“În numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Amin.
Suntem în a 21-a duminică după Rusalii, duminică în care pomenim sau amintim această pildă a semănătorului. Astăzi am citit de la Sf. Apostol şi Evanghelist Luca, capitolul 8 şi ea se mai găseşte şi la Matei, cap. 13, şi la Marcu, cap.4, deci la încă doi evanghelişti, şi pilda este asemănătoare aproape până la cuvânt la toţi cei trei, cu mica diferență la Sf. Evanghelist Matei, care insistă mai mult asupra apropierii Apostolilor de Mântuitorul, cărora El le spune: Vouă vă este dat să cunoaşteţi tainele Împărăţiei lui Dumnezeu.
În general, [dupa] această pildă, în mintea şi în inima noastră, ni se dă impresia de destin. Adică, vrând-nevrând, parcă zici că unul se naşte cu inima asemănătoare drumului aceluia pe care trec toată ziua, în dreapta şi în stânga, duhurile, gândurile, senzaţiile, sentimentele, trăirile; niciuna nu apucă să crească şi să rodească, toate trec în sus și în jos, gândul bun, care vine de la Dumnezeu, nu apucă să rodească, pentru că acolo e un câmp deschis, vin duhurile necurate și rămânem ca un loc prin care bat vânturi repezi. Şi ne gândim că Mântuitorul ne spune că unii se nasc aşa şi atunci ce vină au acei oameni că sunt aşa? Ce pot ei face?
După aceea auzim de cei care sunt asemănători cu sămânţa căzută între spini, care, repede-repede rodesc, ascultă cuvântul lui Dumnezeu cu bucurie, sămânţa cade între pietre, acolo găseşte puţin pământ, iese repede, creşte, dar, la vreme de încercare şi ispite, n-are unde să-şi adâncească rădăcinile, n-are rădăcini în sine, n-are putere şi imediat se usucă şi nu ajunge să rodească. Şi noi zicem că iată, sunt unii aşa, neputincioşi, fricoşi, care dau înapoi în ispite și încercări, care nu pot suporta asprimea şi greutatea veacului acestuia. Sunt unii damnaţi, zicem noi. Ce vină au ei?
Apoi sunt cei din spini, care ajung totuşi la maturitatea duhovnicească, la putinţa de a rodi, dar grijile veacului acestuia, gândul la bogăţii, trufia vieţii, gândul de a fi văzut bine de oameni, de a fi iubit de oameni, de a aduna bogăţia veacului acestuia, îţi înăbușă osteneala şi nu mai rodeşti, chiar dacă, la prima vedere, păreai rodnic, însă nu rodeşti.
Şi abia o a patra măsură cade în pământ bun – şi aici noi putem zice că sunt unii care se nasc cu o anumită poziţie socială, într-un anumit neam, moştenind anumite porniri sau anumite puteri sufleteşti şi trupeşti, iar unii au şanse şi unii nu. Mulţi judecă aşa şi mulţi se ascund după această gândire nu numai referitor la această pildă, ci în mai multe locuri ale Scripturii, cum ar fi la pilda talanţilor; cel care îşi îngropase talantul îi reproşează stăpânului:
Te ştiam om aspru, care seceri de unde n-ai semănat şi aduni de unde n-ai vânturat…
Iar Dumnezeu îl ceartă pe acesta. De obicei ne ascundem după această înţelegere, cum că prin fire suntem cum suntem, cum că prin fire ni s-a dat sau nu ni s-a ceva, cum că prin fire avem neputinţele pe care le avem. Dar iată că Dumnezeu nu are îngăduinţă faţă de aceşti oameni, nu zice că aşa ar fi adevărat.
Părinţii spuneau că pilda semănătorului nu trebuie luată ca şi cum doar o parte dintre oameni se mântuiesc. Noi ne imagină că aproximativ o pătrime se mântuiesc, trei sferturi nu. Dar Dumnezeu nu face astfel de categorisiri dinainte, cum că unii ar fi damnaţi din veşnicie şi gata. În niciun caz. Putem să ne gândim, într-adevăr, că există doar o parte din oameni care vor băga în seamă cuvântul lui Dumnezeu şi că e mic numărul lor, dar nu la asta se referă. Această pildă, în primul rând, se referă la etapele vieţii duhovniceşti! Şi nu întâmplător le pune aşa.
Adică, pentru ca să ajungi să fii pământ bun, oricare om este, la început, drum. Trec multe informaţii, multe idei, multe păreri, multe sentimente, multe senzaţii, eşti ca un drum, unii trec și te învaţă de bine, alţii de rău, auzi multe şi vezi multe şi înveţi multe. Copiii, în general, sunt ca un drum deschis. Firea umană, în general, la început, înainte de a-L cunoaşte pe Dumnezeu, se aseamănă acestui drum: multe trec pe el, dar nu prea se opreşte nimic. Asta e prima fază prin care trecem toţi şi nu ţine neapărat de vârstă, mulţi trecem prin ea şi mai târziu. Multe trec și se vântură, promisiunile se uită foarte repede, gândurile bune pier cu repeziciune, vine diavolul și le ia, aşa cum Mântuitorul zice că, pe sămânţa bună, păsările cerului au venit şi au luat-o, ca nu cumva să rodească. Dar nu numai gândurile bune, ci nici cele rele nu rodesc, buruienile, nimic nu e bine prins.
Dar Dumnezeu îl îndeamnă pe om să nu mai fie aşa, să ne schimbăm din acel drum, şi strădania omului de a se întoarce, de a-L cunoaşte pe Dumnezeu, întâmpină următoarea etapă: devii un nepăsător, un neştiutor. Nu eşti un om care să-şi asume lucrurile, eşti un folosit. Nu te foloseşti tu de lucruri, ci ele de tine. Eşti folosit, mai ales de duhurile necurate. Pentru că Dumnezeu nu vine peste om să-l folosească, nu-i calcă inima, nu-i calcă sufletul, nu-i calcă libertatea, omul şi-L asumă liber, voit. Pe când diavolul intră, face ce vrea cu omul, atâta timp cât i se lasă uşile deschise, aşa cum laşi uşile deschise în casă şi începe să bată un vânt tare între două uşi său între două ferestre pe care le laşi deschise, aşa face şi diavolul, cu repeziciune.
A doua etapă de care ne vorbeşte Mântuitorul, pe care o avem de întâmpinat atunci când începem să nu mai fim acea casă prin care bate vântul sau acel drum pe care umblă tot străinul, când începem sau ne străduim să ţinem de cuvântul lui Dumnezeu se aseamănă cu etapa în care sămânţa cade între bolovani. Credinţa, într-un loc în care, mai înainte, a fost drum, chiar dacă sapi, cum sapi într-un loc unde vrei să faci pământ bun? În general, drumurile sunt făcute cu pietre, ca să nu se facă nămol. Sunt multe pietre, în pământul acela ce va putea creşte? Chiar dacă semeni sămânţă bună, dacă nu adânceşti, dacă nu scoţi piatra de acolo, rămâne puţin pământ la suprafaţă, iar sămânţa pe care o pui tu creşte, poate, puţin la început, aşa cum ar creşte când învaţă copiii să pună fasole în borcane, cu vată, şi la început creşte aşa de repede că ai crede că gata, poţi să pui şi aracul acolo, în borcan, şi se rezolvă. Dar nu creşte. Creşte un timp şi, după aceea, dacă nu o pui în alt loc, se va usca. Aşa şi sămânța care cade în pământul pe care tu l-ai săpat puţin, la suprafaţă, pentru că ai dat de piatră. Creşte puţin la început, chiar creşte mai uşor decât altele, pentru că are lumină multă, dar, după un timp, când dă soarele şi începe arşiţa, imediat se usucă, nu rezistă mult timp. Aşa este credinţa omului la început: foarte firavă. Şi Dumnezeu ne avertizează că încă bolovanii sufletului, ceea ce ai lăsat să zacă în sufletul tău, ceea ce părea până atunci că a venit și a trecut, de fapt nu a venit şi a trecut, relele s-au instalat. Diavolul nu aşteaptă la uşă, cum face Mântuitorul: Iată, Eu stau la uşă și bat. Şi tu, dacă-I deschizi şi-L pofteşti în casă, va intra. Diavolul, însă, intră şi se instalează acolo, se face stăpân; peste aceste suflete ale noastre, care au fost drum, diavolul a venit de mult acolo și s-a făcut proprietar cu acte în regulă, pe care ţi le scoate şi ţi le arată: <Eu sunt stăpân aici!>, s-a făcut stăpân şi şi-a făcut împărăţia lui de piatră, de stei. Şi, atunci când te apui că lucrezi acest drum al sufletului, vei da de piatră. Nu se poate s-o laşi acolo! Piatra este starea de frică, de ruşine a noastră în faţa oamenilor vizavi de credinţa noastră. Şi ştiţi că, la început, credinţa noastră se aseamănă, această creştere a seminţei cu bucurie, se aseamănă cu nebunia convertirii. Aşa numea părintele Serafim Rose această stare plină de râvnă de la început: „nebunia convertirii”, convertiţi nebuni […]. Dar o nebunie, aşa, că simţi că atunci le faci pe toate. Poţi să răstorni pământul, nu înţelegi de ce oamenii nu ţin poruncile lui Dumnezeu, vorbeşti despre asta, începi să te osteneşti peste măsură, zici eu ştiu ce rugăciuni lungi, ţii posturi, îi acuzi pe toţi că n-au făcut, că n-au dres, că nu ştiu să se roage… – aceasta e nebunia convertirii, care crede că le ştie pe toate, dar credinţa nu are încă rădăcini, cum spune Mântuitorul: nu are rădăcini în sine, nu şi-a adâncit rădăcinile în credinţă, nu şi-a temeluit viaţa în credinţă, nu are experienţă ca să-L câştigi pe Dumnezeu, ca să-L cunoşti pe Dumnezeu, ca să cunoşti cât de adânc în sufletul tău a pătruns păcatul și stă acolo, ca nişte bolovani mari. Tu crezi că gata, ai rezolvat, ai găsit o bucăţică de pământ la suprafaţă şi creşti în ea și se rezolvă. Dar vei observa că, fără aceste rugăciuni, vânturile te doboară, apele te iau cu repeziciune, soarele te usucă imediat, nici nu apuci să creşti bine. De aceea, mulţi dintre cei care se convertesc la început cu mare râvnă cad cu răsunet mare, adică se întorc iar la patimile cele vechi, încep iar să facă cele rele, se dezamăgesc ei de cele ce credeau că aşa vor fi şi care sunt aşa până la o vreme, dar, neavând rădăcină, nu rezistă la vreme de încercare.
Şi se mai aseamănă această perioadă cu credinţă firavă a omului de la început, aşa cum e firav grâul între pietre, nu rezistă mult și, dacă stă între pietre, între încercări, cade. Ştiţi cum e acest ogor al sufletului omenesc? Nu-i un ogor în care semeni și ai plecat acasă şi te-ai culcat şi grâul creşte când tu nu ştii. E ca şi cum ne-ar spune Dumnezeu: ca să crească ceva în acest pământ al inimii, al omului, ca să crească Omul din această măsură a omului mic, la care singur s-a adus omul, trebuie să stea tot timpul omul însuşi cu ochii pe el, tot timpul să fie atent la el însuşi, să fie într-o trezvie, nu poţi să te culci pe o ureche, ci e o continuă osteneală, o lungă osteneală cu tine însuţi, exact cum se zice în popor: ochiul stăpânului îngraşă vita. Deci, dacă nu stai tu însuţi cu atenţie, dacă nu te cercetezi zilnic, clipă de clipă, dacă nu vezi ce intră şi ce iese din sufletul tău, de ce ai gândit asta, de ce ai lăsat să stai într-o imaginaţie rea zeci de minute, să fii ca un bun agricultor care imediat scoate volbura cea rea din ogor, care imediat vede bolovanul şi-l scoate de acolo, care se osteneşte continuu şi stă alături de grâu şi, când vine arşiţa prea mare, îl udă, şi, când bate vântul prea tare, îl sprijină, îl tine ca să nu cadă, şi, când vin apele, îl ocroteşte; dacă nu face omul asta, nu are şanse să crească.
De aceea, în cazul seminţei care creşte în pământul cel bun, Mântuitorul zice:
Întru răbdarea voastră veţi câştiga sufletele voastre.
Tot timpul zice de răbdare. De fapt, pilda aceasta este o pildă a răbdării, răbdarea de a fi atent la tine însuţi, de a fi atent cu tine însuţi, a trezviei neîncetate, a atenţiei neîncetate. Şi să ştiţi că Dumnezeu insistă foarte mult pe această atenţie:
Tot timpul a insistat pe această atenţie continuă! Nu că poţi să dormi şi lasă, că om vedea noi când vine. Insista pe acest lucru. La fecioarele cele înţelepte şi cele neînţelepte, pe neaşteptate, la miezul nopţii, au adormit toate. Nu se mai aştepta niciuna să vină. Când nu te aştepţi. Atunci s-a făcut strigare:
Iată Mirele vine, ieşiţi în întâmpinarea Lui!
Şi toţi trebuiau să fie atunci pregătiţi. Şi despre sfârşitul lumii şi despre sfârşitul omului, Dumnezeu vorbeşte tot timpul ca de un fur, care va veni când tu nu ştii.
Dar despre toate acestea Dumnezeu spune nu pentru că vrea să facă cu noi un fel de joacă de-a şoarecele cu pisica sau de-a friptea, că nu ştii când te loveşte. Nu! Dumnezeu nu vrea să Se joace cu omul, să-l facă să fie într-o stare din aceasta, ci să-l facă să dezvolte, să aibă această trezvie neîncetată a inimii, care nu este pentru că Dumnezeu e aspru, neîndurător şi vrea să te prindă când tu nu ştii şi când ai momentul mai slab, atunci va veni. Nu! Dumnezeu nu e aşa, ci ne dă aceste pilde ca să ne înveţe că trebuie să fim atenţi neîncetat, vrea să-l facă pe cel care se osteneşte pentru Dumnezeu să fie într-o atenţie neîncetată, să se străduiască, să fie cu trezvie, cu atenţie la sufletul său, că orice stare pe loc şi nepăsare faţă de suflet este, de fapt, o decădere.
De multe ori, viaţa duhovnicească se aseamănă cu o scară rulantă care merge în jos, unde tu trebuie să mergi în sus mai repede decât acea scară rulantă pentru a urca, pentru că statul pe loc este, de fapt, o coborâre. Nu stai pe loc, ţi se pare că stai, dar cobori. Eşti furat, a fi nepăsător faţă de tine înseamnă a fi de partea celui rău, pentru că cel rău este cel care este nepăsător faţă de Dumnezeu, nu-L bagă în seamă pe Dumnezeu. Heruvimii sunt cu ochi mulţi, închipuind nu chiar faptul că heruvimii chiar au ochi mulţi, pe mâini, pe picioare, peste tot, aşa cum îi închipuim deseori în pictură, ci aşa i-a descoperit Dumnezeu ca să înțelegem că ei sunt neîncetat atenţi la Dumnezeu, nu le scapă nimic despre sine, despre tot, despre Dumnezeu. Sunt cu ochii aţintiţi la Dumnezeu. Ca şi cum, dacă ai avea mii de ochi, pe toţi i-ai avea îndreptaţi spre Dumnezeu. Atâta atenţie au la Dumnezeu. Prin aceasta sunt mari heruvimii, că au atenţie desăvârşită; pe toate le cunosc şi pe toate le închină lui Dumnezeu și le socotesc ca de la Dumnezeu şi pentru Dumnezeu. Această stare trebuie s-o aibă şi creştinii, cei care încearcă să-şi crească sufletele. Ştiţi că orice ogor, dacă nu-l lucrezi mult timp, oamenii, pe la ţară, ajung să meargă pe el şi să facă drum pe el, că pe unde să meargă? Pe acolo, dacă tu nu-l lucrezi. La asta se referă, într-un fel, Mântuitorul, când vorbeşte de prima categorie, prima parte a drumului, că nu este lucrat, că nu este ocrotit de om, nu are trezvie, nu cercetează ce intră în el şi ce iese, cum zice Mântuitorul: Nu ceea ce intră în gură spurcă pe om, ci ce iese din inima omului, acelea spurcă pe om, adică necurăţiile pe care le-ai lăsat în inimă şi le-ai adăpostit acolo.
Deci ne îndeamnă să nu fim ogor, că atât de mult nu s-a lucrat pământul ăla, că s-a făcut drum. Şi nu numai atât, ci nici măcar să nu fim superficiali atunci când începem să fim atenţi cu ogorul sufletului nostru. Nu poţi fi niciodată nepăsător, nu ştii la ce vreme te va cerceta Dumnezeu, nu ştii în ce chip şi câte ispite, câte încercări pot veni peste tine. Trebuie să fii atent neîncetat, să nu zici hop până nu sari gardul, adică nu ai văzut încă grâul tău copt, plin de boabe în spic, nu crede încă asta. De aceea sfinţii, la sfârşit, ar părea desăvârşiţi, ar părea mântuiți, şi ei zic: <Nu, mai dă-mi timp încă să mă pocăiesc!>. Sfinţii, chiar şi pe drumul care urcă spre Împărăţia lui Dumnezeu printre vămile văzduhului, încă par că vor să se pregătească, nu se gândesc vreun moment că <Acum gata, nu am ce să mai păzesc, de acum creşti că nu mai am ce să păzesc…>. În general, sufletul are nevoie de această continuă atenţie, de fapt ne învăţăm sufletele să fie atente. Sufletele noastre sunt asemenea lui Dumnezeu, care nu doarme niciodată. Sfântul Ioan Gură de Aur spunea: „Îngerii lui Dumnezeu slavoslovesc şi cântă neîncetat și se bucură în jurul lui Dumnezeu şi eu stau şi dorm?” Adică făcea diferenţa asta între om, nepăsător, pe de o parte şi îngerii care nu dorm niciodată. Sufletele nu dorm niciodată. Dovadă este că cele mai importante manifestări ale sufletului în afară, inima şi mintea, nu dorm niciodată. Inima nu se culcă şi ea cu noi, mintea nu stă niciodată, ea visează neîncetat, lucrează neîncetat. Sufletul nu poate dormi.
Zicea Sfântul Nichita Stithatul, ucenicul Sfântului Simeon Noul Teolog: „Atunci când dimineaţa te trezeşti trist şi abătut și nu ştii de ce, este dovadă că, în taină, sufletul tău s-a întâlnit cu duhuri necurate.” În taină, când tu nici nu ştii. Sufletul tău e neîncetat lucrător, e neîncetat ostenitor, cel puţin aşa e făcut să fie. Nu doarme niciodată, dar poţi să-l aduci într-o stare de somnolenţa prin nepăsarea ta, poţi să-l ţii într-o stare de somnolenţă. Ni se și spune: Cei ce au făcut cele bune vor merge la viaţa veşnică, iar cei ce au făcut cele rele nu zice că vor muri, ci vor merge la osândă veşnică. Sufletul nu are moarte, nu poate muri. Tot Nichita Stithatul adaugă: „Iar când te trezeşti luminos, să ştii că, în taină, s-a întâlnit cu îngerii”. Adică asta poate fi o cauză, nu întotdeauna, dar asta am spus-o ca să înțelegeți că sufletul nu doarme, nu e făcut să doarmă, nu e făcut să fie nepăsător, să nu aibă trezvie. De aceea, cei ce se ostenesc pe calea lui Dumnezeu ajung la un moment dat să simtă şi să trăiască pe Dumnezeu şi ziua şi noaptea şi să ajungă să se roage neîncetat. Dacă se trezesc la 2 noaptea din întâmplare, or să constate că ei zic în continuare rugăciunea, cum zice Cântarea cântărilor: Eu dormeam, dar inima mea veghea. Inima omului care se întoarce şi se face iar după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu nu mai doarme. Dar aceasta este starea firească a sufletului: de neîncetată trezvie, de atenţie, Dumnezeu vrea să-l aducă pe om în starea aceasta, în această atenţie.
De fapt, Dumnezeu vine să-l trezească pe om din somnul acesta lung. Parcă strigătele Lui sau cuvintele Lui din noaptea aceea a Joii celei Mari, când i-a găsit pe Apostoli dormind, le-a spus:
De ce dormiţi? Privegheaţi şi vă rugaţi, ca să nu cădeţi în ispită!
Asta nu înseamnă că Apostolii n-au mai dormit după aceea. Nu despre asta era vorba, ci despre privegherea aceasta a inimii neîncetata. Este o osteneală pe care, dacă omul o face, câştigă viaţa veşnică, câştigă odihna veşnică. Este o osteneală care pare, la început, grea, dar este de o frumuseţe fără seamăn. De multe ori, când ai ceva de lucru, chiar dacă la început parcă te învârtoşezi, te revolţi, sau cum fac studenţii când au examene, la început sunt împotrivă, dar, după ce intri într-un ritm şi te ţii de treabă, la final zici că ce bine era şi ai mai vrea să se continue, pentru că intri iar în starea aia de plictiseală, de neorânduială. Aşa, să ştiţi, la început, sufletului îi este greu să revină la cum l-a făcut Dumnezeu, dar, după ce se obişnuieşte, îşi vine în firea lui, se bucură, devine atletic, plin de viaţă.
La această atenţie neîncetată asupra inimii se referă şi Sfântul Ignatie Briancianinov când zice că ăsta este sensul din Psalmul 50:
Inima înfrântă şi smerită Dumnezeu nu o va urgisi.
Cum adică înfrântă şi smerită? Cea care este mereu atentă cu sine, frânge mereu pornirile cele rele, e atentă la ce face, la ce zice, e atentă cu toate gândurile care-i trec prin minte omului, cu tot ce vrem să-i zicem celuilalt, şi tot timpul se prigoneşte, se asupreşte. Pe aceea, Dumnezeu, nu o va prigoni, ci, dimpotrivă, o binecuvântează. La aceasta se referă, la această atenţie neîncetată, care pare grea la început pe pământ, dar ne aduce atâta bucurie încă de aici şi ne face oameni vii cu adevărat, Oameni încă de aici, iar dincolo dobândim Împărăţia. Pentru această atenţie.
Cea de-a treia încercare a omului care vrea să urce spre Dumnezeu sunt spinii. La început e drumul unde sămânţa nici măcar nu a putut să încolţească; după aceea sămânţa cade între pietre şi a crescut puţin, dar s-a uscat din cauza soarelui şi a mulţimii pietrei; apoi sămânţa cade între spini şi s-a făcut mare, a crescut şi a făcut și spic, dar spic neroditor, pentru că ai lăsat să fie înăbușită de alte ispite, de mai târziu. Deci sunt ispite și mai târziu, nu poţi să zici că gata, acum eşti creştin, ştii ce să faci, ai cam făcut de toate, de acum poţi să stai liniştit. De fapt, nici nu zici asta, ci această stare de nepăsare intră încetul cu încetul în sufletul tău şi te ocupă, te cucereşte fără să-ţi dai seama. Părinţii din Sinai încercau tot timpul să se trezească, erau oamenii trezviei, tot timpul încercau să găsească căi pentru a se trezi, prin a pune început în fiecare clipă, în fiecare zi, prin a nu intra într-un fel de obişnuinţă rea cu Dumnezeu şi cu sufletul lor. Aşa cum despre Sfântul Ioan Colov, un sfânt al pustiei Egiptului, care era un om de o blândeţe extraordinară, îi era greu să poarte mânia sau asprimea altora, se zice despre el că îşi găsise calea de a se întoarce spre Dumnezeu tot timpul prin faptul că orice vedea, din natură, din făptură, din ce-i spuneai tu, el întorcea spre Dumnezeu. Orice. Orice vedea, el lega de un cuvânt din Scriptură, de Dumnezeu. Şi eu făceau funii acolo sau coşuri. Şi era un negustor care venea, le lua funiile, coşurile şi le vinde şi le dădea bani, ca să poată trăi sau le dădea pesmet direct. Şi, când a venit unul cu cămila, cămilarul îi zicea: „Scoate funia, părinte!”, el răspundea: „Da.” Şi, când se ducea în chilie, zicea: „Funie S-a făcut Hristos spre ceruri!”, și cădea în extaz de bucurie: „Funie ni S-a făcut Hristos, S-a coborât până la noi, a lăsat mâinile Sale să coboare până la noi, să ne prindă, să ne ridice la cer!” şi aşa de bucuros era că uita de cămilar, iar acela iar bătea şi sfântul întreba: „Ce e, frate?” „Păi funia, părinte!” și el iar se ducea şi zicea: „Funie ni S-a făcut Hristos…!” Era bătrân. Şi se mânia cămilarul și striga: „Dă-mi o dată funia!!” şi el, pentru că nu ştia să poarte mânia, fugea peste câmp, ca să nu-l mai vadă mânios pe cămilar.
Au încercat oamenii în feluri şi în feluri nenumărate să se ţină aproape de Dumnezeu, să stea legaţi de Dumnezeu ca şi cu nişte cârlige de aur. De aceea Dumnezeu sfârşeşte pilda zicând: Întru răbdarea voastră veţi dobândi sufletele voastre! Deci ești la început drum, apoi plin de bolovani, după aceea de spini, dar tu ţine-te de Dumnezeu, ţine-te de Dumnezeu! De aceea nici nu ne spune că omul s-a dus să scoată pietrele sau spinii, pentru că Însuşi Dumnezeu va face treaba asta! Până la urmă, treaba omului este atenţia la Dumnezeu şi la sufletul tău. Să laşi să intre şi să iasă ce trebuie să intre şi să iasă din sufletul tău și restul – bolovanii grei ai sufletului, moştenirile dezastruoase care vin de la părinţi, tot felul de lucruri pe care le folosim ca motivaţii de a nu face, de a nu drege – de acestea Dumnezeu se va ocupa tainic, nu ştim noi cum, va face din drum și din pământ pietruit și betonat pământ bun şi roditor. Cum? Nu ştii. Cu aceasta se potriveşte cuvântul lui Dumnezeu care spune:
Asemănatu-s-a Împărăţia lui Dumnezeu cu un om care seamănă sămânţa sa în pământ şi s-a dus şi s-a culcat şi, pe când el nu ştia, sămânţa creştea.
Dumnezeu lucrează tainic, El scoate toate acestea, El face, El ne ajută să devenim pământ bun, nu noi ne facem pământ bun. Nici măcar mândria asta nu trebuie s-o avem, că noi ne zidim. Nu, tu doar să fii atent la sufletul tău.
E ca şi cum ar fi în faţa ta sute de oameni, şi printre ei soţia ta sau copilul tău. La soţie sau la copil te uiţi de o sută de ori, la ceilalţi câte o dată. Aşa şi cu sufletul: la ceea ce e important, acolo să-ţi stea ochii! Nu înseamnă că nu trebuie să vezi şi în jur, că nu trebuie să iei în seamă şi lucrurile celelalte, dar la sufletul tău şi la Dumnezeul tău, la acelea să stea aţintiţi ochii tăi. Şi de o sută de ori la Dumnezeu şi o dată la celelalte. Măcar de zece ori la Dumnezeu şi o dată la celelalte. Asta-i toată treaba omului și toată osteneala lui: întoarcerea spre Dumnezeu, întoarcerea firească spre Dumnezeu, care se şi învaţă. La început suntem exact ca o turmă de oi, care nu ştie nicio rânduială. Şi noi tot timpul trebuie să ne trimitem conştiinţa ca şi câinii aceia pe care-i trimite ciobanul fluierând să întoarcă oile. Tu tot timpul trebuie să trimiţi câinii conştiinţei după oi. <Unde v-aţi dus? Ce-aţi făcut? Înapoi spre Dumnezeu!>, aşa să le zici gândurilor tale, până când aceste oi se învaţă şi ştiu de glasul stăpânului şi de fluierul lui. Dar până să se înveţe trebuie să le întorci de mii şi mii de ori, câinii tăi trebuie să fie alerţi şi vioi şi să umble tot timpul. Aşa şi conştiinţa noastră, nu putem fi plictisiți şi leneşi. Şi Dumnezeu tainic va lucra şi va face din pământul bătucit, plin de pietre și de spini, pământ bun și roditor. Amin”.
Pr. Ciprian Negreanu
www.cuvantul-ortodox.ro
