, trăim vremuri în care suntem foarte preocupați de sănătatea tru­pească, dar foarte mulţi nu ne dăm seama că suntem bolnavi duhovniceşte. Cum să înțelegem că sun­tem bolnavi duhovniceşte şi care este calea de tă­măduire?

– Da, este adevărat, se consumă enorm în lu­mea de astăzi pentru sănătatea trupească. Eu cred că, dacă s-ar investi pentru suflet mă­car o treime din timpul care se investeşte pentru trup, sufle­tele multora dintre noi s-ar însănătoşi şi ar fi într-un mare spor duhovnicesc. Exact cum omul investeşte enorm pentru lumea aceas­ta ‒ doisprezece ani de studii, cel puţin, până în clasa a douăsprezecea, apoi încă vreo patru-cinci ani de facultate, apoi mai face și un master, deci douăzeci de ani de studii pentru o meserie, ca să te întreţii în viaţă şi să ai un salariu. Plus că, după aceea, tot restul vieţii îţi dedici serviciului cea mai mare parte a timpului, ca să-ţi câştigi pâinea. Păi, dacă s‑ar face nu doisprezece ani, nu douăzeci de ani, ci dacă în fiecare zi omul I-ar da lui Dumnezeu măcar douăzeci de minute, cu seriozitate, pentru a citi Evanghelia şi cărţile duhovniceşti, şi încă două­zeci de minute ‒ măcar împărţite în două: zece minute dimineaţa, zece minute seara ‒ de rugăciune şi cele două ore de duminica, la Sfânta Liturghie, cred că oamenii ar ajunge la măsuri foarte mari.

Deci nu-ţi cere Dumnezeu atât de mult. Cred că Dumnezeu ne cere, de fapt, foarte puţin, şi-o să ne crape obrazul de ruşine în faţa judecăţii lui Dumnezeu, pentru că noi nici acel foarte puţin nu l‑am făcut, dʼapoi să mai avem obraz înaintea lui Dumnezeu şi să spunem că noi am făcut, că ne-am străduit… Nu! Am investit în lumea aceasta şi am dobândit lumea aceasta, care-i trecătoare şi vre­mel­nică, adică stricăcioasă. În ceea ce investeşti, aceea dobândeşti ‒ dar haideţi să investim în suflet această consecvenţă de ani de zile pe care o investim în trup, și ne vom lumina şi curăţi extraordinar de mult!

Un alt pericol pe care-l văd este să despărţim complet bolile trupului de bolile sufletului, adică să spunem că nu are nici o legătură cu sufletul faptul că eu sunt bolnav cu trupul, am tot felul de ispite, tot felul de probleme de sănătate – asta e o mare greşeală. Cum tot o mare greşeală poate fi să interpretezi tu aceste legături și să zici: „Am o alergie, înseamnă că am problema asta duhov­nicească”. Nu! Şi aici este destul de periculos. Dar nu trebuie să uităm că există o legătură foarte puternică între suflet și trup. Dacă Dumnezeu îngăduie boli ale trupului şi neputinţe, cu siguranţă acestea sunt un răsunet al lip­surilor interioare, al neputinţelor sufletului. Și e o cale prin care Dum­ne­zeu ne trezeşte, ca să rezolvăm problema pe care până atunci nu am rezolvat-o şi să ne aplecăm puţin și asupra sufletului.

Mai ales acum, noi, creştinii veacului XXI, am devenit obtuzi ‒ ne comparăm unul cu altul, ne comparăm cu părinţii noştri, care mulţi dintre ei nici n-au fost credincioşi, sau ne comparăm cu occidentalii, şi ni se pare că suntem destul de bine. Unora dintre noi li se pare că sunt foarte bine, că-şi mai aduc aminte de Dumnezeu, că mai merg la o înmormântare, la o cununie, că au fost la botezul unui nepoţel, că aprind o lumânare… Depinde cu ce te compari. Or, oa­menii trebuie să nu uite că, de fapt, marea comparaţie ori marele criteriu după care noi trebuie să ne dăm seama dacă suntem sau nu bolnavi sunt poruncile lui Dumnezeu ‒ în primul rând, cele zece porunci, după aceea şi noile porunci ale Mântuitorului, pe care le găsim mai ales în Evanghelia de la Matei, în capitolele 5, 6, 7.

Să uităm comparaţia cu prietenii, să uităm com­paraţia cu alte aşa-zise „modele” ale veacului nostru şi să ne comparăm puţin cu porunca lui Dumnezeu: „Iubeşte pe Dumnezeul tău din toată ini­ma ta, din tot cugetul tău, din toată vârtutea ta, din tot sufletul tău” cf. Marcu 12:30. Păi, numai cu porunca asta dacă te compari, îţi dai seama că eşti zero! Cine poate să spună că a împlinit câtuși de puţin această poruncă? Sau orice altă poruncă. „Să nu dai mărturie mincinoasă împotriva aproapelui tău” cf. Ieșire 20:16. Păi, de dimineaţa până seara noi dăm nenu­mărate mărturii mincinoase despre aproapele nostru. Minţim, furăm, şmecherim ‒ furăm cuvintele unui om, furăm cinstea şi slava care i s-ar cuveni unui om pentru o faptă, ne-o asumăm noi sau ne vârâm şi noi sub plapuma acelei fapte, zicând că am fost şi noi pe-acolo.

Pur şi simplu, orice poruncă pe care o luăm, ne dăm seama că suntem sub nota patru, dacă e să fim serioşi. Exact cum unii dintre Părinţi, mai din vremea noastră, spuneau că, dacă e să fim serioşi în gân­dire, între o virtute şi între un viciu, noi suntem mai aproape de viciu decât de virtute. De exem­plu, este virtutea dreptăţii şi viciul hoţiei. Dacă suntem puţin sinceri, suntem mai aproape de hoţie decât de dreptate. Suntem noi drepţii lui Dumnezeu? Nu suntem! Deci depinde cu ce ne comparăm. Şi, dacă omul este credincios, are şansa să facă această comparaţie cu porunca lui Dum­nezeu, şi asta l-ar aduce cu picioarele pe pământ şi l-ar smeri.

„Dumnezeu este cel mai bun medic”

– În viaţa fiecăruia dintre noi există momente de tensiune foarte mari. Cum să le depăşim?

– În general, bine este să înţelegem că mai presus de toate este voia lui Dumnezeu, și orice se întâmplă este, dacă nu voia, atunci cel puţin îngăduinţa lui Dum­ne­zeu. Adică multe nu sunt voia lui Dumnezeu, pen­tru că Dumnezeu nu vrea răul, nu vrea suferinţa, nu vrea durerea, dar sunt îngăduinţa lui Dum­nezeu şi, dacă Dumnezeu a îngăduit, înseamnă că este spre binele nostru.

Dacă avem înţe­lepciunea să înţelegem că Dumnezeu este un me­dic excepţional, cel mai bun medic; şi exact cum, dacă ai fi în mâna unui medic foarte bun și ţi s-ar spune: „Uite, ai o boală”, şi orice a făcut medicul ăsta până acum a ieşit bine, în orice condiţii i-a vindecat pe bolnavi ‒ deci dacă ai auzi de un asemenea medic, orice ţi-ar face acel medic, ai fi absolut de acord. Că te ţine trei zile în frig, că după aceea te ţine trei zile numai în saună, că după aceea te pune să urci pe munte, că după aceea te pune să stai degeaba o săp­tă­mână, toate le-ai lua ca pe un tratament şi ai zice: „Ăsta-i tratamentul, sigur are un rost, sigur are un folos la un moment dat, chiar dacă eu nu înţeleg de ce, dar ştie medicul de ce”. Ei, noi avem nu cel mai bun medic de pe pământ, ci desăvârşitul Doctor, Care e Dumnezeu. Nimic nu-i scapă Lui, iar diavolul nu face nimic fără îngăduinţa Lui, şi atunci, dacă am avea această convin­gere că totul este cel puţin cu îngăduinţa lui Dum­nezeu, dacă nu cu voia Lui, atunci am avea această linişte că, până la urmă, vom avea un folos.

Bineînţeles că Dum­ne­zeu nu ne cere să stăm ca nişte miei la junghiere, în orice condiţii. El zice: „Dacă vă vor căuta într-o cetate, mergeţi în alta” cf. Matei 10:23, adică să te fereşti de omul care-ţi vrea răul. Deci să fim și înţelepţi ca şerpii, nu nu­mai blânzi ca porumbeii cf. Matei 10:16Omul să se ferească din faţa răului, dar să nu devină un laş sau un fugar disperat. Nu are rost să ia răul în piept. Și Mântuitorul, când a aflat că-L caută iu­deii în Iudeea, a plecat în Galileea. Înţelegeţi? Nu stă­tea în calea răului. Deci te fereşti de rău, dar atunci când vor pune mâna pe tine, zice Mân­tuitorul: „Se va întâmpla ca unii dintre voi să măr­tu­risească”, adică, atunci când nu mai ai unde să pleci, unde să te ascunzi, unde să te dai la o parte, ei, atunci să fii cu curaj. Atunci să primeşti ca de la Dumnezeu lucrurile acelea şi să nu dai înapoi ca un laş. Asta este porunca lui Dum­nezeu.

– Sfântul Serafim din Sarov spu­ne: „Dobândeşte pacea şi mii de oameni se vor mântui în jurul tău”. Vorbiţi-ne, vă rugăm, despre această cale de a schimba lumea, schimbându-ne întâi pe noi înşine.

– E singura cale, de fapt. Nu există altă cale de a schimba lumea. Orice altă cale este trecătoare, vremelnică; pare, pe mo­ment, că aduce mare cinste, dar după aceea căderea este şi mai mare, pierderea este şi mai dureroasă. În general, oamenii se schimbă doar în faţa întâlnirii cu Evanghelia trăită, adică cu oa­meni care-şi asumă Evanghelia şi s-au schim­bat pe ei înşişi. La vederea unor asemenea oa­meni, se schimbă şi cei­lalţi. Altfel, nu. De aceea, Evanghelia nu a cucerit ni­cio­dată doar prin faptul că a fost tradusă şi trimisă în diferite locuri şi oamenii puşi cu forţa să o citească. Nu nu­mai adevărul acesta i-a schimbat pe oameni; depinde cine spune acest adevăr şi cât de asumat este acest adevăr de acel om, asta contează foarte mult. De aceea, Sfântul Apostol Pavel zice: „Propovăduirea Evan­gheliei nu stă în cuvânt, ci în putere” cf. I Corinteni 2:4. El nu vorbea neapărat de puterea de a face minuni, ci de puterea cu care oamenii mărturisesc acel adevăr – poate că sunt oameni simpli, poate ciobani, dar puterea cu care ei mărturisesc acel adevăr deschide inimile celorlalţi.

„Bucuraţi-vă!” „Ei, da-i greu…”

Într-una din rugăciunile de dinainte de Îm­părtăşanie există un cuvânt care zice: „Poruncește-mi și voi des­chi­de uşile inimii mele, pe care Însuți le-ai zidit”, Îi zi­cem noi lui Dumnezeu. Pentru că există nişte uşi ale inimii omeneşti care nu ar trebui să se deschidă în faţa oricărei prefăcătorii, oricărei min­ciuni, oricărui nimic. De multe ori, diavolul sau oa­menii vicleni reuşesc să deschidă aceste uşi prin pre­făcătorie, mimând că sunt buni, că ne iubesc, că ţin la noi, dar asta este o înşelare. Aceştia, într-un fel, nu deschid uşile, ci sar pe de lături. Cum zice Mântuitorul: „Mulţi au venit înainte de Mine, dar au fost hoţi şi tâlhari. Eu sunt păstorul cel bun, Eu sunt Cel ce intru pe uşă în staul” cf. Ioan 10:7-8.

Ei, a făcut Dumnezeu ca aceste porţi ale inimii să se deschidă în faţa adevărului, în faţa frumuseţii adevărate, în faţa celui care trăieşte cu adevărat cuvântul, celui care îl crede. Așa îngăduie Dum­nezeu să se deschidă inimile oamenilor, pen­tru că inimile oamenilor prea s-au deschis unde nu trebuia şi prea s-au ars şi prea s-au îndurerat şi prea s-au chinuit de mii de ori, încât şi le-au zăvorât aproape să nu le mai deschidă niciodată, dar în faţa unor asemenea oameni, poate că sunt singurii în faţa cărora inimile lor se mai deschid.

Povesteşte un stareţ că a plecat de acasă într-o zi de noiembrie târzie, avea vreo 16 ani pe atunci, şi s-a dus în munţi, în Apuseni, să intre într-o mă­năstire. El, de capul lui. Şi era o zi ploioasă, iar acolo, sus, în munţi, aproape că ningea. Şi a ajuns în curtea unui schit amărât. Tot drumul s-a gândit: „Ce caut eu aici? Nu mă duc eu acasă? N-aveam eu casa mea caldă? De ce-am venit eu aici?”. A dat de câteva chipuri de monahi mai aspri, mai nepă­sători: „Ce cauţi aici? De ce-ai venit?”. Și se simţea ca un străin. Dar, la un moment dat, a ieşit un Părinte, Arsenie Praja, un pustnic mai puţin cunoscut şi, când i-a văzut chipul şi când acesta i-a vorbit părinteşte, cu toată inima, a simţit că este acasă. În clipa aceea i s-a deschis inima şi nu s-a mai închis niciodată faţă de acel om. Ei, în faţa unor asemenea oameni se deschid inimile, în faţa frumuseţii adevărate măr­turisite cu viaţa noastră.

Da, mai întâi trebuie să ne schimbăm pe noi înşine, şi în clipa aceea se deschid şi inimile altora faţă de noiAltfel, ne vom strădui, vom face cursuri de retorică, vom folosi silogisme complicate, vom folosi mii de trimiteri, vom încerca să idealizăm lucrurile, să le exagerăm, numai ca să-i cucerim pe oameni, dar cucerirea este trecă­toare şi oamenii nu se vor deschide faţă de noi. Şi, poate chiar mai dureros, oamenii se vor simţi minţiţi, se vor simţi trădaţi ‒ „seduşi şi abandonaţi”, aş numi mai bine.

– În mai multe rânduri, Mântuitorul ne îndeam­nă: „Bucuraţi-vă!”. Cum să împlinim acest cuvânt când vedem atât de multă suferinţă în jurul nostru?

– Da, este multă suferință, dar gândiţi-vă: în ce condiţii ne spune Mân­tuitorul asta? În condiţiile în care El ne scoate din această paradigmă a morţii, în care nu mai exista nici o ieşire pen­tru om, nici o ieşire! Dacă era o binecuvântare, era doar aici, pe pământ; dacă era un bine, era doar aici, pe pământ. Dincolo nu era nimic, era doar un loc de tăcere, era Şeolul ‒ un loc de aşteptare veşnică, un fel de somn adânc, ca o comă. Şi atunci, dintr-odată, Mântuitorul, prin puterea, prin lucrarea şi prin jertfa Sa ne des­coperă că ne dăruieşte viaţă veşnică. În condiţiile acestea, da, zice: „Bucuraţi-vă!”, iar noi zicem: „Ei, da-i greu… Chiar dacă ne promite asta, tot e greu”. Nu-i adevărat! Gândiţi-vă că, dacă ne-ar spune cineva că am câştigat la loto și într-o săptămână ne vin banii, să zicem, o sumă colosală, am fi bucuroşi! Și dacă am avea vecini care ne aruncă gunoiul în curte, şi dacă ne-ar fura cineva capra, şi dacă s-ar uita urât unii la noi, noi am fi bucuroşi şi am zice: „Dar ce contează, că peste o săptămână o să fiu milionar, o să-mi cumpăr câte capre vreau! Nu mă interesează că-mi face ăsta rău!”, şi m-aş bucura.

La fel cum îndrăgostitul, poate să fie el cât de bolnav, nu contează, dacă celălalt i-a mărturisit dragostea, asta valorează de mii de ori mai mult decât toate celelalte necazuri la un loc și atunci el e fericit. Aşa şi noi, pentru că Dumnezeu ne-a făcut o declaraţie de dragoste şi ne cheamă în Împărăţia Sa şi asta ar trebui să ne bucure, să nu mai conteze nimic. Adică tu te uiţi în zare ca şi cum te-ai uita la o cetate albă, frumoasă, care este oaza ta în pustiul acesta, o oază de frumuseţe fără seamăn: aceea e Împărăţia la care te cheamă Dumne­zeu. Şi tu plângi şi strigi la Dumnezeu: „Cum vrei să merg acolo, când sunt desculţ şi am nişte spini pe cale?”. Ce mai contează spinii? Alergi prin ei spre acea cetate! Chiar socoteşti o cinste că poţi să te străduiești puţin ca să ajungi la acea cetate albă a Împărăţiei lui Dumnezeu.

– Sfinţii se bucurau de lucruri simple, mărunte, de o floare, de un cer senin, însă noi, astăzi, nu mai vedem frumosul din jurul nostru.

– Da, pentru că ne-am învăţat cu foarte mult, ne-am învăţat cu de toate, ne-am învăţat cu multă comoditate, ne-am învăţat să nu mai postim, ne-am învăţat să nu ne mai ostenim, şi atunci nu mai avem bucurie pen­tru lucrurile mici. Exact cum înainte, un om care postea până la Crăciun şi se ostenea, în momentul când venea masa Crăciunului, păi era o bucurie fără seamăn, era masa Crăciunului! Și zilele de după Cră­ciun erau o mare bucurie, pentru că până atunci nu se bucurase, nu petrecuse, nu fusese la nu ştiu câte discoteci, ci aşteptase cu nădejde şi cu rânduială ziua. Iar după ce ţinea o lună și jumate post şi rân­duială, altă substanţă aveau bucuriile şi altfel era uni­tatea dintre oameni şi legăturile dintre ei şi vizitele de la unul la altul. Astăzi oamenii s-au învăţat cu mult, neîncetat să aibă de toate, să mănânce de toate, să fie fără nicio lipsă – şi atunci încep să nu mai fie mulţumiţi cu ceea ce au. Este o pildă spusă de Mântuitorul: Dacă te duci la o nuntă, nu te așeza în fruntea mesei. Pentru că va veni la un moment dat cineva mai important ca tine şi va zice stăpânul: „Prietene, trebuie să mergi acum de aici, că, uite, a venit important, du-te la coadă!” Şi nu se mai găseşte loc pentru tine decât departe, cine ştie pe unde, sau poate nu se mai găseşte deloc. Dar tu du-te şi te aşază din start în urmă şi, la un moment dat, o să vină stăpânul şi o să zică: „Prietene, de ce te-ai aşezat aşa de jos? Hai sus!” şi te va pune chiar lângă mire cf. Luca 14:8-10. Ştiţi că Părinţii înţelegeau altfel cuvântul ăsta? Ei spuneau că atunci când te bucuri de lumea aceasta, să nu sari la lucrurile importante şi să zici: „Eu nu mă bucur decât dacă voi fi regele lumii! Eu nu mă bucur decât dacă voi fi milionar! Eu nu mă bucur decât dacă voi fi iniţiat, eu nu mă bucur decât dacă voi fi isihast, eu nu mă bucur decât dacă voi fi trăitor!” Nu! Eu mă bucur de lucrurile mici, eu mă bucur că mi-a dat Dumnezeu să aud susurul apei care curge, că mi-a dat Dumnezeu să mai văd o zi, că am ochi, că am picioare, că respir. Mă bucur că mai am oamenii ăştia lângă mine, că am un căţel care-i binevoitor şi-şi leagănă coada când vin acasăPe cel ce vede în lucrurile mici mila lui Dum­nezeu, Dumnezeu îl va ridica la lucrurile mari. Cel ce din start vrea lucruri mari şi nu este mulţumit cu lucruri mici, îl va întoarce Dumnezeu la lucrurile mici şi va trăi o viaţă numai între lucruri mici, duhovnicește vorbindŞi cred că noi, oamenii, am uitat să ne bucurăm şi de aceea trebuie să trecem prin boli, prin dureri, prin necazuri, ca să ne dăm seama cât valorează un pas! După ce ai avut picioarele rupte şi un an ai stat în pat, dai slavă lui Dumnezeu şi strigi de bucurie că ai făcut un pas. Sau după ce n‑ai văzut cu ochiul jumate de an şi vezi apoi lumina soarelui, plângi neîncetat că ai văzut lumina soarelui şi ţi-a mai dat Dumnezeu să vezi. Dar de ce neapărat trebuie să treci prin toată suferinţa aia ca să dai slavă lui Dumnezeu? Asta e greşeala noastră. Noi ar trebui neîncetat să dăm slavă lui Dumnezeu, să înţelegem că în orice clipă noi putem muri, în orice clipă noi putem pierde toate aceste daruri de care nouă ni se pare că suntem vrednici, dar de fapt nu suntem vred­nici. Eu cred că dacă un om reuşeşte să păstreze această mulţumire pentru lucrurile mici, Dumnezeu îl va purta și spre lucrurile înalte, mari. Şi, cu cât un om nu se mulţumeşte cu lucrurile mici – cum aud acum reclama aceasta: „Meriţi mai mult!” – cu atât Dumnezeu îl va smeri mai mult. Cum Preasfințitul Vasile, epis­copul nostru de la Cluj, care a trecut de curând la Domnul, ne spunea: „Mai binele e duşmanul binelui.” Şi la nivel duhovnicesc, de multe ori, putem spune că mai binele pe care ţi-l imaginezi tu, te iluzionezi că ar trebui să-l ajungi, e duşmanul binelui. Nu te bucuri de nimic din ce ai şi zici: „Nu, e prea puţin, trebuie mai mult!”. Şi alergi tot timpul după mai mult, dar de fapt pierzi tot, până la urmă.

„Drojdia care a dospit toată frământătura!”

– Mai putem avea nădejde de un viitor bun, aproape de Dumnezeu, al poporului nostru?

– Am nădejde, pentru că am încre­dere în incredibila capacitate şi putere a lui Dum­ne­zeu de a clinti şi de a transforma şi pietrele acestea în fiii lui Avraam cf. Luca 3:8Cred că Dumnezeu poate să facă asta, dar mă doare că nu va putea probabil să o facă decât prin lucruri care vor fi dureroase – și nu va putea, pentru că nu-I dăm noi nicio altă cale de a lucra cu noi, exact ca un copil care nu ascultă de vorbă bună şi tu n-ai vrea niciodată să-l cerţi, dar el, până nu ajungi să-i spui că nu-l mai laşi afară, nu face asta, ei, așa se pare că foarte mulţi dintre noi am ajuns să-L forţăm pe Dumnezeu la o manifestare mai aspră cu noi, fără de care omul nu se schimbă.

Mi-e teamă că va trebui să trecem prin războaie, prin foamete, prin ispite mari, prin care neamul acesta să se trezească cumva din letargia aceasta, din somnul acesta virtual al urmăririi numai pe internet, care naşte monştri. Şi deja se nasc mulţi monştri din această împreunare între mintea umană şi lumea virtuală, în care se joacă ca un peşte marele balaur, demonul, şi în care noi cădem pradă uşor. Se nasc aici nişte monştri înfricoşători ai păcatelor, ai unor patimi de care nu s-a mai auzit până acum, nici ca mărime, nici ca gravitate, nici ca putere. Şi cred că se mai poate face ceva, dar mi-e teamă că acest lucru se va putea face doar prin încercări mari, prin care va fi nevoit să treacă neamul acesta – şi noi, fiecare în parte.

– Să ne dea Dumnezeu înţelepciunea de-a ne trezi cât mai avem timp!

– Să ne dea Dumnezeu. Sper să mai avem şansa asta să ne întoarcem la Dumnezeu, aşa cum, în faţa jertfei Mântuitorului, o parte dintre evreii care până atunci nu L-au ascultat s-au cutremurat şi au crezut Lui şi s-au întors acasă bătându-şi pieptul.

Poate că mai sunt şi alte căi prin care se poate trezi un neam, poate mai sunt între noi oameni care, punându-şi viaţa pentru Dumnezeu, pentru Bi­se­rică, pentru Adevăr, îi vor trezi pe ceilalţi, îi vor ridica iar la înţelegere, la cu­noaştere… Dar e atât de greu! Am avut asemenea oameni în închisorile comuniste, care au fost drojdia care a dospit toată frământătura nea­mului în 1989 şi care a ridicat iarăşi neamul româ­nesc în cei patru-cinci ani de revigorare spirituală de după revoluţie, în care neamul acesta parcă şi-a mai revenit. Dar nu ştiu acum, din urma unor generaţii mai puţin eroice, mai puţin educate în spirit patriotic, mai puţin cu­noscătoare a lui Dumnezeu, dacă vor mai fi oameni care să poată ridica nea­mul întreg.

Interviu realizat de

Mihaela Raluca Tănăseanu

www.cuvantul-ortodox.ro

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.