Pacatul suicidului

In ultima perioada, in special in ultimile zile, auzim tot mai des despre cazuri de suicid. Din pacate, la acest ”gest” recurg persoane din toate categoriile sociale, indiferent de varsta, gen, nivelul de cultura etc. De cele mai multe ori, ne punem intrebarea: care ar fi cauza ? Cauzele ar fi diferite, insa in primul rand este vorba de necredinta, caci necredinta duce la deznadejde sau depresie asa cum i se mai zice in zilele noastre. Or, credinta naste nadejde, iar nadejdea – dragoste, respectiv, fara credinta nu exista nadejde, iar fara nadejde nu exista dragoste, iar sursa sau mama lor este Intelepciunea (Sofia).

Depresia nu apare intr-o zi, nici intr-o saptamana si nici intr-o luna. Ea apare treptat si se ”hraneste” din modul nostru de viata departe de Hristos. De alt fel, ca si sfintenia, care se obtine indelung, prin efort si nevointa, insa se poate pierde intr-o clipa. Ca si celelalte rani sufletesti, depresia este rodul pacatului, caci pacatul este o rana, iar pacatul nepocait devine cronic, adica patima.. Atunci cand vorbim de patimi nu ne referim doar la consumul de alcool, de droguri, la desfranare etc, dar si la modul nostru de a gandi gresit: de ce acela are, dar eu nu am? De ce acela poate, dar eu nu pot? Astfel creand o nemultumire cronica in sufletele noastre.

Dupa ultimile cazuri de suicid care au bulversat societatea noastra, in mass media si pe retelele de socializare tot mai mult experti s-au dat cu parerea incercand sa identifice cauzele acestor gesturi disperate. Unii sustin ca nu avem destui psihologi prin scoli sau putin se investeste in organizatiile de prevenire a suicidului. Caci acum psihologii au devenit foarte la moda.. in cazul in care copilul nu doreste sa manance – mergem la psiholog, nu doreste sa-si faca temele – la psiholog etc.

Dar oare am uitat noi ca din tot timpul Biserica a fost „psihologul societatii”, indiferent ca era pace sau razboi, ciuma sau alte pandemii. Biserica a fost mereu un barometru care a regulat starea de spirit in societate. Din pacate, evenimentele ce au avut loc in ultimul an, au aratat adevarata noastra (ne)credinta, dand dovada de indiferenta si neglijenta fata de aportul Bisericii asupra starii psihologice a societatii.

Spre exemplu, urmaream zilele trecute o persoana, destul de influenta pe retelele de socializare, ce oferea sfaturi impotriva depresiei. Aceasta propunea 6 puncte printre care: sport, socializare, nutritie sanatoasa, s.a. si doar pe penultimul loc vorbea despre rugaciune sau meditatie. Insa noi, crestinii, cunoastem foarte bine, ca pentru a avea o stare launtrica buna, rugaciunea nu trebuie sa fie pe penultimul ci pe primul loc. Rugaciunea inseamna convorbirea si unirea omului cu Dumnezeu, iar omul care alege sa fie in comuniune cu Dumnezeu, are in inima nadejdea invierii si a vietii vesnice, aceasta devenind prioritatea si sensul vietii lui.

In zilele noastre auzim tot mai des despre o alta forma de suicid – eutanasia, care este ambalata in termeni medicali, dar pana la urma, are acelas scop si acealeasi cauze, precum necredinta sau nerecunoasterea faptului ca viata ne-a fost daruita de Dumnezeu si nu avem nici un drept sa ni-o luam noi insine, si in cele din urma neacceptarea suferintei pentru pacatele noastre aici pe pamant si nu in viata de dincolo. Exista si o pilda in acest sens: „Un patimitor zacea grav bolnav si rabda toate cu barbatie. Cand trupul incepuse aproape sa-i putrezeasca, el nu a putut mai mult sa suporte durerile cele cumplite si nici mirosul cel greu. A strigat atunci: „Doamne! Nu pot sa rabd mai mult! Ia-mi sufletul!” In aceeasi clipa i s-a aratat lui Ingerul Domnului si i-a spus: „Domnul a auzit rugaciunea ta, insa dupa judecata Lui cea dreapta te mai lasa sa suferi inca un an pe pamant, ca sa te curatesti pe deplin de pacatele tale. El iti da totusi sa alegi: ori un an sa te chinui bolnav pe pamant, ori vreme de doar trei ceasuri sa fie dus sufletul tau in iad”. Cel suferind s-a gandit: „Inca un an intreg de chinuri in acest pat? E de nesuportat! Nu, mai bine in iad pentru trei ceasuri!”… Ingerul i-a luat sufletul si l-a inchis in iad, lasandu-l singur in acel loc cumplit. De cum a plecat ingerul, ultima raza de lumina s-a stins in infricosatorul loc al chinurilor. Cel aflat in suferinta auzea doar vaietele pline de deznadejde ale pacatosilor ce se munceau in focul cel vesnic, vedea inaintea lui doar fetele demonilor. Simtindu-se deci parasit de toti, a inceput sa strige deznadajduit. La vaietele lui insa ii raspundeau doar ecoul inabusit al haului iadului. Nimeni nu i-a venit in ajutor, pentru ca in iad orice pacatos era prins in propriile lui chinuri. Astfel acest sarman patimitor a inceput sa sufere intr-un chip de neindurat. Minutele se scurgeau in iad precum ceasurile, ceasurile precum zilele, iar zilele precum anii. Lui ii parea ca trecusera veacuri de chinuri in temnita iadului. Plin de deznadejde, credea ca niciodata nu se va mai izbavi din acest loc cumplit al chinurilor. Si a inceput din toate puterile sale sa urle, sa geama… Intr-un sfarsit, deasupra lui a rasarit o lumina linistita si i s-a aratat ingerul ce il adusese: „Cum te simti, frate, aici?” – a intrebat acesta. Patimitorul, in chinurile sale, i-a raspuns plin de amaraciune: „Nu credeam ca un inger sa minta!” „Cum asa?” – a intrebat ingerul. Si bolnavul a continuat: „Tu mi-ai fagaduit ca dupa trei ceasuri ma vei lua de aici. Si, iata, s-au scurs veacuri intregi in aceste chinuri ale mele!”… „Ce veacuri? – a raspuns ingerul zambind plin de blandete. Doar un singur ceas s-a scurs, ti-au mai ramas inca doua ceasuri de stat aici.” „Inca doua ceasuri? – a strigat bolnavul plin de groaza. Doar un singur ceas a trecut? O, nu pot sa rabd mai mult! Nu mai sunt in stare! Daca are mila Dumnezeu de mine, te rog ia-ma de aici! Mai bine pe pamant sa sufar ani si veacuri… Sunt gata sa patimesc acolo chiar pana la a Doua Venire, numai ia-ma de aici!” Ingerul i-a spus atunci: „Bine. Dumnezeu a ingaduit sa te chinui in iad, ca sa vezi din ce suferinta vrea El, in iubirea Sa, sa te mantuiesti prin patimirile tale vremelnice; ca stiind aceasta, sa nu mai cartesti in suferinte”. La aceste cuvinte bolnavul a deschis ochii larg si s-a trezit din nou. Din acea zi, cu bucurie a inceput sa rabde boala cea grea. Ea i se parea o nimica toata si prea usoara in comparatie cu vesnicele munci ale iadului.”

De cele mai multe ori, atunci cand o persoana se sinucide, vin rudele, de obicei mamele la biserica si intreaba cum putem sa o ajutam si daca mai exista sanse de mantuire pentru ea? Intr-adevar, suicidul sub orice forma ar fi el, este un pacat care nu se iarta, caci cel care infaptuieste acest gest nu reuseste sa se pocaiasca, de aceea Biserica nu savarseste slujba de inmormantare celui care moare astfel. Si adesea apare intrebarea: de ce unui ucigas i se savarseste slujba, insa unei persoane care se sinucide – nu. Raspunsul ar fi urmatorul: pentru ca nadajduim ca acel ucigas s-a pocait pentru fapta comisa. Poate ca nimeni nu a vazut pocainta lui, dar a facut-o in ascuns, caci doar Dumnezeu vede adincul sufletelor noastre. Singura exceptie in care se face prohodul pentru cei ce se sinucid este atunci cand acestia sunt bolnavi mental.

Daca se mantuieste sau nu sufletul celui sinucigas, Dumnezeu hotaraste, insa Biserica nu savarseste slujba inmormantarii pentru acestia din motive pedagogice. Or, Biserica fiind „educatorul” societatii, doreste sa diminuieze si chiar sa excluda acest pacat capital din viata crestinului. Crestinii vazind atitudinea Bisericii fata de sinucigasi, sa excluda pentru totdeauna acest gand din mintea lor.

Pe de alta parte, Sfintii Parinti ne spun ca asa cum te prinde moartea, asa te vei infatisa in fata lui Dumnezeu: daca te prinde beat sub gard-asa te vei prezenta, daca te prinde in rugaciune-asa te vei prezenta. Ultima clipa se imortalizeaza pentru vesnicie. Astfel daca sinucigasii mor in acest foc si aceasta agonie sufleteasca oare nu este acesta focul vesnic pentru ei?

In acest sens exista mai multe pareri, unii sustin ca nu trebuie sa ne rugam deloc pentru sinucigasi, pentru ca sufletul acestora se afla in ghearele satanei, iar pentru a-l scoate de acolo este nevoie de o viata insotita de mult post, rugaciune, nevointa si fapte bune, in caz contrar, se poate pierde si al doilea suflet. Totusi, majoritatea teologilor sustin ca dimpotriva, asa cum o mama care are doi copii si unul este bolnav, se va ruga mai mult pentru acest bolnav, asa si in cazul sinucigasilor. Deci putem sa ne rugam pentru cei care infaptuiesc suicidul, doar ca nu in cadrul Sfintei Liturghii ci in rugaciunile particulare.

Totusi, exista exceptii si in cazul suicidului. Exista asa-zisa sinuciderea „formala”, la baza careia nu sta deznadejdea sau alte patimi, ci alte intentii. De exemplu, cunoastem ostasii care si-au dat propria viata pentru a-si salva colegii de breasla; sau cunoastem persoane care isi doneaza propriul organ pentru a salva viata altcuiva. Procedeaza ei corect sau nu, trebuie sa analizam fiecare caz in particular, insa Evanghelia ne spune clar in acest sens: „nu este mai mare dragoste decat sa-si dea cineva viata pentru prietenii sai”. La fel cunoastm cazuri in istoria bisericeasca, cand barbarii au navalit peste o manastire de femei dorind sa le batjocoreasca, iar acestea, printre care si Sf. Mc. Pelaghia, s-au aruncat in gol nedorind sa-si pangareasca trupul, care dupa spusele Sf. Ap. Pavel este locasul Duhului Sfant.

Sa nu uitam ca omul este alcatuit din trup si suflet, si asa cum avem grija de trupurile noastre, la fel sa avem grija si de sufletele noastre. Cand ne doare ceva, luam medicamentele necesare, la fel sa oferim si sufletului medicamentele potrivite, care sunt: rugaciunea, postul, pocainta, si in primul rand Sfantul Trup si Sange al Domnului nostru Iisus Hristos.