\r\n
„Ce folos, fraţii mei, dacă zice cineva că are credinţă, iar fapte nu are? Oare această credinţă poate să-l mântuiască?”
\r\n\r\n
\r\n
\r\n
\r\n
\r\n\r\n
Drumul către credinţă este pocăinţa. Ce spun oamenii care se pocăiesc? „Am păcătuit, n-am să mai fac. Nu voi mai păcătui, deci voi trăi potrivit poruncilor.” Întrucât pocăinţa nu încetează odată cu primirea credinţei, ci, împreunându-se cu ea, rămâne până la sfârşit, reiese că şi hotărârea aceasta – de a trăi potrivit poruncilor – rămâne în vigoare şi după primirea credinţei.
\r\n
De aceea, credinciosului, dacă a venit la credinţă pe calea cea dreaptă – pe calea pocăinţei, adică este un râvnitor al plinirii poruncilor sau săvârşitor al faptelor bune -, credinţa îi dă cel mai puternic imbold spre a face aceasta; tot credinţa îi dă şi puterile harice trebuincioase, prin Sfintele Taine. Într-acest chip, credinţa ajută faptelor, iar faptele fac credinţa desăvârşită: căci, până când omul nu împlineşte lucrul în care a crezut, credinţa nu este credinţă adevărată.
\r\n
Credinţa se vădeşte numai în fapte, şi nu numai se vădeşte, ci se şi întăreşte. Faptele lucrează, la rândul lor, asupra credinţei şi o întăresc.
\r\n
(Sfântul Teofan Zăvorâtul, Tâlcuiri din Sfânta Scriptură pentru fiecare zi din an, Editura Sophia, București, pp. 11-12)
\r\n\r\n
