Aducerea moaștelor Sfântului Ioan Gură de Aur

Frați creștini,
Iarăşi praznic strălucit şi pricinuitor de bucurie, iarăşi sărbătoare mult luminoasă a cuprins Biserica noastră, care pierde iarna mîhnirii şi gerul păcatului. Astăzi prăznuim pomenirea dascălului şi a părintelui celui cu gura de aur, a cărui vestire, ca şi a fericiţilor apostoli, a străbătut cu adevărat toate marginile lumii, şi a umplut toate cetăţile. Iată a sosit privighetoarea cea mult glăsuitoare, prevestind taina cea mare a Învierii celei de obşte, ca pe dumnezeiasca primăvară, iar prin tăcerea lui de puţină vreme arată înnoirea cea nemărginită a vîrstei celei după Hristos şi a tinereţilor celor duhovniceşti.

A venit iarăşi Gura de aur, care grăieşte acum cu adevărat cuvinte mai dulci decât fagurele de miere, mai scumpe decât pietrele cele nepreţuite şi cu adevărat mai trebuincioase decât aurul. Limba care grăia cândva măririle darului, fiind lovită de duh ca de un arcuş, şi ca pana scriitorului ce scrie iscusit, şi pe Dumnezeu cel întrupat îl vesteşte nouă. Iată marele stâlp al Bisericii, turnul bunei credinţe, cel neclătinat, şi luminătorul cel nestins, care a fost prigonit mulţi ani pentru Hristos.

A răbdat îndelungate şi amare izgoniri, sau mai bine să le spunem dulci, deoarece pentru Hristos le-a pătimit. A venit iarăşi la turma sa, după strălucita moarte şi a intrat în cetate cu cinste şi cu dreptate, de la care cu nedreptate a fost izgonit mai înainte. Multe  semne s-au întâmplat în împărăteasca cetate după izgonirea cea nedreaptă a sfântului, adică cutremurul cel mare, care a surpat palatul cel împărătesc şi mai toată cetatea; înfricoşata grindină ce a căzut acolo şi a făcut atâta pagubă şi pierzare cetăţii; apoi  statuia de argint a nelegiuitei Eudoxia, care s-a sfărâmat, cum şi despre dumnezeiescul foc, care a ieşit din scaunul sfântului şi a vătămat biserica şi cum de acolo focul s-a întors prin minune asupra palatului împărătesc şi pînă la trei ceasuri din zi a ars de tot casa aceea mare şi prea frumoasă. Atunci tot poporul s-a mâhnit şi a strigat: ,,Cu dreptate este a se prăpădi toată cetatea, de vreme ce a fost izgonit acela, care o cârmuia şi o păzea”.

În legătura cu cinstirea sfinţilor stă şi cinstirea sfintelor moaşte. Sfintele moaşte sunt rămăşiţe pamânteşti din trupurile sfinţilor. După botez, toţi creştinii sunt purtători ai harului Duhului Sfânt. De aceea Sfântul Apostol Pavel socoteşte trupul omului drept ,,templu al Duhului Sfânt” (I Corinteni 6, 19). Sfinţii nu au rupt legătura cu trupul în care s-au sfinţit şi care s-a sfinţit el însuşi, primind puteri deosebite, ce s-au manifestat în minuni văzute de oameni. Faptele minunate pe care oamenii le-au constatat în urma atingerii trupurilor sau obiectelor sfinţilor, i-au determinat pe creştini să cinstească moaştele sfinţilor, conştienţi că astfel îl cinstesc pe Dumnezeu, prin a cărui putere moaştele nu mai sunt simple oseminte. (IV Regi 13, 21 ; Luca 8, 43-44; Matei 14,36 ; 9,21; Fapte 19, 11-12).

Învrednicind de nestricăciune trupurile unor sfinți și înzestrându-le cu darul facerii de minuni, Dumnezeu ne arată că moaştele sfinţilor trebuie cinstite. Faptul că ele s-au păstrat nestricându-se, dar și puterea lor făcătoare de minuni, sunt motivele pentru care Biserica a învățăt și a practicat cinstirea sfintelor moaște. Sfinții Părinți vorbesc despre cinstirea sfintelor moaste şi de minunile ce s-au făcut prin ele.

Una din mărturiile cele mai vechi despre cinstirea lor, o găsim într-o epistolă a Bisericii din Smirna, în legatura cu martiriul Sfântului Policarp: ,,Noi am strâns osemintele lui ca un odor mai scump decât aurul şi decât pietrele scumpe şi le-am aşezat unde se cuvine; aici ne vom aduna cu bucurie şi Domnul ne va da nouă să sărbătorim ziua naşterii sale celei martirice, spre amintirea biruinţelor sale şi spre înalţarea altor luptători”. Fericitul Ieronim în epistola către preotul Ruperius, spune: ,,cinstim moaştele mucenicilor ca să adorăm dumnezeieşte pe Cel ai cărui ucenici sunt şi cinstim pe slujitori în aşa fel încât cinstirea lor să treacă asupra Stăpânului, care a zis: ,,Cel ce vă primeşte pe voi, pe Mine mă primeşte ”.

Sinodul VII ecumenic a hotarât excomunicarea şi depunerea din cler a celor ce nu cinstesc sfintele moaşte recunoscute ca autentice.

Biserica şi credincioşii au convingerea că prin atingerea de ele şi prin rugăciunile adresate sfântului lângă moaştele lui, adeseori se înfăptuiesc vindecări şi alte fapte minunate datorită legăturilor duhovniceşti care se stabilesc între credincioşi şi persoanele reprezentate în icoane sau ale căror moaşte s-au păstrat, datorită lui Hristos, prin energiile necreate.

Dar nu orice trup care nu se descompune poate fi considerat trup sfinţit, fiindcă uneori lipsa de descompunere este rezultatul păcatului, şi nu al virtuţii. De aceea, la slujba înmormântării se citeşte rugăciunea de dezlegare a trupului, pentru ca trupul să se elibereze din legătura păcatului şi să se întoarcă în pământul din care a fost făcut. Cu adevărat sfinte sunt moaştele sfinţilor care au fost canonizaţi ca atare de Biserica sobornicească şi care s-au dovedit ca făcătoare de minuni. Incoruptibilitatea sfintelor moaşte nu este rezultatul unor fenomene naturale, ci este darul lui Dumnezeu faţă de cei care L-au preamărit prin viaţa lor sfânta şi curată.

Puterea dumnezeiască ce lucrează prin trupurile Sfinților după moartea lor e o continuare, dar și o intensificare a puterii ce lucra prin trupurile lor cât au fost în viaţă. Chiar umbra trupului lui Petru avea puterea să vindece pe bolnavii peste care trecea (Fapte 5, 15). Unii bolnavi se vindecau prin simpla atingere de ştergarele folosite de Sfântul Apostol Pavel (Fapte 19, 11).

Menţinerea osemintelor lor în stare de incoruptibilitate este o arvună a viitoarei incoruptibilităţi a trupurilor după înviere şi după deplina lor îndumnezeire. Ele se menţin incoruptibile pentru că în ele se menţine o putere dumnezeiască din vremea când trupurile lor erau unite cu sufletul. Ba, mai mult, asupra lor se prelungeşte starea de îndumnezeire sporită a sufletelor lor din starea actuală. Aceasta se datorează faptului că puterile sufletului şi harul dumnezeiesc din el îşi prelungesc lucrarea şi în trup, înfăptuind şi în acesta o stare de sfinţenie, cât timp sfântul trăieşte pe pământ, şi un fel de stare de incoruptibilitate, duăa trecerea sufletului sfântului, prin moarte, la o stare mai accentuată de îndumnezeire.

Menţinându-se incoruptibile, osemintele Sfinţilor arată că sufletul lor şi harul Sfântului Duh din ei rămân mai departe într-o legatură cu trupurile lor, aşa cum arăta şi Sfântul Grigore de Nyssa. De aceea, cei ce se roagă lângă osemintele sfântului nu se adresează propriu zis acestor oseminte, ci persoanei sfântului. Cinstirea trece la persoană, ca şi în cazul cinstirii icoanelor. Moaştele sunt astfel o anticipare a trupului pnevmatizat de după înviere. Cultul sfintelor moaşte păstrează vie în conştiinţa credinciosului ideea că trupul n-a fost făcut să moară, ci să învieze şi să se înveşnicească în Hristos în veci. Amin!

 

 

 

Sursă : Preot David Marian

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *