A răbda durerea înseamnă oare masochism?

\r\n

Am auzit un tânăr persiflând rădarea în suferinţe propovăduită de Apostolul Pavel. L-am auzit strigând vehement:,, Ce e aia răbdarea durerilor. Păi ăsta e masochism!!!’’. Nu i-am răspuns pe loc acestui tânăr, dar o fac acum prin intermediul acestor rânduri, sper luminate de adevăr.

\r\n

Nu un om a cerut omului răbdare în durere, ci chiar Dumnezeu. Toate cele pământeşti se succed, au ciclicitate şi pentru că Dumnezeu este bun, dar este şi atotdrept, ne-a dat de înţeles că nimic nu poate urca continuu dacă nu s-a coborât mai întâi. Omul trebuie să cunoască slăbiciunea întru cădere, ca să cunoască puterea ridicării mântuitoare.

\r\n

Nici un muritor nu este fericit, pe câţi îi priveşte soarele, toţi sunt mizerabili[1]. Din această părere sceptică trebuie să desprindem ideea că soarele – adică Soarele Dreptăţii[2]: Dumnezeu – pe toţi îi veghează şi că nimeni nu scapă de durere sau boală.

\r\n

Este greu de presupus că un om care a trăit toată viaţa desfătări – care s-a îngălat de bucurii lumeşti, care n-a cunoscut grija, durerea, mâhnirea sau suferinţa – va avea un loc în desfătarea veşnică : în  bucuria fără sfârşit, în negrija, nedurerea şi veselia celor cereşti. Tot neamul omenesc este condamnat la durere[3], asta ca să avem un punct de plecare spre lucrarea întru mântuirea sufletului.

\r\n

La începutul vremurilor omului i s-a dat durere pentru ca Dumnezeu să aibă monedă de schimb la împlinirea vremurilor. Începutul vremurilor este căderea prin protopărinţi însoţită de durerea afundării în iad a omenirii, aflată sub stăpânirea forţelor întunericului. Împlinirea vremurilor este ridicarea prin Iisus Hristos – adică :  Întrupare, misiune, moarte pe Cruce, Înviere şi Înălţare – şi bucuria parcurgerii drumului din iad spre mântuire a întregului neam omenesc. Deci, nu există înălţare, fără o coborâre prealabilă.

\r\n

Şi ca să exprim mai bine acestea, observ că, după Înviere, Mântuitorul Hristos – înainte de a urca în slava cerească la tronul Sfintei Treimi – S-a pogorât în iad[4] pentru a scoate de acolo sufletele, care erau prizoniere ale păcatului. Dacă Dumnezeu s-a coborât, mai înainte să urce, e lesne de priceput că şi omul trebuie să cadă în dureri, boli şi suferinţe mai înainte să cunoască bucuria nesfârşită a urcării din iconomia mântuirii.

\r\n

În vremea lui Adam omul şi-a provocat singur căderea prin  neascultare, aţâţarea poftelor şi în special prin dezvolatarea simţurilor tactile. Adam cel nou, Iisus Hristos a adus omului urcarea spre bucuriile mântuitoare şi redeşteptarea în fiecare om îndeosebi a simţurilor spirituale.

\r\n

Sfinţii Părinţi fac cerc în jurul ideii de a iubi suferinţa care izvorăşte din durerile acestei vieţi. Suferinţa, durerea, boala sunt semne date de un  Tată care îşi iubeşte fiii, dar care le mai aplică şi câte o corecţie[5]. Aceasta, nu spre distrugere, ci spre îndreptare. Este oare vreun amestec între cei care iubesc durerea pentru a dobândi har mântuitor şi cei care vor să facă din durere o plecere a trupului?

\r\n

Sadomasochismul reprezintă un impuls de reacţii agresive contra semenului (sadism) şi contra propriei persoane (masochism)[6]. Sadomasochismul are legătură cu plăcerea erotică, cu acţiuni agresive suferite sau aplicate semenului[7].

\r\n

Răbdarea durerilor în vremea bolii nu are nimic în comun cu durerile ce şi le provoacă aceşti nefericiţi ai soartei. Sadomasochiştii sunt puşi de Asociaţia Psihologilor din Romania pe aceeaşi treaptă cu cei care suferă grave tulburări de comportament sau psihice. Sunt reperate ca grave tulburări de comportament, chiar boli mintale : transexualismul, pedofilia, masochismul, sadomasochismul. Acestea presupun şi tulburări de identitate.

\r\n

Ori creştinul bolnav şi întreg la minte nu doreşte să-şi facă mai rău, ci să se însănătoşească. Nu vrea să-I facă rău semenului, ci dimpotrivă să atragă omul spre a-i fi sprijin şi mângâiere.

\r\n

Din înţelepciunea indiană (Mahabharata) am desprins gândul, că leacul durerii este să nu te gândeşti la ea. Cei ce practică ritualuri sadomasochiste cheamă însă durerea, şi-o amplifică şi se închină la ea. Nu ne mai miră de ce aceşti nefericiţi sunt puşi în rand cu pedofilii, travestiţii sau zoofilii.

\r\n

Creştinul nu este chemat la autoflagelare, ci la răbdare şi rugăciune. Creştinul nu este chemat să facă din suferinţă o plăcere, ci este chemat în a înţelege lucrarea mântuitoare a suferinţei[8]. Creştinul nu e chemat să vadă în durerea sa ceva erotic, ci este chemat să vadă cum boala îl face pe om mai înţelept şi mai iubitor de Dumnezeu. Creştinul este dator să sufere pentru că şi Hristos a suferit pentru noi.

\r\n

 publicat în ,,Porunca Iubirii” – august 2006

\r\n\r\n


\r\n\r\n


\r\n\r\n

\r\n\r\n[1] Solon, apud Th. Siemenschy, Dicţionarul Înţelepciunii, Editura Meridianul 28, Chişinău, 1990, p 599\r\n\r\n

\r\n

\r\n\r\n[2] Iisus este asemnat adeseori cu Soarele şi pentru că vine de la Tatăl are cu el toată ,,roada dreptăţii’’ (Filipeni 1,11)\r\n\r\n

\r\n

\r\n\r\n[3] intru dureri vei naşte fii…(Facere 3,16)\r\n\r\n

\r\n

\r\n\r\n[4] Hristos spre a aduce harul s-a pogorât în părţile cele mai de jos ale pământului (Efeseni 4,9)\r\n\r\n

\r\n

\r\n\r\n[5] Căci pe cine iubeşte Dumnezeu îl mai şi ceartă( Evrei 12,6)\r\n\r\n

\r\n

\r\n\r\n[6] Norbert Sillamy, Dicţionar de psihologie-Larousse, trad. Leonard Gavriliu, Ed. Univers Enciclopedic, Bucureşti, 1998, p 274\r\n\r\n

\r\n

\r\n\r\n[7] ibidem\r\n\r\n

\r\n

\r\n

[8] având ca permanentă pildă Patimile lui Hristos

\r\n\r\n

\r\n

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *