„A FI CREŞTIN ÎNSEAMNĂ A FI NEMURITOR”

Părintele Cezar Axinte din Constanţa

Când Părintele Cezar spune că ar trebui să le vorbim tinerilor „poate mai puţin de moarte şi mai mult de înviere”, nu dă un simplu sfat, ci ne arată o metodă ascetică, a felului cum să mutăm mintea ‒ a noastră mai întâi, și apoi a copiilor noștri ‒ de la cele rele din jur la cele bune. Este aceeași metodă pe care o găsim la Sfântul Paisie Aghioritul, când spune că musca se va așeza întotdeauna pe cele necurate, în timp ce albina va vedea doar florile din grădină. Sau la Sfântul Porfirie Kavsokalivitul, când dezvăluie că există două feluri de luptă cu diavolul: confruntarea directă, pe care însă nu o recomandă, sau ignorarea celui rău și aruncarea noastră în brațele lui Hristos.

Toată această metodă, care poate fi aplicată de la lupta cu gândurile la privirea pe care o îndreptăm asupra celor din jur, poartă un nume: schimbarea minții sau pocăință. Cu aceasta începe tămăduirea căderii ‒ a noastre mai întâi, și apoi a copiilor noștri. (A.S.)

– Părinte Cezar, la „Capela tinerilor”, unde slujiți, vin foarte mulţi tineri şi adolescenţi. Ce-i atrage pe ei la biserică într-o lume în care cei mai mulţi tineri au cu totul alte interese?

– Mă temeam de întrebarea aceasta. Nu ştiu, nu pot să spun ce anume îi atrage pe tineri la capela unde slujesc eu. Poate faptul că suntem la intersecţia dintre căminele studenţeşti şi universitate, faptul că „deservim” uni­versitatea, sau faptul că i-am vizitat în licee, am făcut un proiect care s-a derulat pe mai mulţi ani şi care s‑a numit „Ani de liceu. Ghid practic de supravieţuire” ‒ deci i-am vizitat la „locul lor de muncă”. Și, mai mult decât atât, faptul că am închiriat un autocar cu care i-am adus la biserică, lucru care poate că a stabilit o legătură personală între tineri şi bisericuţa noastră.

Bisericuța se nu­meşte ‒ a fost numită de elevi, chiar de părinţii lor ‒ „Capela tinerilor”, ceea ce nu înseamnă că vin numai adolescenţi sau studenţi, ci că este o stare de tinereţe duhovnicească. Avem oameni de 80 de ani care vin la bisericuţa noastră şi sunt extrem de vii, extrem de tineri, extrem de activi. Prin urmare, poate că şi asta atrage, faptul că ne-am gândit să construim un lăcaş de cult în care miza centrală sunt tinerii, o capelă care să le fie dedicată lor. Și, bineînţeles, i-a atras comuniunea cu Hristos ‒ sau, dacă vreţi, lucrarea Duhului Sfânt, care este nevăzută, dar simţită. Cel mai probabil îi atrage căldura Mângâietorului. Și, sigur, există și atracţia aceasta firească de a fi în comuniune cu cei de vârsta lor, cu cei ce au aceleaşi valori, aceleaşi probleme, aceleaşi frământări ca ei. Toate acestea centrate pe comuniunea cu Hristos cel înviat, adică vorbim de Sfintele Taine, de Trupul şi Sângele Mântuitorului înviat. Fiindcă este foarte important ca tinerii să fie vii şi să se simtă vii. Legătura intimă cu Hristos cel înviat te face viu.

– Ce înseamnă un tânăr viu?

– Un tânăr viu înseamnă, în primul rând, un tânăr bucuros, un tânăr fericit; un tânăr care nu se preocupă atât de lucrarea păcatului în lume, ci se preocupă de Înviere, se preocupă de-a fi nemuritor, pentru că a fi creştin înseamnă a fi nemuritor – nu într-un sens metaforic, ci într-un sens ontologic. A fi viu nu înseamnă să ai analizele bune, să-ți funcţioneze centrii vitali. A fi viu înseamnă a avea o stare de veselie lăuntrică, dar şi o stare de luptă, o dispoziţie sufletească pentru a face faţă acestei lupte care este viaţa. A fi viu înseamnă a simţi lucrarea Duhului Sfânt în inima ta.

Duhul Sfânt ne face vii”

– Cum se menţine această stare de bucurie întru Hristos Domnul?

– Într-adevăr, nu este ușor, pentru că lumea pe care noi o construim este o lume care nu poate să-L odihnească pe Dumnezeu. Duhul Sfânt nu mai găseşte odihnă în noi sau în sufletele copiilor noştri, din pricina felului în care am conceput această lume. În lumea aceasta, până la urmă, este o lucrare în care oamenii sunt tot mai „îndu­hovniciţi” ‒ dar nu de la Duhul Sfânt. E un duh care lucrează în lume, dar nu e un duh al Vieţii, ci un duh al morţii, un cult al morţii. Ca să fii viu şi să păstrezi această bucurie a faptului că eşti viu, întâi de toate trebuie să fii în comuniune cu Hristos. Avem obiceiul să le transmitem tinerilor, şi mai ales tinerilor teologi, definiţia aceasta prin care spunem că „Biserica este Trupul tainic al lui Hristos şi noi suntem mădulare fiecare în parte” cf. I Corinteni 12:27. Dar punem acum o întrebare foarte legitimă: putem să-i numim pe tinerii noştri „mădu­lare ale lui Hristos”? Putem să-i numim pe creştinii noştri „mădulare ale lui Hristos”? Curge prin noi Viaţa, curge Sângele Domnului înviat? Bineînţeles că răspunsul la aceste întrebări îl vom da, cel mai târziu, la judecata personală. Până atunci însă ar trebui să ne punem aceste probleme: curge în noi Sângele Domnului înviat? Asta este, în mod practic, unirea cu Trupul şi Sângele Mântuitorului, e Sfânta Împărtășanie, care, bineînţeles, este precedată de Taina Sfintei Spoveda­nii, este precedată de o anumită convingere inte­ri­oară.

Noi trebuie să înţelegem un lucru – şi când spun „noi”, spun slujitorii cei sfinţiţi: plasa de salvare pentru omenire este Biserica, nu am nici o îndoială, cu condiția ca slujitorii ei să se sfințească. Or, avem o mare, foarte mare responsa­bilitate și avem de dat un răspuns pe care îl vom da cu toții și în această viață, și la întâlnirea cu Hristos cel înviat. Pentru că noi știm că, la hirotonie, viitorului preot îi este dat Trupul lui Hristos și i se spune: „Iată, să-l păstrezi până la a doua venire a Domnului”. Deci ne este încredinţat lucrul acesta, dar noi adesea îl uităm. De aceea, nici noi nu suntem vii, nici pe alţii nu-i putem face vii. Trupul lui Hristos ne face vii. Duhul Sfânt ne face vii. Şi atunci, bineînţeles că tinerii, ca şi noi, adulţii, de altfel, sau „tinerii de alte vârste”, trebuie să înţelegem şi mai cu seamă să simţim lucrarea harului în inima noastră. Fără aceasta, putem auzi de la Hristos cuvintele: „Lasă morţii să-şi îngroape pe morţii lor!” Luca 9:60.

– Cum ştim că harul este viu şi lucrează în inima noastră?

– Ca să pot răspunde la această întrebare ar însemna automat că simt lucrarea harului în inima mea. Şi ar fi o îndrăzneală să răspund la întrebarea aceasta, dar, pe de altă parte, nici nu pot face altfel, pentru că, din moment ce simt bucuria slujirii, din moment ce simt bucuria comuniunii, din moment ce simt pacea, din moment ce simt necesitatea – pentru că nu pot trăi fără să mă împărtăşesc cu Trupul şi Sângele Mântuitorului –, pot să presupun că aceasta este o firmitură din darul Duhului Sfânt, o firmitură din lucrarea harului.

Aşadar, una dintre mărturiile Duhului Sfânt în inima noastră este aceea că, în primul rând, nu mai judecăm lumea, nu-i mai împărţim pe oameni în „buni” şi „răi”; în al doilea rând, că ai bucurie să te întâlneşti cu semenii tăi; în al treilea rând, că niciodată, dar absolut niciodată nu te mai smintești de „paiul din ochiul aproapelui” cf. Matei 7:3 – de exemplu, la Taina Spovedaniei nu am simţit o respingere pentru un păcat, oricât a fost el de mare; aceasta este lucrarea harului, pentru că omul singur nu poate să facă asta. Or, sunt convins că este lucrarea harului, dar nu pot să dau mărturie că harul lucrează în mine sau că am dobândit Duhul Sfânt. Totuşi, pot să dau mărturie că această necesitate ontologică de-a mă afla în comuniune cu semenii mei şi, dimpreună cu ei, de-a mă afla în comuniune cu Hristos, atât în Sfânta Euharistie, cât şi în afara bisericii, având dorinţa aceasta de-a ne întâlni şi de-a ne împărtăşi unii de alţii, aceasta este o mărturie a lucrării harului în Biserică.

La un click distanță de iad”

– Care sunt principalele ispite cu care se confruntă tinerii de astăzi, în „epoca COVID”?

– Niciodată în istoria omenirii nu a existat o presiune atât de mare asupra tinerilor, asupra sănătăţii lor mintale şi morale şi fizice. Prin urmare, aş putea spune că lumea este astăzi mult mai ispitită decât era odini­oa­ră, mult mai ispitită! Deşi vorbim de acelaşi vrăjmaş al iubirii, putem spune că sănătatea psiho-fizică a copiilor noştri nu mai este o banală problemă medi­cală, ci o chestiune de securitate naţională, dacă vreţi, sau de dăinuire a neamului. Din păcate, nici statul român, nici statele europene nu sunt în stare să gestioneze aceste probleme.

Aşadar, tinerii sunt extrem de ispitiţi, extrem de luptaţi în lumea în care trăim. Dacă vreţi, pot să vă dau o listă rapidă de greutăţi pe care le au tinerii. În primul rând, cel puţin 50% dintre tinerii români sunt expuşi riscului sărăciei. Au gânduri, probleme, frământări legate de existenţa fizică pentru ziua de mâine. Deci vorbim de nevoi primare, de foame, de sete, de haine, de transport, de acoperiş şi tot ce înseamnă obligaţiile pe care le au ei pentru familiile lor. Unul din doi copii se culcă flămând acum, când vorbim noi. Și aceasta este o încercare foarte mare.

De asemenea, iată, sexuali­ta­tea este o problemă extrem de nevorbită, de pusă sub obroc, de măturată sub preş. Trăim într-o lume cu totul şi cu totul desfrânată, o lume parali­zată de duhul curviei. Copiii aceştia nu se nasc cu duhul curviei în braţe, ci se nasc într-o lume pe care noi am construit-o așa, o lume pe care noi o alimentăm cu necurăţie, o lume în care noi dăm putere duhurilor desfrânării. Prin urmare, iată, o altă problemă: sexualitatea aceasta, care este deseori confundată cu iubirea. Iubirea nu se poate reduce la atracția sexuală dintre un băiat și o fată, urmată de relația trupească în orice chip. Dacă relațiile sexuale devin un scop în sine, atunci omul se lipsește de har și devine asemenea dobitoacelor: „Omul în cinste fiind n-a priceput; alăturatu-s-a dobitoacelor celor fără de minte şi s-a asemănat lor” Psalmul 48:21.

O altă ispită extraordinară, legată tot de sexualitatea tinerilor, este consumul de pornografie, adică libertatea aceasta de-a fi la un click distanță de iad. Pornografia, să știți, în special pentru tineri, este una dintre cele mai dezastruoase arme care s-a folosit vreodată împotriva omului!

Apoi avem toate adicţiile legate de spaţiul virtual, tot felul de demoni care se exprimă în spaţiul virtual şi care, bineînţeles, sunt apostolii satanei care îi corup pe copii, minţile lor curate. Consumul de droguri, lipsa de sens și depresiile la vârste tot mai mici completează tabloul unei lumi jefuite de copilărie.

Toate aceste ispite sunt, de fapt, lucrări ale cultului morţii în care noi ne naştem şi ne creştem copiii. Noi ‒ şi când vorbim de „noi”, vorbim, bineînţeles, de adulţi, de cei care am construit această lume în care, repet, Duhul Sfânt nu-Și găseşte odihnă, nu are unde să-Şi plece capul ‒ aşadar, vorbim de o lume cu totul şi cu totul duhovnicească, în care lucrarea duhurilor căzute îşi face simţită prezenţa în fiecare aspect al vieţii, de când ne trezim şi până ne culcăm; chiar și în timpul somnului simţim această lucrare a duhurilor căzute. De aceea spun că singura salvare şi singura rezolvare a acestor probleme este dată de Biserică. Şi când mă refer la Biserică, mă refer, bineînţeles, la dimensiunea ei divino-umană şi, prin aceasta, cu privire specială asupra slujitorilor cei sfinţiţi, asupra preoţilor, diaconilor şi episcopilor. Noi, Biserica, noi, slujitorii, este imperios necesar să înţelegem ce miză se joacă astăzi, şi că, bineînţe­les, suntem răspunzători de copiii aceştia. Nu este o „obligaţie contractuală”, ci este o „obli­gaţie de mântuire”. Şi atunci, văzând ispi­tele acestea ale tinerilor, ar trebui să fim mult mai atenţi şi mult mai conştienţi că trebuie să le vorbim poate mai puţin de păcat şi mai mult de virtute; poate mai puţin de cădere şi mai mult de zbor; poate mai puţin de moarte şi mai mult de înviere.

Vârsta zborului,

vârsta îngerelii”

– Vedem că deznădejdea macină sufletele multor tineri; cum credeţi că îi putem ajuta?

– Nici ştiinţa nu are soluţii la problemele actuale ale tinerilor; este cu totul şi cu totul depăşită, pe de-o parte pentru că tratează omul, în general, ca pe un obiect, iar pe de altă parte, e depăşită ca viteză. Da, deznădej­dea, tulburarea, afecţiunile mintale sunt în creștere – adică vorbim astăzi de o criză psihiatrică în lume, şi veţi vedea că viitorul va arăta că trebuie să construim multe spitale de psihiatrie. Dar, ca să răspund direct la întrebare, deznădejdea tinerilor este legată în primul rând de o părăsire a harului. Şi e foarte interesant lucrul acesta, că cei care nu se vor împărtăşi cu Sfintele Taine vor înnebuni.

Una din marile bătălii pe care trebuie s-o dea astăzi Biserica prin slujitorii ei este aceea ca tinerii să-L guste pe Dumnezeu, să simtă în mod real lucrarea Duhului Sfânt în Taina Spovedaniei și Împărtășaniei. Altminteri, în mai puţin de-o generaţie vom uita gustul colivei, credeţi-mă! Iar multe dintre cimitirele urbane vor fi mall-uri. Noi nu trebuie să declanşăm înăuntrul tinerilor un proces de autoînvinuire, ci o dorinţă de-a fi nemuritori, de-a birui moartea! Accentul nu cade asupra căderii, ci asupra zborului. Tinerii noştri sunt atât de deznădăjduiţi pentru că au aripile frânte de presiu­nea socială a unei lumi care nu-i vrea, nu-i înţelege şi, bineînţeles, nu poate răspunde nevoilor lor. Lumea însăşi este rănită de moarte, pentru că lumea se închină unui dumnezeu al morţii, nu unui Dumnezeu al Vieţii.

Noi le vorbim prea mult tinerilor despre păcat; trebuie să le vorbim tinerilor despre Înviere şi despre faptul că, iată, lumea aceasta pe care am construit-o şi din care L-am alungat pe Mângâie­torul este improprie vieţii omenești, dacă vreţi, sau vieţii duhovniceşti. De aceea şi tinerii sunt atât de frământaţi, atât de deznădăjduiţi, pentru că ei nu mai simt lucrarea harului. Nu pentru că harul i-a părăsit, ci pentru că ei, prin noi, au părăsit harul.

– Atunci cum pot fi ajutaţi aceşti tineri să-şi refacă aripile şi să zboare?

– Politici publice nu sunt, şi nici nu vor fi. Politicile publice care se adresează tinerilor acum sunt legate de identitatea de gen, de sexualitate, de incluziune socială, dar nimeni nu le mai vorbeşte tinerilor despre iubire. Şi când spun iubire, mă refer şi la eros, la iubirea dintre tineri. Nimeni nu le mai vorbeşte tinerilor despre jertfa din iubire pe care să o facă unul pentru celălalt. Prin urmare, singura modalitate de a-i scoate pe tineri din „iadul deznădejdii” este aceea ca Biserica, slujitorii ei să înţeleagă miza, să înţeleagă demnitatea pe care Dumnezeu le-a dat-o. Deci este în „curtea” Bisericii, în sarcina preoţilor, cu puterea pe care le-o dă Duhul Sfânt, să salveze omenirea. Şi când spun aceasta mă refer la tineri, pentru că cei mai importanţi, cei mai luptaţi sunt tinerii, şi sunt cei mai importanţi, pentru că, în definitiv, ei sunt la vârsta zborului, la vârsta curăţiei, la vârsta îngerelii.

– Şi în Biserică, totuşi, sunt foarte mulţi tineri care zboară. Ei sunt „aluatul care dospeşte toată frământătura” cf. I Corinteni 5:6. Vorbiţi-ne despre rolul acestor tineri care au puterea de a-i schimba pe cei de lângă ei prin felul lor de a fi, prin credinţa lor, prin optimismul lor.

– „Fără Mine nu puteţi face nimic” Ioan 15:5, asta este clar şi a spus-o Însuşi Hristos. Tinerii aceştia simt lucrarea harului în inima lor, simt că Duhul Sfânt lucrează în lume şi, bineînţeles, această lucrare în inima lor le dă exuberanţa, optimis­mul şi bucuria, care sunt contagioase. Tinerii sunt extrem de contagioşi – şi într-un sens, şi în altul: cei buni se fac şi mai buni, cei răi pot să se facă şi mai răi. Iar când spun tineri „buni” şi „răi”, nu mă refer la o împărţire juridică, ci la lucrarea noastră, ca părinţi, faţă de ei. Tinerii sunt buni şi ascultă de părinţii lor în măsura în care și părinţii lor ascultă de Dumnezeu, în măsura în care și părinţii lor se poartă ca nişte oameni nemu­ritori, ca nişte oameni care se împărtăşesc cu Trupul şi Sângele Mântuitorului.

Prin urmare, ei nu sunt buni şi răi pentru că-i împărţim noi într-o categorie sau alta, ci sunt buni şi răi în raport cu lucrarea Duhului Sfânt în inima părinţilor lor. Noi suntem responsabili pentru ei. Iar cei care sunt buni sunt contagioşi în sensul bun. Au, datorită lucrării părinţilor lor, această stare, această dispoziţie de a-i atrage şi pe ceilalţi, de a-i „contamina” şi pe ceilalţi cu iubirea lui Dumnezeu. Ceilalţi, să spunem aşa, pentru care trebuie să ne luptăm, nu L‑au cunoscut pe Hristos, n-au cunoscut dulceaţa Duhului Sfânt, şi atunci, pentru aceştia avem o datorie extrem de dureroasă, de-a ne lepăda de noi, de-a ne jertfi pe noi pentru ei. Acesta este, de fapt, singurul lucru care poate să-i întoarcă: capacitatea noastră de jertfă din iubire pentru ei.

(…)

Părintele Cezar Axinte din Constanţa

Interviu realizat de

Mihaela-Raluca Tănăseanu

Fragment din articolul publicat in Revista Familia Ortodoxa/iunie 2021

www.familiaortodoxa.ro

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *