\r\n
Aceasta este întrebarea pe care mi-a adresat-o un tânăr rebel. Oare ce stare sufletească se poate ascunde în spatele unui suflet de adolescent care întreabă astfel de lucruri? Încă un strigăt disperat al unui tânăr răzvrătit, încă un adolescent revoltat. Personal, cred în sinceritatea multor tineri răzvrătiți – ca unul care am fost asemenea lor.
\r\n
De ce trebuie să cunoaştem voia lui Dumnezeu sau ispita vrăjmaşului şi de ce, când se întâmplă un lucru bun, care e îndoielnic, unul te îndeamnă să-l faci, iar altul, dimpotrivă, te împiedică să-l faci? Răspuns: Duşmanul are deprinderea de a ascunde adevărul şi de a amesteca binele cu răul. Dar de ce trebuie să cunoaştem adevărul? Voia lui Dumnezeu în toate intenţiile noastre este bună, de încredere şi evidentă.
\r\n
\r\n
Trăim în plin progres material. Natura a fost cercetată în amănunte. Ştiinţa i-a descoperit toate văluri-le de mister şi i-a aflat toate legile ce o stăpânesc. Tehnica este regina veacului nostru. Maşinismul, indus-trialismul au luat proporţii gigantice. Orbiţi de acest progres material, mulţi oameni din vremea noastră socot că se pot dispensa de tot ceea ce nu ţine de ei. Astfel ei zic: „Nu mai este nevoie de religie!
\r\n
\r\n
A fost un pustnic care s-a nevoit într-un loc pustiu vreme de 70 de ani, în post, în priveghere şi în multă trezvie. În atâţia ani cât a slujit lui Dumnezeu nu s-a învrednicit să vadă nici o vedenie sau descoperire de la Dumnezeu. Şi pentru aceasta a căzut pe gânduri şi-şi zicea: „Oare nu cumva din vreo pricină pe care nu o cunosc nu-i place lui Dumnezeu nevoinţa mea? Cred că din această pricină nu pot avea şi eu vreo descoperire şi să văd vreo taină.”
\r\n
\r\n
„Voi sunteți sarea pământului…
\r\n
Voi sunteți lumina lumii”
\r\n
(Matei 5, 13, 14)
\r\n
Lumina dă mai întâi de toate viață. Ea este pricina vieții în cadrul naturii. Lumina luminează lumea, ne înlesnește să lucrăm, să mergem, să creăm. Fără lumină viața încetează sau se păstrează într-o stare hipotonică. Plantele, mai expresive decât orice are viață pe planeta noastră, ne descoperă valoarea luminii prin faptul că se întorc mereu spre ea și o caută. Heliotropul[1], de pildă, este propovăduitorul tăcut al nevoii de lumină pentru viață.
\r\n
\r\n
În România mass-media este o putere. Dintre mijloacele mass-media cel mai mare impact îl are televizorul. Ca aparat, televizorul este o invenţie a minţii omeneşti – care în sine nu este nocivă; însă modul în care el este folosit, cu precădere în ultimii unsprezece ani la noi şi în ultimii treizeci de ani în occident, l-a transformat în cea mai distructivă armă din lume – pentru suflet.
\r\n
\r\n
Poate că nici un alt cuvânt despre monahism nu este atât de tainic şi plin de noime duhovniceşti precum este cel al Sfântului Isaac Sirul: „vieţuirea călugărească este mândria Bisericii” („Cuvinte despre nevoinţă”, X). Şi iată, se poate îndoi cineva de acest lucru când nu trebuie decât să privească la chipul vieţuirii sfinţilor pe care îi prăznuim în aceste zile : Sfântul Antonie , Sfinţii monahi-episcopi Atanasie şi Chiril, Sfântul Macarie Egipteanul , Sfântul Eftimie şi Sfântul Maxim Mărturisitorul ? Toţi aceşti stâlpi ai Ortodoxiei au fost monahi; dar să nu trecem cu vederea faptul că au plecat din mijlocul unora ca noi, oameni de lume cuprinşi de griji şi amestecaţi în tumultul veacului. Mândria Bisericii sunt creştinii care Îl urmează pe Hristos în lepădarea de sine până la jertfă, iubirea de Dumnezeu şi de aproapele, iar monahii sunt cei care le împlinesc pe acestea într-un mod desăvârşit.
\r\n
Să ne oprim asupra sfântului prăznuit astăzi de Biserica lui Hristos, Sfântul Eftimie cel Mare, şi să vedem chipul în care vieţuirea sa adevereşte cuvântul Avvei Isaac Sirul.Cel ce-şi acordă un răgaz de la zăduful zilei şi citeşte Viaţa Cuviosului Eftimie va remarca o constantă a felului său de a fi, o caracteristică a întregii sale vieţi: dorinţa de a nu-L întrista pe Dumnezeu. Se spune că, pe când era adolescent,
\r\n\r\n
\r\n
„dorea să fie următor al dumnezeieştilor şi îmbunătăţiţilor bărbaţi [i.e. monahi]… săvârşea slujba pravilei cu frică şi cu umilinţă, aducându-şi aminte că se cuvine să slujeşti lui Dumnezeu cu frică şi cutremur, iar nu cu râs şi cu şoptire… Se întrista când unii spuneau deşertăciuni îl îndepărtau de la dumnezeieştile cuvinte”.
\r\n
\r\n
Vedem că sufletul său încă de tânăr nu suferea atingerea vulgară a acestei lumi; nu lăsa ca zgura păcatului să se prindă de inima sa. Mulţi zic că sfinţii nu au trecut prin aceleaşi ispite care ne înfruntă pe noi, că aşa au fost ei aleşi din pântece, aleşi să fie sfinţi. Dar iată că şi tânărul Eftimie a fost ispitit prin intermediul colegilor de studii care îl îndemnau la glume, bârfe, vorbire deşartă. Dar nu a suferit să-şi strice buna aşezare a sufletului său: în cele lumeşti se simţea îndepărtat de Dumnezeu.
\r\n
Biograful Sfântului ne spune un alt lucru uimitor referitor la anii săi de tinereţe:
\r\n\r\n
\r\n
„în vreme de ispită rodea lui Dumnezeu dragostea şi răbdarea, iar în vreme de îndestulare, rodul lui era înfrânarea. Venind asupra lui gânduri de dezmierdare trupească, iarăşi odrăslea într-însul înţelepciune”.
\r\n
\r\n
Acest paragraf ne aduce la o altă constantă a vieţii sale: căutarea înţelepciunii prin purtare înţeleaptă. În Sfântul Eftimie s-a întrupat cuvântul Scripturii care zice:
\r\n\r\n
\r\n
„Eu, înţelepciunea, locuiesc împreună cu prevederea şi stăpânesc ştiinţa şi buna-chibzuială… Eu iubesc pe cei ce mă iubesc şi cei ce caută mă găsesc” (Pilde 8, 12, 17).
\r\n
\r\n
Tânărul Eftimie nu a făcut nevoinţe suprafireşti, nu a fost la limita omenescului. Dar a dorit partea cea bună, care nu s-a luat de la el când, cu trecerea anilor, a fost asaltat de ispite mult mai mari: prefacerea interioară prin constanta supraveghere a gândurilor şi a purtării sale,
\r\n\r\n
\r\n
„pentru că de întreaga înţelepciune purtând multă grijă, a păzit nestinsă făclia fecioriei, împodobită cu untdelemnul milosteniei”.
\r\n
\r\n
Să luăm aminte la multa sa subţirime a minţii. Biograful spune că a biruit ispita desfrânării nu prin uscarea trupului şi purtarea de lanţuri şi haine de păr, ci prin înţelepciune. Adică, deşi tânăr, Sfântul Eftimie a arătat multămaturitate duhovnicească: ştia că războiul nostru, al creştinilor, este noetic.Minte împotriva minţii; duh împotriva duhului. Nevoinţa trupească e doar un mijloc pentru a uşura încordarea minţii în luptă. El putea opri gândul înainte de a intra în inimă dar nu fiindcă avea Sfântul o putere căpătată de la naştere, ci fiindcăpurtarea înţeleaptă şi osteneala de a-şi ţine gândul doar la cele plăcute lui Dumnezeu a creat în el deprinderea binelui, o sensibilitate care reacţiona la primul atac al furnicoleului.
\r\n
Şi mirenii pot fi smeriţi dar ei practică o smerenie cu limite impuse de nevoile familiei, de specificul serviciului, de datoria civică. Monahii însă sunt chemaţi să devină vase neîncăpătoare ale smereniei; chenoza lor este neîncetată. Nici în acest aspect Sfântul Eftimie nu a fost mai prejos. „Din copilărie iubitor de monahi”, după terminarea studiilor Eftimie s-a călugărit. A fost făcut – să reţinem – fără voia sa preot, apoi proestos peste Mănăstirea Sfântului Polieuct. Dar fiindcă grijile îl împiedicau de la lucrarea faptei bune, „urâtorul de slavă” Eftimie a ales să redevină un simplu monah şi a plecat la Ierusalim, închinoviindu-se în Lavra Fara. Aici, ne spune biograful,
\r\n\r\n
„covârşea pe toţi cu răbdarea, blândeţea şi cu smerita cugetare a inimii”.
\r\n
Din nou remarcăm faptul că Sfântul Eftimie nu este lăudat pentru mari fapte ascetice, ci pentru lucrarea omului dinlăuntrul inimii (cf. Corinteni 4, 16).
\r\n\r\n
Pe când se afla în pustie, a venit la el un elin păgân, Aspevet, cerându-i să-l tămăduiască pe fiul său paralitic. Sfântul nu i-a întors spatele îmbufnat că Aspevet nu a cerut mai întâi să îi vorbească de credinţa creştină, că nu i-a cerut să îi ţină un cuvânt despre semnificaţia icoanelor, ci, fără să îi adreseze nici un cuvânt elinului, l-a tămăduit pe fiul său bolnav. Cucerit de evlavia şi statura duhovnicească a Cuviosului Eftimie, elinul a cerut să fie botezat.
\r\nAcesta este modelul ecumenismului autentic, singurul care poate să îi placă lui Hristos şi nu sincretismul pe cât de înşelător pe atât de vătămător din zilele noastre: nu a mers Eftimie la elini să caute „elemente comune” între religia păgână şi creştinism; nici nu i-a zis lui Aspevet: „Lasă, nu e nevoie să te botezi creştin, doar avem acelaşi Dumnezeu…”, sau „Hai să ne rugăm împreună trei zile, o săptămână şi să vedem ce-o zice Dumnezeu după aia”. Cuviosul Eftimie ne-a lăsat o pildă despreadevăratul ecumenism: atunci când creştinul este aproape de Hristos printr-o viaţă lăuntrică roditoare de gânduri şi fapte bune atunci şi cei de altă credinţă Îl pot vedea pe Hristos şi pot înţelege că El este singurul Mântuitor în lumina virtuţilor [pe care le observă în/] din viaţa creştinilor. Ecumenismul începe cu o viaţă trăită în Hristos şi se încheie în inima celui convertit de purtarea ta.\r\n\r\n
\r\n
Monahismul este mândria Bisericii fiindcă monahii sunt creştinii care îşi îmbrăţişează credinţa fără rest. Nu lasă loc târguielii şi compromisului cu propriile jurăminte depuse la Taina călugăriei (aşa cum este numită şi considerată în Athos). Fidel Miresei sale, Biserica, Sfântul Cuvios Eftimie cel Mare nu a avut decât o singură dorinţă, care îi străbate ca un fir roşu întreaga viaţă: de a nu-L întrista pe Dumnezeu.
\r\n
Vom încheia acest cuvânt cu mărturisirea de credinţă a Sfântului Eftimie, care, în vremuri de prigoană a ales să nu-L întristeze pe Dumnezeu prin lepădarea de Ortodoxie. Cuviosul Eftimie: un pustnic din Fara, un părinte pentru mii de fii duhovniceşti, un creştin care a înţeles că nesocotirea dogmelor Îl alungă pe Dumnezeu din inimă.
\r\n
Păsările răpitoare au şi acum cuiburi, vulpile prea multe vizuini iar Fiul Omului găseşte prea puţine inimi neîntinate de făţărnicie, inimi unde să-Şi plece capul.
\r\n
„Mărturisirea de credinţă” a Sfântului Eftimie referitoare la Sinodul de la Calcedon (451):
\r\n\r\n
\r\n
„Din toate cele ce s-au cercetat şi s-a făcut de acest sobor, n-am citit ceva; iar cât despre hotarul cel alcătuit de dînsul, nimic nu am a-l prihăni pentru rea slăvire, pentru că laudă credinţa celor 318 Sfinţi Părinţi din Niceea şi mărturiseşte a urma învăţătura neclintită şi nestricată. Apoi învaţă a urma Sfinţilor Părinţi celor 150 din Constantinopol şi a celor din Efes, contra lui Nestorie rău-credinciosul. Iar pe Chiril, întâiul şezător al Alexandriei, îl numeşte luptător şi învăţător al dreptei credinţe. Apoi pe Preasfânta Fecioară de Dumnezeu Născătoare o propovăduieşte, zicând că dintr-însa S-a născut după trup singurul născut Fiul şi Cuvântul lui Dumnezeu. Deci, recunoaşte amândouă naşterile, adică pe cea veşnică din Tatăl şi fără trup şi pe cea sub vreme, din Fecioara Maică, cu trup însufleţit; după aceea, recunoaşte două firi în Hristos, dumnezeiască şi omenească, dar neamestecate, neschimbate, neîmpărţite şi nedespărţite. Iar cei ce îndrăznesc a împărţi, ori a despărţi unirea negrăită şi nedespărţită după Ipostas şi cei ce zic că prin trup s-a făcut schimbare în Cuvântul lui Dumnezeu, şi care socotesc trupul Celui singur născut a fi de o fiinţă cu dumnezeirea, cum şi cei ce zic că este amestecare a Cuvântului cu trupul, unii ca aceştia sunt ca şi păgânii. Drept aceea şi noi când auzim despre două firi în Hristos, nu socotim cu totul despărţire în ipostasul lui Hristos cel unul alcătuit; dar mărturisim şi deosebirea firilor, după cum zice cel între sfinţi, Chiril al Alexandriei”.
\r\n
\r\n
Dragoş Dâscă
\r\n
Sursa: http://www.cuvantul-ortodox.ro/
\r\n
Ectenia pentru cei chemați, sau a catehumenilor, cum mai este denumită, din cadrul Sfintei Liturghii, reprezintă un ansamblu de cereri pentru cei care, după ce și-au însușit învățăturile de credință, au convingerea deplină că vor să primească Taina Sfântului Botez pentru a intra în comunitatea creștin-ortodoxă.
\r\n
\r\n
Cu cîteva zile înainte ai binevoit să vorbeşti cu mine despre faptul că în vremurile de astăzi se cuvine să îl numim Ierusalim pe marele şi renumitul oraş Moscova, care domneşte în Rusia ortodoxă, deoarece vechiul Ierusalim a devenit josnic şi aceasta pentru că se află de mulţi ani în stăpînirea agarenilor. Despre acest lucru vreau să vorbesc pe scurt cu preacucernicia ta, cinstite părinte! Căci va fi nedrept din partea mea, aşa cum socotesc eu şi cred, dacă nu voi alunga din cugetul tău o asemenea concepţie greşită.
\r\n
\r\n
Frate, aşteaptă în fiecare zi ieşirea ta şi te găteşte către călătoria aceea. Că, în ceasul întru care nu te aştepţi, înfricoşătoarea poruncă va veni şi vai aceluia ce se va afla nepregătit.
\r\n
\r\n
Scrisoarea 425
\r\n
Logofătului Pantoleon
\r\n
Virtutea altora ni s-a făcut cunoscută din auzite, dar a ta, preacinstitul meu stăpîn, [ni s-a făcut cunoscută] mai întîi prin vedere iar acum ajunge, din auzite, pînă la capătul pămîntului în care ne aflăm[1]. Şi care e motivul? Fiindcă a îndrăznit duhovniceasca ta gură să grăiască înţelepciunea lui Dumnezeu, cuvintele adevărului spre folosul şi mîntuirea şi a sufletului tău, şi a oricărei Biserici de-a noastră.
\r\n
\r\n
Duminica Vameșului și a Fariseului este o zi însemnată pentru anul bisericesc, lucru care se vădește din aceea că marchează începutul unei perioade liturgice mari și prin excelență bogate în prilejuri de pocăință, bine rânduite în Biserica noastră, anume Triodul. Zece Săptămâni: primele trei săptămâni, Triodul introductiv, și următoarele șapte săptămâni, care alcătuiesc Păresimile Mari. În culmea acestui urcuș se află marele praznic pentru care cu toții ne bucurăm încă de pe acum și pe care în fiecare clipă îl așteptăm, praznicul Paștelui, al Învierii Domnului.
\r\n
\r\n
Când ascultăm sau citim pilda vameşului şi a fariseului, putem avea tendinţa să ne identificăm foarte uşor cu vameşul. Sau, oricum, se naşte reflex şi aparent justificat tendinţa de a ne delimita drastic de fariseu. Atunci un gând ascuns riscă să se strecoare şi să se cuibărească pe nevăzute în inimile noastre: ce bine că nu sunt eu ca fariseul!
\r\n
\r\n
Harul Sfântului Duh se manifestă în multe chipuri și darurile aduse de el sunt multe și diferite. Sfântul Duh prin lucrarea înaltă a rugăciunii și a trezviei dăruiește darul lacrimilor, darul bucuriei, darul mai-înainte-vederii, darul învățăturii, al îndelungii-răbdări, al dumnezeieștii mângâieri, al nădejdii, darul dumnezeieștii dragoste, al contemplației, al răpirii minții.
\r\n
\r\n
Acum uite de câte feluri sunt fericirile, ca să înţelegi de câte feluri sunt Sfinţii. Nu ştiu la care categorie de Sfinţi te referi atunci când îi învinuieşti de lipsă de creativitate şi nebunie. Dacă ai citi câteva rânduri din Ioan Gură de Aur, ai descoperi în el un orator aşa cum nu vei auzi în nici o facultate de jurnalism şi nici într-un Parlament de azi.
\r\n
\r\n
În relația cu părintele duhovnicesc trebuie să ai sinceritate de la început până la nesfârșit, pentru că el este cel rânduit de Dumnezeu să-ți vindece rănile sufletului. Dacă te duci la medic și nu ești sincer, s-ar putea să-ți faci mai mult rău. Și al doilea lucru ar fi încrederea deplină, și aș mai adăuga multa rugăciune. Din partea ucenicului trebuie rugăciune ca Dumnezeu să lucreze permanent, ca tu să te vindeci prin jertfa părintelui duhovnic”, consideră monahul Alexandru de la Mănăstirea „Sfinții Trei Ierarhi” din Iași.
\r\n
\r\n
Utrenia, sau slujba dimineții, are ca scop principal slăvirea lui Dumnezeu pentru trimiterea în lume a Fiului Său, Cel ce a risipit prin întruparea Sa întunericul înșelăciunii și a zdrobit puterea iadului, dăruindu-ne nouă lumina dreptei credințe și mântuirea, cea mult așteptată de strămoșii noștri.
\r\n
\r\n
Cuv. Antonie cel Mare (356). Cuv. Antonie de la Dîmsk (1224). Cuv. Antonie de la Cernoezersk (XVI) Mcc. Victor (1931) şi Pavel (1938) preoţii.
\r\n
Utr.- Mt. XI, 27-30. Lit.- Cuv.: Evr. XIII, 17-21. Lc. VI, 17-23.
\r\n
Grijile lumeşti
\r\n
Sufletul care nu s-a izbăvit de grijile lumeşti nu-L va iubi pe Dumnezeu cu adevărat, şi nici de diavol nu se va scîrbi aşa cum se cuvine; căci grija vieţii îi este ca un acoperemînt împovărător. De aceea, în mijlocul grijilor, mintea nu-şi poate cunoaşte puterea de a judeca în privinţa acestora, pentru a cerceta şi a hotărî fără să se înşele. Toate ne învaţă că îndepărtarea de lume e folositoare.
\r\n