Dacă îmi vor vorbi de alţii, mă voi ridica să plec

\r\n

Cunoașterea vicleniei oamenilor, adică a răului, mic sau mare, pe care îl fac alţii, ne schimonosește rațiunea, ne slăbește puterile, pentru că nu mărturisește împreună cu Dumnezeu, sfîrşind, în cele din urmă, prin a ne pune neîncetat în fața noastră o ispită. De aceea, nu trebuie să vrem să aflăm, să cunoaștem ce face celălalt. Dacă vin unii să-mi vorbească despre alţii, le voi închide gura sau mă voi ridica să plec. Iar dacă cineva vine să-mi spună durerea lui, îi voi zice: Nu ai părinte duhovnicesc? Cu Părintele tău să vorbești. Iar dacă îmi spune că nu are, îi voi zice: Să-ţi găsești! Eu nu sunt Duhovnic. Du-te să găsești un duhovnic care să te poată asculta. Ferește-te, adică, de păcatul celuilalt. Cu cît te menţii nevătămat de faptele rele ale celuilalt, [cu atît] îl ajuți.

\r\n

Aceasta [se întâmplă] întrucît, de îndată ce celălalt îți spune ceva rău, imediat decade în ochii tăi și ți se micșorează dragostea, oricît ai crede că-l ajuți. Așa suntem noi oamenii, în momentul în care ne amestecăm în viața personală a celorlalți, ni se nimicește pe de-a-ntregul dragostea noastră și față de Dumnezeu și față de oameni. Aceasta este o chestiune care privește doar pe cel ce are căderea de a se ocupa de ea, în nici un caz pe monah sau pe mirean.

\r\n

Facerea de bine celor care îmi fac rău mă conduce spre liniștire. Pînă la urmă, toți oamenii ne dau pricini de poticneală, printr-un cuvînt, printr-o privire, prin mersul lor, prin bucuria lor, prin tristețea lor, ei se amestecă în calea noastră. De aceea este nevoie de frică și cutremur, nu care cumva să răspundem la pricinile de poticneală pe care ni le dau și să ni se tulbure pacea minții și a inimii, iar astfel să pricinuim despărțirea noastră de Dumnezeu. Este nevoie de frică și cutremur ca nu cumva să se întîmple să-l disprețuiesc pe fratele meu, ca nu cumva să cred că el este răspunzător pentru necazurile mele, pentru că aceasta înseamnă căderea mea de la fața lui Dumnezeu. Sfîntul Isaac întărește: „Niciodată nu este celălalt de vină pentru vreo greșeală, întotdeauna tu ești vinovat”. Nu este celălalt de vină pentru că tu ai obosit, că ai păcătuit, că n-ai avut credință, că ți-ai pervertit sufletul. Îl vezi pe unul mîncînd cu mîinile și te cuprinde indignarea. Acest lucru arată limpede că nu ţi-ai început încă viața duhovnicească, iar nevoința ta este abia la început.

\r\n

Ca să poți să treci peste aceste pricini de poticneală, să îi faci bine oricui îți face rău, răspîndește, pe cît poți, bunătate. Ești în lume? Poți să-i găsești aceluia de lucru. Ești în mînăstire? Dacă te blesteamă, să-l binecuvintezi, dacă te lovește peste obrazul drept, să-i spui: Lovește-mă și peste celălalt. Arată-ți dragostea, aşa după cum te îndrumă Însuși Dumnezeu.

\r\n

Necontenit se întîmplă, însă, în viața noastră, lucruri neprevăzute. Vii la mănăstire ca să afli viață duhovnicească și întîlnești oameni răi; este un lucru neprevăzut. Ceri o chilie în partea mînăstirii unde nu este igrasie, o primești, dar constați că marea îți provoacă alergie, ca urmare nu poți să te bucuri nici ziua, nici noaptea. Imediat îți va spune gîndul: Ridică-te și pleacă; este ceva neprevăzut. Mă apropii de tine în ideea că ești un om bun și văd că ești exact pe dos; lucru neprevăzut.

\r\n

Lucrurile neprevăzute se ivesc necontenit in fața noastră pentru că avem voia și dorințele noastre. Cele neprevăzute sunt contrare voii și dorinței noastre, din această cauză ne par neprevăzute, deşi, în esență, nu sunt. Fiindcă omul care Îl iubește pe Dumnezeu așteaptă orice ar veni, spunînd întotdeauna „facă-se voia Ta”. Va veni ploaie, vijelie, grindină, trăsnet? „Fie numele Domnului binecuvîntat”. Acestea sunt neprevăzute pentru că ating felul nostru trupesc de a fi.

\r\n

Așadar, ca să nu te tulburi de fiecare dată și să te mîhnești, ca să nu te frămînți și să fii cuprins de neliniște, trebuie să le aștepți pe toate, să poți să duci orice ar veni. Trebuie să spui întotdeauna:Bine ai venit boală, bine ai venit nereușită, bine ai venit suferință. Acest lucru aduce blîndețea, fără de care nu poate să existe viață duhovnicească.

\r\n

Gheronda Emilianos Simonopetritul, Cuvinte ascetice – Despre virtuți

\r\n

Sursa: http://www.pemptousia.ro/