Credința prin fapte se dovedește

\r\n

\r\n

\r\n

\r\n

13261916063936628730_0

\r\n

Ce folos, fraţii mei, dacă zice cineva că are credinţă, iar fapte nu are? Oare această credinţă poate să-l mântuiască?

\r\n\r\n

\r\n

\r\n

\r\n

\r\n\r\n

\r\n

Drumul către credinţă este pocăinţa. Ce spun oamenii care se pocăiesc? „Am păcătuit, n-am să mai fac. Nu voi mai păcătui, deci voi trăi potrivit poruncilor.” Întrucât pocăinţa nu încetează odată cu primirea credinţei, ci, împreunându-se cu ea, rămâne până la sfârşit, reiese că şi hotărârea aceasta – de a trăi potrivit poruncilor – rămâne în vigoare şi după primirea credinţei.

\r\n

De aceea, credinciosului, dacă a venit la credinţă pe calea cea dreaptă – pe calea pocăinţei, adică este un râvnitor al plinirii poruncilor sau săvârşitor al faptelor bune -, credinţa îi dă cel mai puternic imbold spre a face aceasta; tot credinţa îi dă şi puterile harice trebuincioase, prin Sfintele Taine. Într-acest chip, credinţa ajută faptelor, iar faptele fac credinţa desăvârşită: căci, până când omul nu împlineşte lucrul în care a crezut, credinţa nu este credinţă adevărată.

\r\n

Credinţa se vădeşte numai în fapte, şi nu numai se vădeşte, ci se şi întăreşte. Faptele lucrează, la rândul lor, asupra credinţei şi o întăresc.

\r\n

(Sfântul Teofan Zăvorâtul, Tâlcuiri din Sfânta Scriptură pentru fiecare zi din an, Editura Sophia, București, pp. 11-12)

\r\n\r\n

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *