Despre deasa împărtăşanie (Cerberii Potirului sau paznicii împărtăşaniei?)

Deoarece am constatat că problema desei împărtăşanii agită unele spirite nu numai în Vest, inclusiv SUA, ci și chiar în țară, ca o formă a comodității creştinilor și ca un fel de asalt al laicilor asupra Sf. Potir pentru a primi împărtășania necondiţionat de nimic canonic, ci numai de decizia personală, publicăm răspunsul nostrtu de mai jos.

\r\n

Preacuviosul Părinte Roman Braga, duhovnicul Sfintei Mănăstiri Adormirea  Maicii Domnului, din Rives Junction, Ml, publică în revista SOLIA din Iulie 2002, pag. 19-21, a Episcopiei Ortodoxe Romane din America, avandu-si sediul in Jackson, Ml, un articol cu titlul citat și în subtitlul articolului nostru: Cerberii Sfântului Potir, în care se declară, fără reserve, pentru deasa împărtăşanie, disociind taina spovedaniei de taina împărtăşaniei, ca nefiind condiţionate una de alta. Ambele sunt taine ale Ortodoxiei, cu valoare absolută pentru mântuire, dar împărtășania nu este condiţionată de spovedanie, afirmă el. Poţi sa te împărtașești fără a te spovedi și poţi să te spovedeşti fără a te împărtăși. Ultimul fapt este practicat de noi toţi preoţii (vorbesc de penitenţii noştri), primul este acceptat cu greu deşi, probabil, unii preoţi ortodocşi îl practică (personal, nu am nici o cunoştinţa de preoţi care fac acest lucru).

\r\n

Părintele Roman Braga este un teolog de temut, are un stil convingător și-și argumentează cu o logica greu de rezistat afimațiile sale; are o viață spirituală adâncă, este un propovăduitor neîntrecut și și-a pecetluit teologia cu suferinţă și lacrimi sub regimul comunist în închisori și lagăre de muncă forţată. Ne cunoaştem de multa vreme, din închisoare, am trecut împreuna prin iadul de la Piteşti, chiar în aceeaşi celulă și am toată pietatea la el.

\r\n

Citind articolul, îți dai seama că problema frecventei împărtăşanii este una foarte veche, datând din vremea bisericii timpurii, așa cum arată citatul său din Sf. Vasile cel Mare, care deplânge faptul că, în vremea lui (372), credincioşii se împărtășeau numai de patru ori pe săptămâna, pe care-l reproducem: „Căci este bine și folositor este a se împărtăși în fiecare zi, căci Însuși Iisus zice: ”Cel ce mănâncă trupul Meu și bea sângele Meu are viață veşnică”. (In. 6:54). Dar noi ne împărtășim numai de patru ori pe săptămâna: Duminica, Miercurea, Vinerea și Sâmbăta și în alte zile când se face pomenirea vreunui sfânt”. (Epistola către Chesarie)

\r\n

Este deci evident că, în perioada respectivă, creştinii se împărtășeau des, aproape zilnic. Deşi Preacuviosul Părinte Roman nu menţionează acest lucru, amintesc despre Liturghia Darurilor mai înainte Sfinţite care este, de fapt, o Vecernie solemnă, special compusă de Sf. Grigore Dialogul, pentru ca cei care simt lipsa împărtăşaniei să se poată cumunica și în zilele aliturgice ale Postului Mare; pentru această Vecernie, Sf. împărtăşanie a fost pregătita la liturghia anterioară așa că cei credincioşi se pot împărtăși cu nişte daruri pre-sfințite.

\r\n

Cuvioșia sa dă mai multe citate, printre care și Canonul 9, atribuit Sfinţilor Apostoli, care spune: „Cei care vin la biserică… dar refuză să se împărtăşească, toţi aceia trebuie excluşi din biserica…”

\r\n

Nu este frumos ca într-o problemă atât de adâncă a credinţei să joci pe cuvinte. Dar mi se pare că a refuza nu este acelaşi lucru cu a nu se împărtăși. Dar poate că atunci, sau în contextul canonului, sensurile sunt identice.

\r\n

Părintele este supărat că, de multe ori, la Sf. Liturghie, preotul iese în ușa altarului cu Sf. Potir în mână și cheamă credincioşii: „Cu frică de Dumnezeu, cu credinţă și cu dragoste, apropiați-vă!” și nimeni nu vine să se împărtăşească, poate, cel mult, câțiva copii și are dreptate să se supere și noi ne supărăm, dar aceasta este realitatea, puțini oameni, chiar dintre cei credincioşi, se împărtășesc. Se întreabă Părintele: Cum de s-a ajuns la această restricţie a împărtăşirii credincioşilor și cum de s-a legat taina spovedaniei de taina împărtăşaniei, când nici un canon bisericesc, nici Scriptura nu le menţionează? Retorica Părintelui Roman urcă până la a numi pe preoţii care nu împărtășesc pe credincioşi, oricare ar fi ei, la dorinţa lor, Cerberii Sf. Potir.

\r\n

Dacă Mântuitorul ne învață să nu aruncăm mărgăritarele noastre înaintea porcilor, oare putem noi preoţii să dăm oricui Sf. împărtăşanie? Intr-un citat dat de părintele Roman, aparţinând Cuviosului Iov, întărește cele spuse mai înainte:”Preoții care refuză pe creştinii care se apropie de Sf. împărtăşanie cu evlavie și cu credinţă sunt socotiţi de Dumnezeu ca ucigaşi, asa cum scrie la proorocul Osie: „Au ascuns preoţii calea și voia și porunca lui Dumnezeu, au omorât Sihemul și au făcut nelegiuire în poporul meu.”(Sf. Nicodim Aghioritul, Despre dumnezeeasca împărtăşanie)

\r\n

Și de unde ştie preotul că oamenii vin cu evlavie și credinţă adevărată dacă nu le cunoaşte sufletul? Și cum le poate cunoaşte sufletul dacă nu-i spovedeşte? Si daca Sf. împărtăşanie se acordă oricui care este botezat și miruns, înseamnă că spovedania este o taină minoră și neglijabilă, chiar dacă părintele nu lasă nici măcar să se întrevadă acest lucru. Dar noua ni se pare implicit.

\r\n

Citim la Ioan 21 : 25.” Ci sunt și alte multe lucruri pe care Le-a făcut Iisus și care, dacă s-ar fi scris cu de-amănuntul, cred că lumea aceasta n-ar cuprinde cărţile ce s-ar fi scris. Amin. „

\r\n

Dau acest citat pentru a-l folosi în ajutorul meu. Citatul acesta este cel mai puternic argument pentru Sf. Tradiţie. Multe din spusele Mântuitorului s-au pierdut, multe din minunile Lui, de asemenea. Dar daca nu ar fi fost Sf. Tradiţie, și mai multe lucruri ar fi fost pierdute. Impresia mea este ca Părintele Braga și cei care sunt pe poziţia precuvioșiei sale, cred că tradiţia este numai un tezaur de învățătură și de lucruri petrecute, pe care le scoatem ori de câte ori avem nevoie să atacăm pe cineva care nu face ceea ce ni se pare noua drept. Tradiţia este, într-adevăr, așa ceva, dar ea este și o forţă dinamică spirituală care alege și păstrează lucrurile bune care pot să se întroducă în tradiţie și le elimină pe cele neconvinabile. Ea lucrează continuu și înnoieşte sufletul și îmbogățește mintea creştină. înainte de fixarea canonului Bibliei, circulau zeci de texte „scripturistice” Evanghelii, Apocalipse, Epistole. A venit Sf.Tradiție și a spus: Staţi!

\r\n

Aceste cărți sunt canonice, acestea sunt apocrife, acestea sunt eretice. Tradiţia a fost mai tare decât lucrul scris și a eliminat ceea ce nu era adevărat.

\r\n

Pornind de la Iacov 5: 16:”Mărturisiți-vă păcatele unii altora și vă rugaţi unii pentru alţii…” biserica primară a instituit spovedania publică, practicată vreme de mai multe secole. Cu timpul s-a observat că spovedania publică nu numai că nu curăță sufletele credincioşilor care se spovedeau, dar întinau inima celor ce-i ascultau și erau adesea ispitiţi să săvârşească aceleaşi păcate ca penitentul respectiv și astfel, spovedania devenea, cel puţin pentru unii, o școală a păcatelor neobişnuite sau, în cel mai bun caz, un instrument de decepţie, pentru ca auzeau uneori păcate săvârşite de oameni pe care îi stimau și acum îi vedeau păcătoşi și ei înșiși se descurajau. Spusa Scripturii, a fost astfel schimbată și experienţa spirituală colectivă a dus la un comportament nou care a devenit tradiţional, tocmai pe baza forţei dinamice a tradiţiei stabilite care nu este moartă, ci vie și productivă. Spovedania a devenit un act foarte intim, care are loc numai între preot și penitent sub binecuvântarea Mântuitorului.

\r\n

Ştiu că sunt unii călugări români (cel puţin unul despre care am auzit) care practică și astăzi această spovedanie comună, nu chiar așa cum se făcea în vechime, ci fiecare penitent, după molitva citita de călugăr, își mărturiseşte păcatele în taina inimii, sau, eventual, chiar cu voce mai tare, apoi li se dă  iertarea de păcate (deslegarea) și se pot împărtăși la momentul prescris in Sf. Liturghie. Astfel pot fi împărtășiți sute de oameni cu acest simulacru de spovedanie și am văzut că mulţi dintre penitenţi spun că se simt foarte bine cu ambele taine împlinite pe această cale.

\r\n

Mie mi se pare că se practică un fel de populism pentru câştigarea clienţilor, un fel de comerţ mascat cu Sfintele Daruri, deşi s-ar putea sa fie și, cu siguranţa sunt, și oamenii pioși care se spovedesc și împărtășesc astfel. Oricum, cantitatea este în detrimentul adevăratei spirtualități.

\r\n

După ce am ieşit din închisoare și am ajuns în America, am fost invitat în multe parți de pe continentul american și în Europa pentru a vorbi despre persecuţia religioasă din România: de ortodocşi, de catolici și chiar de protestanţi. Am văzut la catolici cum aproape toţi cei din biserică se împărtășeau. Am fost mirat și am întrebat pe preoţi dacă toţi cei care se împărtăşiseră se și spovediseră. Ei au fost surprinşi, la rândul lor si mi-au spus ca nu exista nici un fel de legătura între spovedanie și împărtăşanie. Credincioşii se împărtășesc la fiecare liturghie și se spovedesc numai când vor ei (poate chiar niciodată?).

\r\n

„Și atunci, am întrebat eu, care este pregătirea lor pentru a primi trupul și sângele Domnului?”

\r\n

„Simpla lor dorinţă este suficientă. „

\r\n

Din istoria bisericii ştim că, la început, foarte adeseori, se dădea Sf. împărtăşanie credinciosului ca să aibă acasă pe mai multe zile, dacă acesta dorea. Cu timpul s-a observat că unii credincioşi erau neglijenţi cu Sf. împărtăşanie, iar cei rau intenţionaţi o foloseau pentru liturghia neagra sau pentru diferite vrăji (pentru că și ei credeau că era trupul și sângele Domnului). Atunci biserica a interzis practicarea acestui lucru. La catolici a continuat multe secole, până de curând, când constatându-se ceea ce biserica primară constatase încă de la începuturile ei, s-a interzis practica, (la catolici, frauda era mult mai uşor de făptuit fiindcă, folosind numai azima pentru împărtășire, care se dădea în mână credinciosului, era lesne ca acesta să n-o mănânce si s-o folosească la lucruri blestemate). De aceea, în ultimul timp, s-a introdus, metoda de a pune partea din ostie cuvenită credinciosului direct în gură și nu în mână. Ceea ce nu înseamnă că el n-ar putea-o scoate din gură spre blestemata folosinţă.

\r\n

Dacă distribuirea Sf. împărtăşanii ar fi atât de simpla, de ce atunci, catehumenilor, în vremea veche, nu li se dădea voie nici măcar s-o vadă, nici măcar să fie de față la împărtăşirea credincioşilor? De ce spune preotul, la sfârşitul părții prime din Liturghie (numită a catehumenilor): „..Cei chemaţi (catehumenii) ieșiți, ca nimenea din cei chemaţi să nu rămână. Câți suntem credincioşi, iară si iară cu pace, Domnului să ne rugăm!”

\r\n

Aceasta este exact puterea pe care Dumnezeu o dă preotului de a fi paznicul Sfântului Potir de a avea grija de trupul și sângele Domnului. Astăzi, nici un catehumen nu mai iese din biserică la rostirea acestei invitaţii, dar noi o repetam – si Părintele Roman o repetă la fiecare Sf. Liturghie, spre aducere aminte, ca pe o formulă tradiţională, pentru a întări autoritatea noastră pentru paza Sfintei împărtăşanii.

\r\n

Părintele Braga spune că, în biserica primară, la frângerea pâinii (chaburah), forma de origine a Liturghiei, oamenii se împărtășeau la sfârşitul unei mese solemne unde mâncau și beau „…iar unii deveneau chiar scandalosi, asa cum reiese din context”, dar nu merge la concluzia finala că tradiţia, cu forţa ei dinamica, a schimbat aceste obiceiuri, tocmai pentru a-i feri pe oameni de asemenea greşeli și a instituit postul și rugăciunea, spovedania si canonul pentru curăţirea lui sufletească și pentru învrednicirea lui, atât cât stă în puterile omeneşti și – fără îndoială îi stă ceva, altfel am cădea în protestantism – pentru a primi trupul și sângele lui lisus.

\r\n

Biserica a fixat anumite reguli de pocăinţa, anumite canoane care dau spovedaniei un drept de apreciere a acestei „vrednicii” și nu o lasă la bunavoia penitentului care, dacă este cinstit, cu greu și-ar putea aprecia această vrednicie. Unii, prea lacși, ar veni la împărtăşanie ca și cum ar merge la restaurant, alţii, prea drastici, nu s-ar împărtăși niciodată.

\r\n

După tradiţia bisericească de multe secole și după regulile bisericii, împărtăşirea credinciosului este condiţionata de post si de spovedanie, dar spovedania nu-i dă dreptul penitentului la împărtășire în mod obligatoriu. Preotul are dreptul de a-l opri de la primirea trupului și sângelui Domnului pentru păcate prevăzute de canoane, sau poate să-i dea permisiunea dacă socoteşte că, împărtășindu-l, îi întărește inima în lupta împotriva unor păcate.

\r\n

Iertarea păcatelor, fie ele și comune, nu se obţine nici prin citirea rugăciunilor pregătitoare, (Canonul Sf. Împărtăşanii) nici prin rugăciunile Sf. Liturghii și nici prin simplul act al împărtăşirii, (cum afirma părintele Braga) care este o concepţie laxă, catolică, oricât de confortabilă s-ar părea, ci după învățătura bisericii, numai Sf. Maslu si Spovedania te curăță de păcate. Dintre acestea, numai spovedania are rugăciune specială de iertare a păcatelor, la sfârşit: (Sf. Împărtăşanie te întărește spre a nu mai păcătui, îți aduce un plus de har, te vindecă sufleteşte și trupeşte)

\r\n

„Domnul și Dumnezeul nostru Iisus Hristos, cu harul și cu îndurările iubirii sale de oameni, sa te ierte pe tine fiul meu (fiica mea) N și să-ți lase ție toate păcatele. Iar eu netrebnicul preot și duhovnic, cu puterea ce-mi este dată de sus, te iert și te desleg de toate păcatele tale, în numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh, Amin.”

\r\n

Altfel, dacă numai rugăciunile citate de părintele Braga sunt suficiente să-ți obțină iertarea păcatelor (care constituie o greșală gravă), nimeni nu ar mai trebui să se spovedească decât pentru păcatele foarte mari, mortale. În acest caz, preotul nu ar fi duhovnic decât numai pentru criminali și alţi foarte mari păcătoşi – ceilalţi se iartă pe ei singuri – și pentru distribuirea sfintei împărtăşanii la dispoziţia credinciosului. Sunt multe propoziţii în articolul părintelui Braga care ar putea fi condamnate de autoritatea bisericească. Această afirmaţie îmi aminteşte de jansenism și de școală de la Port Royal, a cărei soartă s-a învârtit tot în jurul desei împărtăşanii, similara cu cea ridicată de Preacuviosul Roman.

\r\n

Una din lucrările mele în timp ce urmam cursurile de doctorat (pe care nu l-am mai terminat din cauza arestării) la Institutul Telogic din Bucureşti a fost Școală de la Port Royal așa că pot afirma că vorbesc, oarecum, în cunoştinţă de cauză. Acest curent teologic, de o mare austeritate în ţinută, cult și trăire, iniţiat de Jansenius (de aceea s-a numit Jansenism), s-a ridicat împotriva Iezuiţilor care pătrunseseră în saloanele clasei nobile ca abaţi, preoţi, confesori și, mai ales, un fel de teologi de curte. Ei inițiau discuţii teologice, dar nu luptau suficient împotriva luxului saloanelor, a flirturilor și a iubirilor ilicite. Pe atunci, saloanele și teologii discutau foarte mult problema desei împărtăşanii și aproape toată lumea catolică era pe poziţia Părintelui Braga. Școala de la Port Royal și-a afirmat doctrina mai ales printr-o mănăstire de maici condusă de Mere Angelique Arnault, care făcea parte dintr-o foarte puternică familie veche, bogată și nobilă, cu mai mulţi episcopi și teologi pe parcursul istoriei Franţei și, mai ales, în timpul disputei, când episcop era un membru al familiei, teolog temut, numit Arnauld cel Mare.

\r\n

Doctrina jansenistă, care își trăgea seva din Fericitul Augustin, care era foarte aproape de teoria protestantă a predestinării, a creat o luptă teologică întinsă pe două secole: al 17-lea și al 18-lea. Jansenius scrisese o carte, Augustinus, pe care Vaticanul a condamnat-o pentru 5 propoziţii, condamnare pe care Janseniştii nu au acceptat-o (din aceast curent a facurt parte si Blaise Pascal, care a accentuat preocupare mistică a curentului). Ei aveau slujbele extrem de simple, bisericile severe, fără podoabe, cu o muzică la fel simplă și severă și supravegheau împărtăşirea cu străşnicie, ca nu cumva să se primească Trupul si Sângele Domnului cu nevrednicie, opus Iezuiţilor care împărtășeau cucoanele saloanelor cu uşurinţă, pentru că Iisus pentru aceasta venise în lume ca să se dăruiască tuturor. Deşi în disputele de atunci deasa împărtăşanie a ocupat un loc secundar, ea a constituit o problemă foarte fierbinte și a durat cât timp a durat și Jansenismul care, în cele din urmă, a fost condamnat și s-a stins.

\r\n

Presupun că, și în Ortodoxie a existat o confruntare în acest sens, nu numai citatele date de Părintele Braga, dar nu am avut posibilitatea să urmăresc eventualele dispute din istoria bisericii. De aceea revin la prezent.

\r\n

Nu vreau să afirm că astăzi este mai multa blestemăţie în lume decât în trecut, sau că vrăjitoria și liturghiile negre sunt mai răspândite, dar este sigur că mulţi vrăjitori și vrăjitoare folosesc discursul creştin pentru a înșela pe naivii care îi cercetează și pentru a le adormi teama de înşelătorie. Aceşti slujitori ai diavolului, minciunii și înşelătoriei, în goana după câștig, fac pe pioșii, chiar pe oamenii bisericii, venind din când în când la slujbe. După părerea părintelui Braga, preotul, văzându-i pioși, ar trebui să le acorde Sf. Împărtăşanie chiar daca ei nu se spovedesc. Și, de obicei, aceşti oameni nu se spovedesc, ca și mulţi alţi păcătoşi gravi, pentru că ştiu că preotul are un har de la Dumnezeu care, în unele împrejurări, îi descoperă cele ascunse ale oamenilor și ei nu doresc sa fie descoperiţi.

\r\n

Părintele citează (incomplet) din 1 Cor. 11: „Sa se cerceteze însă omul pe sine și așa să mănânce din pâine și să bea din pahar.

\r\n

 Căci cel ce mănâncă și bea cu nevrednicie, osândă își mănâncă și bea, nesocotind trupul Domnului.

\r\n

Trupul Domnului este încredinţat pazei preotului. De aceea preotul păstrează în altar, în chivot, Trupul Domnului pentru împărtăşirile grabnice și de aceea Liturghierele prevăd sfaturi cum se păstrează și cum se admininstrează Sfânta Împărtăşanie, pentru că nu numai trupul Domnului ne este încredințat, ci și sufletele credincioşilor, care se pot mântui sau pot pieri prin mâna noastră preoţească și, cu ei pierim și noi ca slugă necredincioasă care nu a administrat cum trebuie avutul lăsat de stăpân, sau ca strajerul lui Iezechiel care, neanunțând pericolul, provoacă moartea păcătosului: „Când Eu voi zice păcătosului: Păcătosule vei muri și tu nu-i vei grăi nimic pentru a-l prevesti pe păcătos să se abată de la calea lui, atunci el va muri pentru păcatele lui, dar sângele lui îl voi cere din mâna ta. Iar dacă tu ai prevestit pe păcătos să se abată de la calea lui și să se întoarcă de la ea și el nu s-a abătut de la calea sa, atunci el va muri pentru păcatele lui, iar tu ți-ai scăpat viața.” (Iezi. 33: 8-9)

\r\n

În mâna mea, a preotului, stă nu numai sufletul „păcătosului” al cărui sânge se va cere de la mine, ci și „Scumpul Său (al lui Hristos) sânge” care, și unul, și altul, se vor cere de la mine. Aceasta nu este o frază frumoasă, buna de pus într-o predică, ci este viața sau moartea mea și a penitentului. Și ce ași câştiga de ași aduce toată lumea la împărtăşanie, dar sufletele toate, și al meu, le voi pierde?

\r\n

Există pustnici care trăiesc în singurătate și care, odată pe luna, sau mai rar, vin la mănăstire pentru a se spovedi și a se împărtăși. Fără îndoială că acest pustnic are o viață mai curată decât a oricăruia dintre noi, poate mai curată decât a ieromonahului „cerber” care îl spovedeşte și împărtășește și, cu toate acestea, nici pustnicul, nici ieromonahul nu se gândesc măcar o clipa că Sfânta Împărtăşanie ar putea fi administrată fără spovedania prealabilă.

\r\n

Părintele Ioanichie ne spunea odată, când am vizitat sfânta mănăstire Sihăstria, că, în jurul ei trăiau atunci, circa nouă pustnici, pe care nimeni nu-i cunoaşte (probabil numai duhovnicul lor după numele de monah) și care țin, spunea el, mănăstirea aceasta și tot muntele și tot ce este în jurul nostru prin rugăciunile lor. Aceşti oameni vin din când în când la mănăstire, se spovedesc și se împărtășesc, primesc o traistă cu mâncare care le ajunge doar pentru câteva zile și dispar în pustia pădurii, nimeni nu ştie unde, nimeni nu ştie dacă vor mai reveni la mănăstire. Unii mor acolo, în crăpaturile stâncilor și nici măcar numele nu le este cunoscut spre a fi pomeniţi. Doar Dumnezeu îi ştie. Sunt ei oare atât de ignoranţi încât să se spovedească înainte de împărtăşanie, crezând ca nu au dreptul la Trupul și Sângele fără a se spovedi în prealabil? Fără îndoială ca nu. Ei ştiu însă că există o regulă a rugăciunii iertării după spovedanie, pe care numai duhovnicul i-o poate da și care este, în acelaşi timp, poartă prin care se ajunge la Sf. Împărtăşanie.

\r\n

În predica despre Taina Spovedaniei și a împărtăşaniei, tot a Părintelui Ioanichie Bălan, publicată și în Buletinul Bisericii noastre Sf. Cruce din Alexandria, Virginia (SUA), pe luna August, 2002, autorul afirmă: „Cândva, in mănăstiri, se făcea spovedania zilnic, seara, a tot ce făcea călugărul în timpul zilei. Mai târziu, ca și astăzi, în unele mănăstiri se face spovedania săptămânal -Vinerea – iar împărtăşirea la 30-40 de zile, după râvnă și vrednicie, cum stabileşte duhovnicul.”

\r\n

După cum se vede, Preacuviosul Ieromonah Ioanichie, contribuie la transformarea preoţilor în „Cerberi ai Sfantului Potir”, cum îi numeşte Preacuviosul Roman. Și asta se întâmplă în toate mănăstirile, cu excepţia a doua sau trei, care, și ele, condiţionează împărtăşirea de spovada, numai că aceasta din urma e practicată public așa cum am mai arătat.

\r\n

Practica spovedaniei și iertarea păcatelor de către preoţi, este o putere, un dar dat de Însuși Iisus după învierea Sa din morţi, când a intrat la Apostoli prin uşile încuiate, a suflat peste ei si Le-a spus: „Luaţi Duh Sfânt cărora veţi ierta păcatele vor fi iertate și cărora le veţi ţinea vor fi ţinute.” (loan 20: 22-23)

\r\n

Aceasta este cea mai mare putere dată Sfinţilor Apostoli și transmisă de aceştia ucenicilor lor, apoi Episcopilor și aceştia preoţilor. Acelaşi Dar genuin a lucrat în Apostoli, ucenici, episcopi, preoţi, neschimbat, nediminuat, neîntrerupt, de la Iisus și până la cel din urmă dintre preoţi, care sunt eu: puterea de a ierta. Această iertare condiţionează accesul la împărtăşanie. În biserica ortodoxă, singura dată când un credincios se apropie de Sf. Potir fără a se spovedi este la botez, pentru că, prin Taina Sfântului Botez se iartă celui ce l-a primit, nu numai păcatul stămoșesc, ci și toate păcatele personale săvârşite până atunci. După aceea, noi rămânem să păzim Sfantul Trup și Sânge al Mântuitorului câtă vreme suntem apţi să ne împlinim misiunea sfântă de preoţi.

\r\n

Părintele Roman Braga spune și alte lucruri, pe deplin valabile: spovedania preoţilor, alunecarea spre forme de pietate prin recomandarea diverselor cărți de pietate populară neconfirmate de biserică, etc. Dar acestea toate nu au intrat în preocupările articolului de față, ci numai poziţia sa greşită față de relaţia dintre Taina Spovedaniei și a împărtăşaniei.

\r\n

Folosirea cuvântului „Cerber” de către preacuvioșia sa are o intenţie sfichiuitoare, ba chiar de insultă la adresa acelor preoţi care condiţionează primirea împărtăşaniei de spovadă și de iertarea păcatelor de către preot, pe baza poruncii Mâtuitorului de la loan 20: 22-23 și eu mă socotesc printre aceştia. De aceea iau foarte în serios termenul de „cerber”, deşi mai propriu mi se pare termenul de paznic al Potirului. În clipa în care Constantinopolul a căzut sub atacul Turcilor pe 29 Mai, 1453, spune o legendă pioasă, Patriarhul Constantinopolului, care tocmai făcea Sf. Liturghia cerând cu lacrimi mântuirea cetăţii, in văzul tuturor credincioşilor care, cu strigăte mari cereau și ei ajutorul Domnului spre a fi scăpaţi de pagâni, a luat potirul cu sfânta împărtăşanie și a intrat în zidul Bisericii Sfânta Sofia spre a feri Sf. Împărtăşanie de profanarea păgânilor, care, tocmai atunci, spărgeau ușa bisericii. El va ieşi din zid cu potirul în mană, atunci când Constantinopolul va fi iarași în stăpânirea creştinilor. Această legendă este un simbol al virtuţii preotului de a fi paznicul Sfintei împărtăşanii, spre a o feri de orice tip de profanare, căci și primirea cuminecării fără prealabila iertare a păcatelor este tot o profanare.

\r\n

Este mai bine sa fii „cerberul Sfântului Potir” decât un funcţionar care împarte „gratuit” sfânta împărtăşanie, fara spovedanie și fără post prealabil grămădind jăratec aprins peste capul său și al penitenţilor.

\r\n

Într-un interviu dat de părintele Rafael Noică, la o întrebare pusă în legătură cu deasa împărtăşire, el răspunde: „Sfătuiesc pe toţi să se împărtăşească cat mai des, atât de des cât îi sfătuiesc duhovncii lor (sublinierea noastră). Și asta nu numai pentru a nu intra în conflict cu duhovnicii, ci fiindcă – și asta este foarte important de înțeles – omul nu este un obiect și, ca atare, nu este supus unei legi. Omul este o excepţie. Fiecare suflet ce va fi existat în lumea asta este o călătorie dintru nefiinţă în veşnica dumnezeire, o călătorie unica. Aș prefera o împărtăşanie cât mai deasă. Nu este caracteristic împărtăşaniei să fie deasă, ci aș zice împărtășire deasă, dar cat de des este bine ție sau ție, asta o las duhovnicului tău și cer Domnului să insufle fiecărui duhovnic cât de des este bine pentru cutare și pentru cutare; pentru tine poate vino peste doi ani, pentru tine în fiecare Duminică, pentru altcineva Duminică și de praznice, pentru alţii la două săptămâni ș.a.m.d.”

\r\n

Părintele Rafael vine dintr-o mănăstire occidentală și totuşi afirmă autoritatea duhovnicului în privinţa desei împărtășiri. Iar eu spun cu fiecare penitent: „Că nu voi spune vrăjmaşilor Tăi taina Ta, nici sărutare îți voi da ca Iuda….” (Rugăciunile împărtăşaniei) , pentru că războiul întru cuvânt nu este numai între alb și negru, între binele și râul bine delimitat, ci și în zonele mai cenuşii ale înţelegerii umane, unde culorile se amestecă și unde raţiunea noastră înşelătoare ne poate minţi în această dicernere, adormindu-ne trezvia. „Iar ceea ce vă zic vouă, zic tuturor: Priveghiati.” (Marcu 13:37)

\r\n

Autor: Preot Gh. Calciu

4 Responses to Despre deasa împărtăşanie (Cerberii Potirului sau paznicii împărtăşaniei?)

  1. curios spune:

    parinte, dar care este parerea Dumitale referitor la impartasania deasa?

    • pmarcel spune:

      Parerea mea personala corespunde cu cea din articol si socot ca impartasirea fara de vrednicie duce la pierderea sufletului Căci cel ce mănâncă şi bea cu nevrednicie, osândă îşi mănâncă şi bea, nesocotind trupul Domnului.(1 Cor. 11.29 )

      • curios spune:

        eu am intilnit persoane care se impartasa anul imprejur si cu atita lauda spun asta, dar dupa parerea mea nu este o impartasanie profunda, ci una de vazul lumii, cica asa spun sfintii parinti si preotii si inca astfel vom avea o mintuire destoinica, desi se considera mari crestini.

        • pmarcel spune:

          Aveti perfecta dreptate, in credinta nu exista ceva de ochii lumii, tot ce facem trebuie sa traim si doar atunci cind trecem totul prin inima putem dobindi mintuirea sufletului si imparatia lui Dumnezeu. Doamne ajuta

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *