Vinerea patimilor

Vineri seara, dacă este să ne referim strict la zi ca atare, ne strângem la Mormântul Mantuitorului. El este Mortul nostru. Nu, nu doar al meu sau al celui care crede în El. Ci şi în al tău, al celui care nu crezi sau doar crezi că nu crezi, pentru că El nu are a pierde pe nimeni. Din fiecare inimă face loc de preţ iubirii Sale. Coborât de pe Cruce de cei doi ucenici de taină, Iosif din Aritmateea şi Nicodim, Domnul este aşezat pe piatra ungerii şi cu graba specifică ivirii apusului de soare care marca ziua Şabatului ce consemna Pesahul/ Paştele iudeilor, este uns cu puţin untdelemn mirositor. Dar cât de mult nard puseseră femeia ce fusese desfrânată şi Maria, sora lui Lazăr,  pe capul şi picioarele Sale desigur că vă amintiţi. El ce purta ungerea deplină: Mesia, Unsul, Hristosul.

Seara, când mergem la Prohodul Mântuitorului, o facem ca o familie al cărui Frate s-a stins. În loc de mireasma untdelemnului aducem mireasma florilor, chemând frumuseţea lor să ne stingă urâţenia din sufletul nostru rănit. Cântăm. Şi cât de minunate sunt versurile acestui bocet cutremurător: „În mormânt Viaţă, pus ai fost, Hristoase…”. Cântăm  ca şi cum am străbate o noapte întunecoasă. Cântăm de drag şi de frică. Şi pe măsură ce rostim litania versurilor, ne reamintim toate momentele Patimii Mântuitorului. An după an, nu doar ca să nu uităm. Ci şi ca să ştim. Aşezat pe pânzătura cea nouă, în giulgi curat înfăşurat, Hristos Domnul se supune iubirii noastre.

Bine zicea poetul Grigore Vieru, cum că morţii sunt ca nişte copii. Trebuie îmbăiaţi, schimbaţi în haine de lumină, apoi le trebuie cântat ca să doarmă liniştiţi, legănaţi în lemnul de păltinel al legănelului. Legănelul lui Hristos e Crucea Golgotei. Cu El pe braţe înconjurăm Biserica, marcând înconjurul pe care vestea Morţii lui Hristos o face lumii. Văzute şi nevăzute. Clopote, toacă, suspin de cântare, frisonul unei seri care coboară în groapă. Şi totul pare sfârşit. Pierdut în moarte.

Nu-i aşa că apoi mergeţi cu lumânările aprinse la Prohod spre mormintele celor dragi? Că cimitirele noastre par din cer un alt cer, luminat de firul de ceară ce leagă rugăciunea de ochii noştri care lăcrimează? Uneori, desigur, de la răcoarea nopţii. Alteori, de cele mai multe ori, de la răcoarea amintirii. Facem gestul acesta şi pentru că dincolo de privirile noastre, în taina din adâncuri, la buza iadului, Hristos calcă împărăteşte. Cel care dinaintea noastră stă ca un Îngropat, coboară în cele mai de jos ale pământului, zdrobindu-i iadului porţile, risipindu-i locaşurile.Biruitorul. Dacă am şti să ascultăm, din morminte s-ar auzi un oftat de uşurare: Hristos Este Cel ce Este! Calea, Adevărul, Viaţa. Învierea!

Cuminţi plecăm spre casă cu gust de lacrimă în colţul rugăciunii de pe buze. Seara a fost lungă. În morminte a început Dimineaţa. Mormântul pecetluit. Ostaşii păzesc piatra prăvălită asigurator peste locuinţa morţii. Pleacă toţi. Mai puţin Maica Domnului. Ea ştie. În curând vom afla şi  noi. Acum însă e noapte. De început de veac.

www.ginduridin ierusalim.com