Sola Scriptura – Partea a patra: Metoda ortodoxă de cunoaştere a Adevărului

\r\n\r\nAtunci când, din mila Domnului, am aflat Credinţa Ortodoxă, nu am mai simţit nevoia de a cerceta “metodele” de studiu biblic protestante. Din nefericire, am aflat mai târziu că metodele şi tezele protestante au reuşit să pătrundă şi în unele cercuri ale Bisericii Ortodoxe, plecând de la ideea că abordarea protestantă faţă de Sfânta Scriptură este “ştiinţifică”. Există, aşadar, oameni în Biserică care au convingerea că fac tuturor un mare serviciu introducând aceste erori în seminariile şi parohiile ortodoxe. Iată cum vorbea Sfântul Irineu despre eretici într-una din lucrările sale apologetice: “prin cuvinte meşteşugite şi înşelătoare, aceştia îi atrag cu viclenie pe cei simpli în plasa filozofiei lor; sfârşesc, însă, prin a-i rătăci şi pe aceştia, deprinzându-i cu tot felul de hule şi ocări…”\r\n\r\nÎntr-adevăr, eroarea nu este niciodată înfăţişată în goliciunea sa respingătoare, ca nu cumva fiind astfel vădită, să fie îndată recunoscută ca atare; ea este, dimpotrivă, împodobită cu veşminte ademenitoare, ca astfel, prin cele din afară, să pară celor nepricepuţi (oricât de ridicol ar suna) mai adevărată decât adevărul însuşi.18\r\n\r\nCa să nu fie nici o neînţelegere, am să vorbesc mai lămurit: abordarea ortodoxă faţă de Sfânta Scriptură nu se bazează pe cercetarea „ştiinţifică” a Bibliei. Înţelegerea Sfintelor Scripturi în viziunea ortodoxă nu se datorează vreunor informaţii arheologice, ci se întemeiază pe legătura unică cu aghiograful textului biblic. Biserica Ortodoxă este Trupul lui Hristos, stâlpul şi temelia Adevărului, şi reprezintă atât modul prin care Dumnezeu ne-a lăsat Scripturile (prin intermediul unora dintre credincioşii săi), cât şi Calea aleasă de Dumnezeu de a le păstra neatinse până în ziua de astăzi. Biserica Ortodoxă are înţelegerea Bibliei pentru că ea moşteneşte Tradiţia vie ce începe odată cu Adam şi se întinde de-a lungul timpului până la credincioşii vremurilor noastre. Acest adevăr nu poate fi “probat” într-un laborator. Trebuie să ai insuflarea Sfântului Duh şi să-L trăieşti pe Dumnezeul cel Viu în Biserică.\r\n\r\nÎntrebarea pe care o vor pune în acest moment protestanţii este următoarea: cine ne poate încredinţa că Tradiţia Ortodoxă este tradiţia cea dreaptă, sau pur şi simplu, [cine ne poate dovedi] că Tradiția mai există? În primul rând, protestanţii trebuie să se aplece cu sinceritate asupra istoriei Bisericii. Acolo vor afla că nu este decât o Biserică. Aceasta este credinţa Bisericii din toate vremurile. Crezul Niceean vorbeşte limpede de acest lucru: “Cred… într-una Sfântă, Sobornicească şi Apostolească Biserică.” Această afirmaţie, pe care aproape toate denominaţiunile protestante încă pretind că o acceptă ca fiind adevărată, nu se referă la o “biserică” nevăzută şi pluralistă, cu mii de dispute doctrinare. Sinodul care a declarat canonic Simbolul de Credinţă (ca şi Sfânta Scriptură), i-a afurisit, în acelaşi timp, pe cei din afara Bisericii, fie că erau eretici, precum Montaniştii, fie că erau schismatici, precum Donatiştii. Cei ce au alcătuit Sinodul nu au spus: “ei bine, e adevărat că nu suntem de acord cu doctrina Montaniştilor, dar şi ei sunt precum noi, o parte a Bisericii”. Dimpotrivă, aceştia nu au mai fost mădulare ale Bisericii până când nu s-au întors cu adevărat în Biserică prin primirea Sfântului Botez şi Mirungere (în cazul ereticilor) sau doar Mirungere (în cazul schismaticilor) [Al doilea Sinod Ecumenic, Canonul VII]. Chiar şi rugăciunea dimpreună cu cei din afara Bisericii era, şi încă este, oprită [Canoanele Sfinţilor Apostoli – XLV, XLVI].  Spre deosebire de protestanţi, care îi încununează pe cei ce se rup de gruparea lor şi pun bazele alteia, Biserica primară ţinea acest lucru ca pe unul din cele mai grele păcate. Sfântul Ignatie al Antiohiei (unul din ucenicii Sfântul Apostol şi Evanghelist Ioan) ne atrage atenţia: “Să nu vă înşelaţi, fraţilor, nimeni din cei urmează pe schismatici nu va moşteni Impărăţia lui Dumnezeu, nimeni din cei ce îmbrăţişează credinţa ereticilor nu e de partea Crucii” [Epistola către Filadelfieni 5,3].\r\n\r\nDe fapt, motivul pentru care a apărut o mişcare protestantă a fost revolta faţă de abuzurile Papalităţii, care înainte de Marea Schismă nu existau. Mulţi teologi protestanţi moderni au început în ultima vreme să privească cu mai multă luare aminte la acest prim mileniu de Creştinătate nedezbinată, descoperind, încetul cu încetul, marea comoară pe care a pierdut-o Apusul (şi nu puţini sunt aceia care astfel devin ortodocşi).19\r\n\r\nEvident că una din cele trei afirmaţii este adevărată: fie (1) că nu există nici o Tradiţie dreaptă, iar porţile Iadului au biruit Biserica, şi astfel, atât Evangheliile cât şi Crezul Niceeo-Constantinopolitan sunt greşite; fie (2) adevărata Credinţă se află la Vatican, cu ale sale dogme perpetuu în schimbare, consfinţite de infailibilul “vicar al lui Hristos”; fie (3) Biserica Ortodoxă este cea întemeiată de Hristos şi păstrată cu credincioşie de Tradiţia Apostolică. Prin urmare, protestanţii au de ales între Relativism, Romano-Catolicism şi Ortodoxie.\r\n\r\nPentru că dogma lor fundamentală Sola Scriptura n-a putut aduce decât dezbinare şi învrăjbire, mulţi dintre protestanţi au renunţat de mult la ideea de adevărată unitate creştină şi n-o consideră decât o ipoteză ridicolă. Atunci când li se atribuie în mod deschis asemenea afirmaţii, aceştia se arată a fi îngroziţi, replicând că o atitudine de felul acesta este contrară dragostei creştine. Lipsindu-le unitatea adevărată, s-au străduit din răsputeri să creeze o falsă unitate, elaborând filozofia relativistă a ecumenismului care condamnă orice credinţă care ar pretinde că deţine în mod exclusiv Adevărul. Şi totuşi aşa ceva nu poate fi totuna cu dragostea Bisericii milenare, ci doar un sentimentalism de sorginte umanistă. Dragostea este esenţa Bisericii. Hristos nu a venit să pună bazele unei Şcoli de gândire – dar El a spus, însă, că a venit să-şi zidească Biserica pe care nici porţile Iadului nu o vor birui (Matei 16,17). Această nouă comunitate a Bisericii a creat “o uniune organică, şi nu o uniune mecanică de persoane care pe dinăuntru sunt cuprinse de dihonie”.20 Această uniune este posibilă doar prin viaţa înnoită în Sfântul Duh ce este trăită tainic în Biserică.\r\n\r\nCredinţa creştină îi uneşte pe credincioşi cu Hristos şi astfel alcătuieşte un tot armonios format din mădulare deosebite. Mântuitorul dă formă acestui trup împărtăşindu-se fiecărui credincios şi dăruindu-i harul Sfântului Duh la modul cel mai concret cu putinţă… Dacă legătura cu trupul Bisericii este ruptă, atunci persoana în cauză va rămâne în afara comuniunii, prinsă în limitele propriului egoism, lipsită fiind de înrâurirea binefăcătoare şi îmbelşugată a Sfântului Duh ce se sălăşluieşte în Biserică.21\r\n\r\nBiserică este unică pentru că este Trupul lui Hristos şi este imposibil, ontologic vorbind, să fie divizată. Biserica este una, după cum şi Hristos şi Dumnezeu Tatăl sunt una. Deşi acest concept al unităţii pare a fi incredibil, pentru cei ce au trecut dincolo de conceptualizări şi trăiesc cu adevărat această realitate, acest fapt devine unul palpabil. Chiar dacă aşa ceva e greu pentru mulţi de acceptat, este o realitate a Bisericii Ortodoxe care, însă, cere fiecăruia lepădare de sine, smerenie şi dragoste.22\r\n\r\nCredinţa noastră în unitatea Bisericii prezintă două aspecte – aceasta este în acelaşi timp istorică, dar şi actuală. De pildă, atunci când Sfinţii Apostoli s-au dus la Ceruri, nu au părăsit comuniunea cu Biserica. Ei sunt parte a Bisericii la fel de mult ca şi atunci când erau în trup. Atunci când săvârşim în oricare din biserici Sfânta Taină a Euharistiei, nu o săvârşim de unii singuri, ci dimpreună cu toată Biserica, atât cea pământească, cât şi cea cerească. Sfinţii din Ceruri ne sunt mai aproape decât cei pe care îi putem vedea sau atinge. Astfel, în Biserica Ortodoxă nu avem parte doar de îndrumarea celor în viaţă aleşi de Dumnezeu spre a ne fi învăţători, ci şi de călăuzirea Dascălilor Bisericii din Ceruri. Ne bucurăm astăzi la fel de mult de îndrumarea Sf. Ioan Hrisostom ca şi de cea a episcopului nostru. Influenţa pe care acest lucru îl are asupra abordării noastre faţă de Sfânta Scriptură constă în interpretarea textelor biblice împreună, în obştea Bisericii, iar nu “după socotinţa fiecăruia” (II Petru 1, 20). […]\r\n\r\nŞi acum poate că cineva ne va întreba: De vreme ce canonul Bibliei este desăvârşit şi mai mult decât îndestulător, de ce mai este nevoie să i se adauge autoritatea tâlcuirii bisericeşti? De fapt, Sfânta Scriptură, din pricina adâncimii sale, nu este înţeleasă de către toţi în acelaşi fel. Acelaşi text este interpretat în mod diferit de către oameni diferiţi, aşa încât poţi ajunge să crezi că textul are tot atâtea înţelesuri, câți cititori… Chiar s-a ajuns la această opinie din cauza numeroaselor răstălmăciri pricinuite de felurite erori; de aceea, este într-adevăr nevoie ca tâlcuirea scrierilor proorocilor şi apostolilor să fie făcută în deplină armonie cu îndreptarul sobornicesc al Bisericii. \r\n\r\nBiserica Sobornicească (Catholică) este prin definiţie locul în care ar trebui să păstrăm cu mare grijă ceea ce s-a crezut dintotdeauna, pretutindenea şi de către toată lumea. Aceasta înseamnă cu adevărat să fii „catolic” – însăşi etimologia cuvântului trimite la ideea de universalitate deplină.\r\n\r\nAceastă regulă este cu adevărat respectată atunci când urmăm principiile de universalitate, vechime şi consens. Şi împlinim universalitatea Bisericii dacă mărturisim singura şi unica credinţă pe care întreaga Biserică o mărturiseşte în toată lumea ca fiind adevărată. De asemenea, urmăm principiul vechimii dacă ţinem cu străşnicie toate acele tâlcuiri pe care străbunii noştri le-au declarat în mod solemn ca fiind de neatins. Şi, în sfârşit, împlinim consensul dacă, în ciuda acestei vechimi, primim toate canoanele şi predania Bisericii.23\r\n\r\nÎn această manieră de a ne raporta la Sfânta Scriptură nu se regăsește tentativa originalității din partea credinciosului, ci mai curând de încercarea de înţelegere a ceea ce este în Biserică în virtutea tradiţiei. Suntem datori să nu păşim dincolo de hotarele hotărâte de Părinţii Bisericii, ci să păşim cu credincioşie pe calea tradiţiilor pe care le-am primit. Pentru a duce la capăt acest lucru, e nevoie de mult studiu şi cugetare, dar mai mult de atât, pentru a înţelege cu adevărat Scripturile, este nevoie să ne adâncim cât mai puternic în viaţa mistică a Bisericii.\r\n\r\nDin acest motiv, atunci când Fericitul Augustin expune amănunţit modul în care trebuie tâlcuite Scripturile [Despre Doctrina Creştină, Cărţile I-IV], el vorbeşte mai mult despre modul de a fi al credinciosului ce se îndeletniceşte cu studiul textelor biblice și nu despre cât de multă ştiinţă de carte ar trebui să aibă acesta24:\r\n\r\n1. Să iubească pe Dumnezeu din tot sufletul şi să fie lipsit de mândrie.\r\n\r\n2. Să caute cu credinţă şi cu cugetul plecat să cunoască pe Dumnezeu, alungând de la el toată trufia şi lăcomia.\r\n\r\n3. Să aibă o inimă înfrântă şi smerită, un cuget străin de cele ale lumii acesteia, ce nu cunoaşte teama şi nu caută să placă oamenilor.\r\n\r\n4. Să nu-şi dorească decât a cunoaşte şi a se uni cu Hristos.\r\n\r\n5. Să înfometeze şi însetoşeze de dreptate.\r\n\r\n6. Să lucreze milostenia şi dragostea în toată vremea.\r\n\r\nPăstrând în minte o pildă atât de înaltă de vieţuire, vom cere şi cu mai mare smerenie a ne învrednici de îndrumarea Sfinţilor Părinţi în care toate aceste virtuţi au strălucit cu prisosinţă, şi nu ne vom înşela pe noi înşine gândind că noi suntem mai dibaci decât ei în a pătrunde cuvântul lui Dumnezeu.\r\n\r\nCum rămâne, însă, cu toate cercetările savanţilor protestanţi? Atâta vreme cât ne ajută să căpătăm o mai bună înţelegere a trecutului şi contextului istoric, se află în acord cu Sfânta Tradiţie, ele ne pot fi de folos.\r\n\r\nSfântul Grigorie de Nazianz scrie astfel despre scrierile păgânilor: „După cum din anumite târâtoare am putut alcătui leacuri de mare folos, tot aşa scrierile lumeşti ne-au adus principiul analizei şi al speculaţiei, fără însă a le primi şi idolatria…”25 Astfel, atâta vreme cât ne înfrânăm a sluji dumnezeilor mincinoşi ai Individualismului, Modernităţii şi Gloriei Academice şi înţelegem tezele de la care pornim, folosind acele lucruri care au cu adevărat relevanţă din punct de vedere istoric sau lingvistic într-un anumit context biblic, vom înţelege şi Tradiţia mai deplin. Modul, însă, în care Şcoala Protestantă speculează dincolo de limitele textelor canonice, atribuind concepţii eterodoxe Sfintelor Scripturi şi opunându-se Sfintei Tradiţii, care reprezintă credinţa „de pretutindeni şi din totdeauna” a Bisericii, este cu totul greşit.\r\n\r\nDacă protestanţii văd această abordare ca fiind condescendentă sau poate naivă, să privească mai întâi la superioritatea şi naivitatea acelor savanţi ce consideră că sunt în drept să dispreţuiască (sau să ignore de-a dreptul, după cum se întâmplă de obicei) două mii de ani de învăţătură creştină. Să fie oare titlul de doctor al cuiva garanţia unei înţelegeri superioare a tainelor dumnezeieşti în raport cu suma înţelepciunii a milioane şi milioane de credincioşi şi a nenumăraţi Părinţi şi Maici ale Bisericii care au slujit cu vrednicie lui Dumnezeu şi au îndurat cazne nemaipomenite până la mărturisire, batjocuri şi întemniţări în numele credinţei?\r\n\r\nCreştinismul se învață numai în tihna bibliotecii sau și urcând Golgotha? Aroganţa este a celor care, fără a fi avut măcar bunăvoinţa să afle ce este cu adevărat Sfânta Tradiţie, hotărăsc că ştiu ei mai bine, că în sfârşit a venit cineva care să înţeleagă pentru prima dată ce vrea să spună cu adevărat Scriptura.\r\n\r\nConcluzie\r\n\r\nSfânta Scriptură reprezintă, poate, culmea Sfintei Tradiţii, dar măreţia la care aceasta a ajuns se datorează şi temeliei sale. Scoasă din contextul Predaniei Părinţilor Bisericii, stânca durabilă a Scripturii devine o simplă bucată de lut ce poate lua orice formă pe care vor să i-o dea cei ce o mânuiesc. Aceştia necinstesc Scripturile atunci când le întrebuinţează cu rea voinţă, răstălmăcindu-le, chiar dacă fac acest lucru în numele triumfului autorităţii Sfintei Scripturi.\r\n\r\nTrebuie să citim Biblia, căci aici aflăm cuvintele vieţii veşnice, dar ca să-i pătrundem înţelesurile, să ne plecăm cu smerenie la picioarele Sfinţilor ce s-au arătat a fi mai întâi „împlinitori ai cuvântului, nu numai ascultători ai lui” (Iacov 1,22) şi vrednici prin vieţuirea lor de a tâlcui Scripturile. Să ne îndreptăm, aşadar, către cei ce i-au cunoscut pe Sfinţii Apostoli, ca de pildă Sf. Ignatie al Antiohiei şi Policarp al Smirnei, atunci când avem nelămuriri cu privire la cărţile Noului Testament. Să cercetăm Tradiţia Bisericii, pentru a nu cădea în amăgirea plină de trufie.\r\n

Autor: Pr. John Whiteford

\r\n\r\n

Sursa: The Christian Activist, vol. 5.

\r\n

\r\n\r\n


\r\n\r\n

\r\n\r\n18 „The Apostolic Fathers with Justin Martyr and Irenaeus” din vol. I Părinţi din epoca ante-niceeniană, tradusă de A. Cleveland Coxe (Grand Rapids: Editura Eerdmans, 1989), p. 315.\r\n\r\n

\r\n

\r\n\r\n19 De fapt, o ediţie recentă în trei volume de teologie sistematică, semnată de Thomas Oden, pleacă de la premiza că aşa-numitul „consens ecumenic” al primului mileniu ar trebui să fie o normă pentru teologie [vezi Dumnezeul cel Viu: Teologie Sistematică vol. I, New York: Editura Harper&Row, 1987, p. IX-XIV]. Dacă Oden ar merge până la capăt cu această metodologie, ar ajunge şi el ortodox.\r\n\r\n

\r\n

\r\n\r\n20 “The Holy New Martyr Archbishop Ilarion (Troitsky)” în „Christianity or the Church?”, Jordanville: Editura Mănăstirii Sfânta Treime, 1985, p. 11.\r\n\r\n

\r\n

\r\n\r\n21 Ibidem, p. 16.\r\n\r\n

\r\n

\r\n\r\n22 Ibidem, p. 40.\r\n\r\n

\r\n

\r\n\r\n23 Părinţii Bisericii vol. 7 – Sf. Vicenţiu de Lerin, în traducerea lui Rudolph Morris (Washington D.C., Editura Universităţii Catolice Americane, 1949), p. 269-271.\r\n\r\n

\r\n

\r\n\r\n24 „Despre Doctrina Creştină”, de Fericitul Augustin, din O selecţie bibiografică din Părinţii Niceeni şi post-niceeni, prima ediţie, vol. II, editată de Henry Wace şi Philip Schaff (New York, Christian, 1887-1900), p. 534-537.\r\n\r\n

\r\n

\r\n\r\n25 “Cuvântare 43, Panegiric la Sfântul Vasile”, de Sf. Grigorie de Nazianz, din O selecţie bibiografică din Părinţii Niceeni şi post-niceeni, ediţia a II-a, vol. II, editată de Henry Wace şi Philip Schaff (New York, Christian, 1887-1900), p. 398f.\r\n\r\n

\r\n

\r\n

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *