\r\n
Mărturia unei tinere smulsă din mrejele morții
\r\n
Maria Chirilescu are 21 de ani şi a crescut în satul Pângăraţi din judeţul Neamţ. La câţiva metri de casa ei se află o biserică ce poartă hramul Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel. La zece minute de mers pe jos se află Mănăstirea Pângăraţi. Din acest motiv, duhovnicul Mariei spune că fata a crescut „în curtea mănăstirii”. (mai mult…)
Iadul personal nu se formează după moarte, ci din timpul vieții, pentru că tot ceea ce facem și suntem ne arată ori intimizându-ne cu Dumnezeu continuu ori distanțându-ne interior de El și, implicit, de normalitatea noastră și de împlinirea noastră personală. Așa stând lucrurile, noi ne formatăm/ne pregătim continuu pentru Iad sau Rai, cu bună știință și cu multă trudă. Atât binele cât și răul se face cu sârguință, cu pasiune.
\r\n
\r\n
În Biserică timpul se opreşte, fiindcă aici nu există moarte, iar încetarea existenţei pământeşti nu întrerupe legătura vie dintre generaţii (G. Florovsky). În Biserică, trecutul este pururea prezent. (mai mult…)
Motto: „…Cel fără de păcat dintre voi să arunce cel dintâi piatra…” (Mântuitorul Iisus Hristos)
\r\n
„…Petre, mă iubești tu pe Mine?”
\r\n
Pe 7 aprilie 2009 în fața tinerilor care protestau în fața președinției a apărut un detașament de vre-o 50 de băeți cu fețele ascunse. Ei au aruncat primele pietre în clădirea Președinției. Cei care au regizat provocarea au contat pe „efectul turmei” care paralizează rațiunea și îi împinge pe oameni să procedeze la fel ca și ceilalți membri ai grupului. (mai mult…)
Împărăţiile pământului îşi au banii lor. Şi împărăţia lui Dumnezeu îşi are talanţii ei. „Omul de neam ales” din pilda talanţilor e Iisus. După învierea Sa din morţi Iisus „S-a dus într-o ţară îndepărtată” – „suirea la Tatăl”, cum i-a spus Mariei Magdalena la mormânt -, ca să pogoare oamenilor darurile Duhului Sfânt, Duhul Sfânt chiar. Când le-a spus Iisus, după Înviere: „Datu-Mi-s-a toată puterea în Cer şi pe pământ… precum M-a trimis pe Mine Tatăl, aşa vă trimit şi Eu pe voi… Mergând învăţaţi toate neamurile, botezându-le în numele Sfintei Treimi, învăţându-le să păzească toate câte v-am poruncit vouă… Cine va crede şi se va boteza se va mântui; cine nu va crede se va osândi” (Matei 28,19-20; Marcu 16,16).
\r\n
\r\n
Crucea personală a fiecăruia, când se uneşte cu Crucea lui Hristos, atunci puterea şi lucrarea acesteia din urmă trece asupra noastră, devenind un fel de canal prin care, din Crucea lui Hristos, se revarsă asupra noastră orice binefacere şi orice dar desăvârşit. (mai mult…)
\r\n
Când vă treziţi din somn, dimineaţa, să faceţi întâi şi întâi sfânta rugăciune, adică fă trei închinăciuni şi zi de trei ori: „Slavă Ţie, Dumnezeul nostru, slavă Ţie!” Dă cu apă pe faţă să fugă somnul şi treci în faţa sfintelor icoane. (mai mult…)
Înălţarea Sfintei Cruci este cea mai veche sărbătoare a Bisericii în cinstea Crucii pe care S-a răstignit Mântuitorul lumii. Odată cu descoperirea ei de către Sfânta Elena, mama Sfântului Împărat Constantin cel Mare, şi cu înălţarea ei în văzul credincioşilor de către episcopul Zaharia al Ierusalimului, cinstirea Sfintei Cruci a fost încadrată în cultul Bisericii. Despre originea şi amploarea pe care a dobândit-o în timp, precum şi despre semnificaţiile ei duhovniceşti, ne vorbeşte părintele Adrian Gabor, profesor la Catedra de teologie istorică a Facultăţii de Teologie Ortodoxă „Justinian Patriarhul” din Bucureşti.
\r\n
Vino la Biserica lui Hristos! Numai aici vei găsi consolare pentru fiinţa ta răvăşită, numai în ea îţi vei afla certitudinea; fiindcă numai în Biserică vei auzi glasul lui Isus spunându-ţi cu blândeţe: ‚Fiule, iertate îţi sunt ţie greşelile tale, pentru că mult ai suferit. Iată, te-ai făcut sănătos; de acum să nu mai greşeşti!’…
\r\n
Nimeni nu ţi-a spus vreodată cuvintele acestea, dar acum le auzi. Ţi s-a vorbit de ura de clasă, de ura politică, de ură şi mereu de ură. Cuvântul ’iubire’ ţi-a sunat străin, dar acum Biserica lui Hristos îţi arată o cale mai bună, o cale a dragostei.
\r\n
Ai fost până acum sclavul instinctelor tale, trupul tău a fost un simplu instrument prin care ele s-au exteriorizat. Şi acum poţi să auzi acel glas al lui Isus, Care grăieşte prin gura Apostolului Său: ‚Au nu ştii că tu eşti templul lui Dumnezeu, că in tine locuieşte Duhul lui Dumnezeu?’ (Cf. I Corinteni 3, 16). (mai mult…)
– născut la Chişinău în 1868. În 1941 în timpul războiului a revenit acasă după 37 de ani de exil în străfundurile Rusiei. Apariţia lui a stârnit senzaţie, în primul rând prin felul cum era îmbrăcat. În loc de orice îmbrăcăminte, deşi venise în plină vară, purta o zdreanţă de cojoc, pe cap o căciulă spartă, iar în picioare opinci din coajă de tei. S-a scris despre el, după felul cum era îmbrăcat, că semăna cu Sfântul Ioan Botezătorul…”Senzaţională” era şi declaraţia lui, cum că ar fi fost de faţă la ultimile zile ale sf. împărat Nicoale al II-lea. Dar nu aceasta i-a impresionat cel mai mult pe basarabeni. Era după anul de ocupaţie sovietică şi preotul, mulţumindu-I lui Dumnezeu că l-a ajutat să-şi revadă locurile unde a văzut lumina zilei, înainte de a muri a spus: „Rugaţi-vă Domnului, luptaţi până la ultima suflare şi până la ultima picătură de sânge ca să nu vă mai încerce Domnul cu sorbirea unui al doilea păhar al robiei roşii. Şi dacă cineva nu crede să mă privească şi-i va deajuns”.
\r\n
Bibliografie:
\r\n
Munteanu Ioan, protodiacon. Înviaţi din Siberii de ghiaţă; pag. 80-81. Editura Lumina lui Hristos, Kiev 2009. Preluat din Raza. Anul XIII. Nr. 690. 5-12 decembrie. Chişinău 1943.
Părintele Arsenie a fost un om cu o capacitate sufletească deosebită şi cred că Părintele orice ar fi fost, ar fi fost un om deosebit. Adică dacă era inginer, nu era un inginer comun; dacă era profesor, era un profesor excepţional; dacă era un doctor, era un doctor deosebit. El a avut o înzestrare nativă deosebită şi când l-am cunoscut eu în ’42 avea 32 de ani şi deja avea un nume mare. Cum a ajuns la aceasta Părintele nu a spus niciodată, însă eu personal cred că a avut o înzestrare de la Dumnezeu pe care dacă nu o ai nu poţi fi niciodată ceea ce a fost Părintele Arsenie.
\r\n
\r\n
Dumnezeu nu se mânie atât pe cel care a păcătuit cât pe cel care după ce a săvârşit păcatul nu se sârguieşte a se pocăi şi nu voieşte să se îndrepte. Oare este vreun pic de minte la cel ce îşi împodobeşte cu mare grijă trupul, iar sufletul îl lasă să se tăvălească în tina patimilor necurate şi strică templul lui Dumnezeu, fără a se gândi la zisa: „De va strica cineva templul lui Dumnezeu, îl va strica Dumnezeu pe el” (I Cor. 3, 17)? Vrednic de lacrimi este cel ce din mădularele lui Hristos face mormânt plin de necurăţie.
\r\n
(Patericul Lavrei Sfântului Sava, Editura Egumenița, 2010, p. 44)
Acum oamenii s-au făcut mândri şi nu se mântuiesc decât prin dureri şi pocăinţă, dar la dragoste foarte cu anevoie va ajunge cineva.
\r\n
Marele Antonie zicea: “Eu nu mă mai tem de Dumnezeu, ci iubesc pre El”. A zis aceasta pentru că în sufletul lui era din belşug harul Sfântului Duh, Carele poartă mărturia acestei iubiri, iar atunci sufletul nu poate grăi altfel. Dar cel ce nu are mult har, pe acela Sfinţii Părinţi îl sfătuiesc către pocăinţa; şi pocăinţa nu este departe de dragoste, care vine în măsura simplităţii şi a smereniei duhului.
\r\n
De cugetă cineva despre fratele cele bune, că îl iubeşte Domnul, şi mai cu seamă dacă tu gândeşti că în sufletul lui viază Duhul Sfânt, aproape eşti de dragostea lui Dumnezeu. (mai mult…)
L-am cunoscut pe Stareţul Siluan în această perioadă a vieţii sale. Anii îndelungaţi de uriaşă luptă cu patimile trecuseră. În acea vreme, în duh, el era cu adevărat mare. Învăţat întru tainele lui Dumnezeu, povăţuit de sus în lupta duhovnicească, se înălţa de acum cu paşi siguri către nepătimire.
\r\n
În cele din afară Stareţul se purta cât se poate de simplu. Era mai înalt decât statura mijlocie; vânjos, dar nu greoi. Trupeşte nu era uscăţiv, dar nu era nici gras. Trunchiul îi era puternic, grumazul tare, picioarele zdravene, bine proporţionate cu trunchiul, cu tălpi mari.
\r\n
Un om care a fost plin de invidie a fost Saul, care a domnit înainte de David. Acesta a fost invidios şi a făcut din aceasta pricină de război. După ce David a omorât pe Goliat şi prin aceasta a biruit pe filisteni, poporul iudeu a făcut o frumoasă primire lui David învingătorul, devenind foarte iubit de popor, şi au strigat: „Saul a biruit mii, iar David zeci de mii” (1 Rg. 18, 7). Regele Saul, în loc să fie fericit că David l-a scăpat de duşmani, în loc să-i fie prieten, s-a făcut duşman al lui David, zicând: „Lui îi dau zeci de mii şi mie doar mii? Nu-i mai lipseşte decât împărăţia” (1 Rg. 18,8). Şi i-a devenit duşman de moarte, fiind stăpânit de duhul cel rău al invidiei. De două ori a căutat să-l omoare pe David cu suliţa, pe când acesta cânta. Regele, fiind invidios pe blândeţea cântăreţului, a aruncat cu suliţa, însă David s-a ferit şi aşa a scăpat. Duhul cel rău care pusese stăpânire pe Saul nu-i dădea pace, şi, temându-se de David, a căutat să-l omoare chiar cu mâna sa.
\r\n
A fi „pomenit” de Dumnezeu este extrem de important pentru viața noastră duhovnicească. Dar ce presupune, mai exact, acest lucru? Înainte de a primi Sfânta Împărtășanie, în cadrul Sfintei Liturghii, noi mărturisim: „Nu voi spune vrăjmașilor Tăi taina Ta, nici sărutare Îți voi da ca Iuda; ci ca tâlharul mărturisindu-mă strig Ție: Pomenește-mă, Doamne, întru Împărăția Ta”.
\r\n
\r\n
Lucrarea Bisericii tocmai aceasta este: să ne purifice și să ne vindece de patimi.
\r\n
Dacă creștinii participă la slujbele bisericești fără a se purifica de patimi (mai ales că, așa cum se știe, aceste slujbe sunt îndreptate tocmai spre o astfel de purificare), înseamnă că ei nu trăiesc cu adevărat în Biserică; fără purificare de patimi, creștinismul e o utopie.
\r\n
Ce înseamnă să împărţi bucata de pâine cu cel flămând ori să mergi la un bolnav în numele lui Hristos?
\r\n
Se poate întâmpla să nu avem mijloace materiale prisositoare pentru binefaceri, însă în vremea noastră este nevoie nu atât de această bogăţie, cât de bogăţia inimii, de darurile milostivirii noastre, împreună-simţirii şi rugăciunii noastre lăuntrice.
\r\n
Ce înseamnă să împărţi bucata de pâine cu cel flămând ori să mergi la un bolnav în numele lui Hristos? (mai mult…)
Sfântul şi dreptul Ioachim a fost din seminţia lui Iuda, trăgându-şi neamul din casa lui David împăratul în acest chip: din neamul lui Natan fiul lui David s-a născut Levi, iar Levi a născut pe Melhie şi pe Pamfir; Pamfir a născut pe Varpafir, iar Varpafir a născut pe Ioachim, tatăl Născătoarei de Dumnezeu. Acesta petrecea în Nazaretul Galileii, având soţie pe Ana din seminţia lui Levi, din neamul lui Aaron, fiica lui Mathan preotul care a preoţit în zilele Cleopatrei şi ale lui Casopar, împăraţii Perşilor, mai înainte de împărăţia lui Irod, fiul lui Antipater. Iar Mathan avea femeie pe Maria din seminţia lui Iuda din Betleem şi a născut cu dânsa trei fiice: pe Maria, pe Sovia şi pe Ana.
\r\n
Toți oamenii pe pământ îndură inevitabil întristări și, deși întristările pe care ni le trimite Domnul nu sunt mari, pentru oameni ele par de neândurat și îi întristează, și aceasta pentru că nu vor să-și smerească sufletul, nici să se predea voii lui Dumnezeu. Dar pe cei ce s-au predat voii lui Dumnezeu, Domnul însuși îi călăuzește cu harul Său, și ei îndură totul cu bărbăție pentru Dumnezeu, pe Care-L iubesc și împreună cu Care vor fi preamăriți în veci.\r\nPe pământ nimeni nu poate scăpa de întristări, dar cel ce s-a predat voii lui Dumnezeu, le îndură cu ușurință. El vede întristările, dar nădăjduiește în Domnul, și întristările trec. (mai mult…)