,, O pildă ce cuprinde sfaturi foarte bune și folositoare despre relația dintre duhovnic și fiii săi duhovnicești: ”

Odată la un părinte veni o femeie înlăcrimată. În mâna strângea o batistă şi în timpul discuţiei ba o mototolea, ba, întorcându-şi faţa, îşi ştergea ochii, ba o ascundea în mâneca rochiei. Părintele o întrebă:

– Cred că vi s-a întâmplat vreun necaz oarecare?

Femeia răspunse:

– Mai rău nici nu se putea întâmpla: a murit părintele meu duhovnic, ieromonahul Inochentie.

Părintele se uimi:

– Păi eu l-am văzut aseară. Într-adevăr a murit subit în noaptea asta?

Femeia răspunse:

– Nu. Este e viu, dar a dorit să fie mort pentru mine. La ultima întâlnire mi-a spus: „Matrona, socoteşte-mă mort. Caută-ţi un alt îndrumător, uită de mine de parcă nici nu am existat pe lumea asta”.

Părintele rămase pe gânduri:

– Vă înţeleg starea, dar nu vă faceţi griji. Haideţi să ne gândim în linişte cum să îndreptăm situaţia.

Femeia spuse:

– M-am străduit să-l ascult în toate şi am depus toate eforturile ca să-i slujesc cu ceva. Mi-am deschis sufletul înaintea lui. Fiind ocupată la lucru, iar acasă cu gospodăria, practic rupeam timp pentru ca să merg în fiecare zi la el şi să discut cu dânsul. La început era atent cu mine, dar pe urmă am simţit că tot mai mult se îndepărtează. Posibil că cineva m-a vorbit de rău şi m-a clevetit, dar ce anume nu pot să înţeleg. I-am mărturisit detaliat toate păcatele mele, mi-am stors sufletul pe dos la acea spovedanie. Dar deodată el îşi schimbă atitudinea faţă de mine, devenind indiferent şi rece, mă primea oficial, de parcă vedea prima oară un om necunoscut. În sfârşit, a spus să-mi caut un alt duhovnic şi să nu-l mai deranjez. L-am sunat, dar el mi-a răspuns că tot ce avea de spus – a spus. Iar când am sunat a doua oară, el a închis telefonul fără a spune un cuvânt. Nu înţeleg ce s-a întâmplat…

Părintele o întrebă:

– Nu credeţi că aţi făcut o apreciere prea emoţională a ceea ce s-a întâmplat?

Femeia răspunse:

– Dar cum pot fi indiferentă, când brusc am rămas orfană? În copilărie am citit povestea „Micul prinţ”, unde o vulpe sărmană se plângea că a fost îmblânzită şi acum ea nu putea trăi fără prinţ. Şi eu am fost îmblânzită şi apoi alungată, dar nu ca pe vulpe, ci ca pe un căţeluş.

Părintele o întrebă:

– Dar pentru ce aţi venit la mine?

Femeia răspunse:

– Mai înainte, într-o discuţie, pomenindu-vă numele, el a spus: „Poate vei merge cumva la acest preot şi-l vei întreba despre viaţa ta duhovnicească”. Dar eu nu înţelegeam pentru ce-mi trebuie asta: eu doar am un duhovnic îndrumător. Mai mult, presupuneam că, cerând vreun sfat de la altcineva, îl voi înşela.

Duhovnicul o întrebă:

– Spuneţi-mi cum credeţi că vă pot ajuta?

Femeia răspunse:

– Rugaţi-l pe duhovnicul meu ca să mă ia din nou la el.

Părintele se arătă uimit:

– Ce trebuie să-i spun lui? „Ascultându-vă fiica duhovnicească, am ajuns la concluzia că aţi procedat greşit şi necugetat. Fără a-i aprecia calităţile duhovniceşti şi dorinţa de mântuire, aţi respins-o pe nedrept. Sunt indignat de fapta ce aţi comis-o. Fratele dumneavoastră cutare”. Aşa?

Femeia răspunse:

– Dacă îi veţi spune sau îi veţi scrie aşa, el se va mânia şi mai tare, deşi cuvintele dumneavoastră mi se par corecte.

Părintele spuse:

– Dumneavoastră singură vedeţi că, dacă vom începe cu dojană şi învinuiri de nedreptate, nu va ieşi nimic bun. Haideţi să facem invers: să ne imaginăm că el este corect, iar dumneavoastră nu aveţi dreptate şi să analizăm situaţia creată din acest punct de vedere, ca să încercăm să-l corectăm.

Femeia exclamă:

– Dacă problema constă numai în aceasta, eu sunt gata să-mi asum orice învinuire şi să mă căiesc de păcatele pe care nu le-am săvârşit, numai să refacem pacea.

Părintele explică:

– Vorbesc despre faptul că, mai întâi, trebuie să clarificăm dacă dumneavoastră aţi avut o atitudine corectă faţă de părintele duhovnic. Dacă se va dovedi că aţi comis greşeli, atunci trebuie să vă învinuiţi pe sine, dar sincer, nu formal.

Femeia oftă:

– Sunt gata să mă căiesc, deşi nu ştiu pentru ce. Însă el nu mă lasă nici până în prag şi nu vrea să mă asculte.

Preotul răspunse:

– În Pateric se descrie o întâmplare: doi călugări s-au certat şi, când unul, care se considera obijduit, a hotărât să meargă la fratele care l-a supărat, acela nu i-a deschis uşa. Stareţul la care s-a adresat monahul jignit a spus: „Ai mers cu gând de mândrie, acuzându-l pe fratele tău şi îndreptăţindu-te pe tine. Această stare a inimii tale i s-a transmis şi lui şi el nu te-a primit. Dar tu mai întâi mustră-te pe tine în suflet şi îndreptăţeşte-l pe fratele tău şi atunci vei vedea că el se va comporta cu tine altfel”. Acela a făcut aşa cum a fost sfătuit şi abia de ajunse la chilia fratelui, că acela i-a ieşit în întâmpinare şi l-a îmbrăţişat cu dragoste. Aşa şi dumneavoastră: acuzaţi-vă pe sine şi fiţi convinsă că duhovnicul a procedat pe dreptate, pentru a vă corecta.

Femeia oftă din nou:

– I-am fost devotată cu toată inima şi l-am iubit aşa cum n-am iubit pe nimeni.

Preotul întrebă:

– Oare nu se ascunde aici prima greşeală? Cu toată inima putem să iubim pe Unul Dumnezeu, iar părintele duhovnic este doar un îndrumător către Dumnezeu. Iar dumneavoastră l-aţi pus pe călăuza lui Hristos în locul lui Hristos şi astfel chiar de la bun început v-aţi pervertit viaţa duhovnicească. Dacă greşeala respectivă ar fi fost unica în relaţia cu părintele duhovnic, această relaţie ar fi meritat ceea ce aveţi acum. O asemenea dragoste, care se mărgineşte cu divinizarea, poate fi satisfăcută doar de o inimă plină de mândrie şi trufie; iar pentru cel care doreşte să se mântuiască ea va deveni povară şi cauza supărării tot mai mari. Părintele duhovnic răspunde de sufletul fiilor săi duhovniceşti, iar aici el însuşi devine obiect al idolatriei în taină. Această dragoste fără măsură el a perceput-o corect, ca pe o ispită, şi a hotărât să vă scape de ea, pentru ca să nu fiţi lipsită de Dumnezeu şi de viaţa veşnică din cauza ei. Dumneavoastră spuneţi: „Nu am iubit pe nimeni în viaţa mea ca pe dânsul”. În acelaşi timp, dragostea către părintele duhovnic este un sentiment cu totul deosebit, care nu trebuie comparat cu stările emoţionale. Este o răsplată pentru bucuria pe care sufletul o primeşte de la Hristos pentru rugăciunile părintelui duhovnic. Este un sentiment de linişte şi pace. Dar întrebaţi-vă conştiinţa: „Este oare prezent Hristos la întâlnirile dumneavoastră cu povăţuitorul sau acesta L-a umbrit pe El?”.

Femeia răspunse:

– Credeam că dragostea faţă de părintele duhovnic reprezintă dragostea către Dumnezeu.

Duhovnicul o întrebă:

– Imaginaţi-vă că mireasa i-ar spune mirelui: „Dragostea mea faţă de tine şi faţă de sluga ta este aceeaşi”. Sunteţi de acord că aceasta este prima greşeală a dumneavoastră?

Femeia aprobă:

– Poate că eu pur şi simplu nu m-am gândit la această problemă. Dar să presupunem că am comis o greşeală, dar oare nu putea fi îndreptată prin alte mijloace?

Duhovnicul observă:

– Singură spuneaţi că duhovnicul a început să vorbească cu dumneavoastră rece şi oficial. Însă acest mijloc nu a ajutat şi el a fost nevoit, pentru mântuirea dumneavoastră, să recurgă la „intervenţia chirurgicală”.

Femeia întrebă:

– Să fie oare vina mea doar în faptul că îmi iubesc duhovnicul? Dar oare poate fi altfel?

Duhovnicul răspunse:

– Dacă fiica dumneavoastră ar recunoaşte că îl iubeşte pe profesorul ei mai mult decât orice pe lume, dumneavoastră aţi trage concluzia că aceasta nu este dragoste, ci îndrăgostire şi i-aţi face o mare mustrare. Veţi spune că treaba ei este să asculte atent lecţiile şi să-şi facă temele pentru acasă, iar profesorul trebuie respectat şi ascultat, altfel, din cauza emoţiilor, poţi uita de lecţii.

Şi mai spuse:

– Am înţeles de la dumneavoastră că aţi luat drept obişnuinţă să mergeţi la părintele duhovnic în fiecare zi. Pentru ce era necesar aceasta?

Femeia explică:

– Am vrut ca întreaga mea viaţă să treacă prin ochii lui, ca să iau binecuvântare pentru fiecare lucru.

Părintele spuse:

– Duhovnicul trebuie să soluţioneze problemele principale ale vieţii duhovniceşti a omului. Pentru aceasta este suficient să ne vedem şi să discutăm cu duhovnicul nostru o dată-de două ori pe lună. Văd că singură aţi creat probleme, vă gândeaţi ce să-l mai întrebaţi azi, dar, în realitate, aveaţi o singură dorinţă – să fiţi în prezenţa lui, să intraţi în sufletul lui, să-i amintiţi în fiecare zi de sine. Să fii aproape de duhovnic înseamnă să-i asculţi sfaturile, să te rogi pentru el, dar nu să te uiţi la faţa lui şi să te îngrijorezi pentru cum se simte el.

Femeia obiectă:

– Eu ştiu că el are multe greutăţi în viaţă şi aş vrea să i le uşurez şi să-i slujesc, aşa cum pot. Numai să spună, că eu aş fi gata să merg şi noaptea în alt oraş după medicamente pentru dânsul, dar el nu mi-a apreciat devotamentul, deşi e puţin probabil să mai găsească pe cineva cu o inimă ca a mea.

Duhovnicul observă:

– Aţi cerut o plată prea mare pentru serviciile dumneavoastră.

Femeia din nouă obiectă:

– Nu am cerut nici un fel de plată, singură eram gata să-i dau tot ce am.

Preotul explică cuvintele sale:

– Nu v-aţi gândit că în deşert îi răpiţi timpul şi puterile, însă timpul preotului trebuie dat rugăciunii pentru turmă, inclusiv şi pentru dumneavoastră. Slujba preoţească numai dintr-o parte pare uşoară, dar în realitate ea este foarte grea şi cere putere şi încordare. Iar dumneavoastră, fără să-l lăsaţi să se odihnească, i-aţi luat din forţe, măcar şi prin faptul că cereaţi să vă asculte. De aceea, în atitudinea faţă de părintele duhovnic, dumneavoastră i-aţi risipit timpul, adică aţi răpit ceva străin, un bun care nu vă aparţine. Judec după sine. Preotul este mulţumitor în suflet celor care limitează întâlnirea cu el la câteva cuvinte. El se gândeşte: „Ce om bun! El înţelege cât de necesar şi de scump este timpul meu”. Iar când vreo enoriaşă oarecare se reţine, atunci, fără să vrea, preotul se simte iritat în suflet, sentiment care, cu timpul, creşte tot mai mult, şi el se gândeşte: „Ce-i cu lipsa asta de bun simţ? A venit ca la un vecin şi vorbeşte ca o mahalagioaică din drum”. De aceea, în realitate, serviciile dumneavoastră s-au transformat într-o exploatare a părintelui duhovnic, deşi credeaţi că lui îi este la fel de plăcut să vă asculte, aşa cum dumneavoastră vă place să discutaţi cu el. Despre ce vorbeaţi cu duhovnicul?

Femeia spuse:

– Deseori am visuri cu conţinut absolut diferit. Uneori visez ceva la ce nu m-aş fi gândit niciodată. Unele visuri le iau drept prevestire, drept îndrumare pentru ce trebuie să fac, dar singură nu le pot descifra. Nu mă pot linişti până ce le spun părintelui duhovnic.

Duhovnicul întrebă:

– Şi ce vă spunea în asemenea cazuri?

Femeia răspunse:

– Spunea că nu trebuie să atrag atenţie la visuri, că şi el deseori visează, dar când este foarte ostenit, dimineaţa nu-şi aduce aminte nimic. Însă el a adăugat că sunt unele visuri deosebite, care îl previn pe om, dar ele sunt extrem de rare. De aceea mi-a dat trei sfaturi: să mă strădui să nu memorizez visurile, să mă căiesc de păcate, fiindcă visurile grele deseori sunt o consecinţă a păcatelor (ca o greutate a sufletului, care noaptea se întruchipează în imagini şi chipuri); să mă rog pentru oamenii pe care i-am văzut în vis. Cam aşa mi-a răspuns, însă eu totuşi mă gândesc: dacă se întâmplă vreodată să am visuri profetice, înseamnă că trebuie să-i povestesc duhovnicului toate visurile, pentru ca să nu scap vreun vis de aşa fel.

Duhovnicul întrebă:

– Dacă aţi primit răspuns că nu trebuie să atrageţi atenţie la visuri şi îndrumătorul dumneavoastră nu a acceptat nici un vis ca fiind profetic, pentru ce să-l mai întrebaţi despre una şi aceeaşi?

Femeia răspunse:

– După ce îi povestesc visul în detalii, am o linişte în suflet, vine convingerea că nimic rău nu se va întâmpla cu mine şi cu apropiaţii mei. Chiar şi atunci când duhovnicul meu spune că nici nu trebuie să pomenesc despre aceasta, eu îl rog să mă asculte, altfel îndoielile şi temerile mă vor chinui.

Duhovnicul spuse:

– Iată că am găsit încă o greşeală: mergeţi la părintele duhovnic ca la ghicitoare sau ca la astrolog şi el trebuie să vă spună ce înseamnă berbecuţul pe care l-aţi văzut în vis sau mătuşa răposată, care făcea nu ştiu ce la bucătărie la dumneavoastră. Pe vremuri era o carte, numită „Tâlcuire la visuri. Calendarul lui Bruce”, unde erau adunate toate tâlcuirile la sute de diferite visuri. Biserica nu a acceptat această carte, iar ocultiştii, dimpotrivă, o considerau un dar ceresc. Părintele duhovnic, ca să vă liniştească, a ascultat fel de fel de fleacuri pe care le-aţi visat noaptea, iar dumneavoastră, primind unul şi acelaşi răspuns de la el – să nu credeţi în visuri – aţi rămas pe aceeaşi poziţie. Dacă cuvintele duhovnicului nu vă arată nimic, atunci ce vă pot arăta visurile? Pentru omul contemporan ele au devenit o capcană: el crede în umbre şi fantome. Mi se pare că în acest caz sunteţi condusă de trei simţăminte. În primul rând, este vorba de interesul faţă de mistica falsă – visuri, faţă de ceva misterios, care trebuie să vă îmbogăţească viaţa. În al doilea rând, în astfel de povestiri dumneavoastră vedeţi un mijloc de a prelungi discuţia cu duhovnicul, din care cauză îi povestiţi visurile în detalii, chiar vă opriţi şi vă gândiţi dacă nu cumva aţi uitat ceva. În al treilea rând, în multe din visuri, fără doar şi poate, figurează duhovnicul dumneavoastră, de aceea vreţi să-l influenţaţi, povestind astfel de visuri, dovedind că prin dumneavoastră Dumnezeu arată în visuri propriul lui destin. De aceea sunt convins că unele povestiri le începeţi cu cuvintele: „Astăzi v-am văzut în vis”. Mai cred că dumneavoastră nu aţi văzut un lucru în visuri – că părintele duhovnic, sătul de atâtea visuri, o să vă închidă uşa cu lacătul.

Femeia nu fuse de acord:

– I-am povestit nu numai visurile, dar şi întreaga mea viaţă pentru a afla voia lui Dumnezeu.

Părintele întrebă:

– Dar oare aţi fost gata să îndepliniţi tot ce vă spunea părintele duhovnic şi oare credeaţi într-adevăr că prin el veţi afla voia lui Dumnezeu?

Femeia răspunse:

– Da, desigur că aşa. Cum pot afla eu voia lui Dumnezeu fără părintele meu duhovnic?

Părintele încheie:

– Atunci primiţi drept voia Domnului faptul că el v-a îndepărtat de la sine. De ce plângeţi, vă întristaţi şi vă indignaţi, de ce nu presupuneţi că Domnul i-a dat cuget să vă trimită la un alt duhovnic?

Femeia răspunse:

– Aceasta nu este voia Domnului, ci ispită.

Părintele observă:

– Iată, vedeţi, v-aţi înşelat, crezând că aveţi încredere pe deplin în duhovnic şi sunteţi gata să-i îndepliniţi orice cuvânt. Când treburile au ajuns până la încercarea de faţă, aţi trecut pe altă poziţie, anume că duhovnicul dumneavoastră, ca om, are propriile ispite şi de aceea poate greşi. Dacă aţi fi fost în ascultare deplină, i-aţi fi spus: „Binecuvântaţi, unde să merg?”, dar în faptă reiese că dumneavoastră acceptaţi de la părintele duhovnic doar ceea ce vă plăcea sau, cel puţin, ceea ce nu contravenea patimilor şi ataşamentelor dumneavoastră.

Femeia răspunse:

– Când merg la părintele duhovnic, mă gândesc oare este el acasă şi oare nu stă la el vreun vizitator plictisitor, căci oamenii nu înţeleg că el a obosit şi se leagă de el cu mâini şi picioare. Dacă mi s-ar permite, singură i-aş alunga din casă. Uneori, după asemenea vizite, faţa lui devine palidă şi chinuită şi eu vreau cumva să-l alin şi să-l îmbărbătez, să-i ofer posibilitatea să se odihnească în prezenţa mea, pentru ca în acest timp nimeni să nu-l deranjeze. Uneori el adoarme, eu stau liniştită, ca să nu-i tulbur somnul, şi abia când deschide ochii, eu îmi continui discuţia. Uneori vorbeşte ceva prin somn. Odată am auzit cum în somn el a spus clar: „Limbuta asta îmi este dată pentru păcatele mele”. Eu mă gândesc că el a vorbit despre o vizitatoare care a fost înaintea mea. Când m-am întâlnit cu ea în prag, a început să-mi povestească grăbit despre ce a cumpărat la piaţă şi cu cât au amăgit-o la cântar. Îmi imaginez ce putea să-i spună duhovnicului.

Părintele spuse:

– Acum nu mai înţelegi despre cine el a spus „limbută”, dar totuşi cred că este un cuvânt cuprinzător. Dar poate că el a văzut în vis o poetesă care îi recita versuri sau o femeie legată de scaun în chilia sa. Iar acum spuneţi-mi: „Când aţi mers la duhovnic, v-aţi rugat ca Domnul să vă arate voia Sa prin el şi să vă dea putere să o îndepliniţi?”

Femeia răspunse:

– Odată ce el este părinte duhovnic, acest lucru vine de la sine şi eu am crezut că nu este necesar să te mai rogi pentru ceva care şi aşa e clar.

Părintele spuse:

– Domnul Îşi arată voia prin duhovnic doar atunci când fiul duhovnicesc este gata pentru aceasta. Dacă aţi uitat să vă rugaţi, înseamnă că aţi uitat de Dumnezeu. Atunci cum vă va arăta Domnul voia Sa? Cel care vine la părintele duhovnic în virtutea ataşamentului, din obişnuinţă şi din plictiseală, primeşte răspuns după inima sa, adică va fi pedepsit cu un răspuns greşit al duhovnicului.

Femeia întrebă:

– Dar ce înseamnă „răspuns greşit”?

Părintele explică:

– În esenţă, el este corect, deoarece corespunde stării sufleteşti a omului, dar va fi însoţit de scârbă, căci prin acest răspuns Domnul nu binecuvintează, ci îl pedepseşte pe om, îl înţelepţeşte, arătându-i că nu se poate să se joace cu focul.

Femeia întrebă:

– Dar ce înseamnă acest foc?

Părintele răspunse:

– Este harul lui Dumnezeu, cu care trebuie să ne comportăm atent. Dacă între părintele duhovnic şi fiul duhovnicesc nu sunt relaţii corecte, acest foc arde partea vinovată.

Femeia iarăşi întrebă:

– Dar cu ce poate fi vinovat duhovnicul în faţa fiului duhovnicesc? Ce pericole pot fi aici?

Părintele răspunse zăbovind:

– Mi-e greu să vorbesc despre aceasta, pentru că fiecare om, inclusiv şi duhovnicul, are neajunsurile şi slăbiciunile sale cu care trebuie să lupte prin muncă şi rugăciune, chemând în ajutor harului lui Dumnezeu. Am în vedere păcatele care au devenit pentru om o obişnuinţă, o trăsătură de caracter. O să vă prezint câteva din ele, cele mai vătămătoare pentru legătura interioară şi pentru relaţiile multilaterale dintre părintele duhovnic şi fiul duhovnicesc.

Întâi de toate, este vorba despre încrederea în sine prea mare şi de asprimea duhovnicului, care nu îl îndreptează pe om, ci îl strică. Este la fel cum ar veni un bolnav la medic după ajutor, iar acela îl va bate cu băţul peste cap. De obicei, astfel de duhovnici aspri sunt foarte indulgenţi cu sine şi de aceea ei nu înţeleg greutatea canoanelor şi pedepselor pe care le dau altora.

Nu mai puţin vătămătoare este mângâierea excesivă. Când un astfel de duhovnic „mângâios” vorbeşte cu fiul său duhovnicesc, pare că el tot timpul îl mângâie şi îi unge capul cu untdelemn. Cuvântul de mângâiere poate fi spus doar uneori, atunci când omul este deznădăjduit de mântuirea sa, iar în alte cazuri mângâierea nelalocul ei îl adoarme pe păcătos şi păcatul nu-i mai pare aşa grav. Oamenii deseori se leagă de astfel de duhovnici, fără a înţelege că iubesc în ei propriul păcat şi posibilitatea de a-şi „anestezia” conştiinţa. Un asemenea duhovnic se aseamănă cu medicul care îl convinge pe bolnav că este sănătos. Bolnavul pleacă împăcat şi îmbărbătat, iar boala continuă între timp să evolueze şi la urmă are un sfârşit trist. Oare nu trebuie pedepsit medicul care, din milă pentru bolnav, nu-i dă medicamente amare şi nu recurge la tratament chirurgical, când trebuie de făcut acest lucru, şi, în rezultat, plaga se face tot mai mare şi putrezeşte? De aceea asemenea „bunătate” nu este cu nimic mai bună decât asprimea. Fiul duhovnicesc trebuie să caute mai întâi la îndrumătorul său nu alinare, ci ajutor în calea spre mântuire.

Mai departe, dacă duhovnicul este tînăr, fără experienţă şi mai ales dacă el însuşi nu a fost sub ascultare, dar, din îngâmfare, se apucă să-i conducă pe alţii, atunci el se aseamănă cu medicul care cu ochii închişi pune diagnosticul, pregăteşte medicamentul şi, încurcând leacurile, deseori toarnă otravă în preparatul lecuitor.

Este rău şi atunci când duhovnicul nu are aceeaşi atitudine faţă de toţi: unora le acordă o atenţie deosebită, iar pe alţii de-abia îi rabdă. Aceasta înseamnă că el încă se mai află în braţele patimilor, iar patimile sunt diferite. Lui poate să-i placă adorarea din partea fiului duhovnicesc, laudele şi linguşirea de la care primeşte plăcere ca un motan pe care îl scarpini pe la urechi. Poate fi şi iubirea de argint, atunci când duhovnicul se uită mai mult la suma de bani decât la suflet. Poate fi şi poftă pătimaşă, când se acordă atenţie celor frumoşi la chip. Duhovnicul trebuie să vadă în fiecare om chipul şi asemănarea lui Dumnezeu. Lui i s-a dat un obiect de aur acoperit de noroi şi trebuie să-l cureţe. Iar dacă duhovnicul atrage atenţia la naţionalitate, origine, la bogăţia sau sărăcia omului şi altele, el singur trăieşte după cele exterioare şi sufletul celui care se adresează la el după ajutor rămâne pentru el străin. Un asemenea duhovnic seamănă cu medicul care îl ajută pe pacient în funcţie de haina pe care acela o poartă.

O altă piedică este nesinceritatea duhovnicului. Nesinceritatea apare din mai multe motive: din laşitate, mândrie, poftă şi aşa mai departe. Prin minciună duhovnicul slab vrea să devină puternic, dar minciuna îl înlănţuie. Baza relaţiilor duhovniceşti este sinceritatea. Unde este minciună, acolo se închide inima omului, unde este minciună nu este dragoste. Vorbim despre minciună nu ca despre o abatere morală, care se poate întâmpla şi repeta la toţi, ca şi orice păcat, ci vorbim despre obişnuinţa cu minciuna, când omul minte fără mustrare de conştiinţă, fără să roşească, minte uitându-se în ochii celui cu care vorbeşte cu o privire calmă şi senină. Unii se liniştesc prin faptul că nu spun adevărul în scopuri nobile, dar acest lucru este o dogmă de iezuit, considerată în Ortodoxie drept o erezie morală. Domnul a spus că toată minciuna este de la diavol.

Este inacceptabil când duhovnicul are o atitudine familiară faţă de fiii duhovniceşti. Aceasta este o smerenie greşită, prin care se distruge ierarhia duhovnicească şi în locul ei apare o anumită nivelare, iar apoi şi mai rău: cu timpul pe un asemenea duhovnic propriii fii duhovniceşti încep să-l înveţe şi să-l corecteze. Răposatul schiegumen Sava spunea: „Duhovnicul este dat pentru mântuire, dar nu pentru prietenie”. Acolo unde relaţiile se transformă în prietenie nu poate fi nici un fel de înaintare duhovnicească. Fiul încetează să mai vadă în duhovnic veriga dintre dânsul şi Dumnezeu şi, într-un final, el se transformă într-un personaj al unui oarecare joc.

Un alt neajuns este preocuparea duhovnicului de treburile lumeşti: de gospodărie, politică, literatură lumească, de probleme publice şi culturale şi aşa mai departe. Un astfel de preot trăieşte la nivel sufletesc şi atrage fiii duhovniceşti în cercul intereselor sale lumeşti. În întrebările despre viaţa interioară el rămâne profan. Chiar dacă el răspunde la aceste întrebări, o face doar pentru a nu se face de ruşine, ca oamenii să nu creadă că el nu ştie, de aceea răspunsurile sale deseori sunt nepotrivite. Acolo unde începe politica şi discuţia problemelor din societate nu veţi găsi viaţă duhovnicească.

Vreau să vă amintesc încă o dată că ascultarea are un singur scop – învingerea mândriei şi lupta cu patimile pentru dobândirea harului lui Dumnezeu. Ascultarea nu trebuie respinsă odată cu slăbirea duhovnicească a îndrumătorilor, ci trebuie verificată prin poruncile evanghelice, care sunt obligatorii pentru toţi: ele sunt veşnice şi neschimbate. Dacă pe vremuri părinţii purtători de Duh se bucurau de încrederea ucenicilor săi, punându-le sarcini greu de îndeplinit şi riscante, acum această metodă nu mai este potrivită: prin aceasta se va arăta un singur lucru – mândria şi încrederea în sine a duhovnicului. Unii oameni stăpâniţi fără margini de iubirea de stăpânire, cer ascultare oarbă, transformarea „fiilor” săi duhovniceşti în nişte zombi, dar Biserica Ortodoxă respinge ascultarea nechibzuită. Păcatul făcut după o asemenea ascultare oricum rămâne păcat. În înţelegerea ascezei ortodoxe ascultarea ucide patimile, iar ascultarea „câinească” ucide conştiinţa.

Femeia recunoscu:

– Ascultându-vă, eu şi mai mult îmi preţuiesc duhovnicul. Iar acum vă rog să-mi răspundeţi la o altă întrebare: ce greşeli comitem noi, mirenii, în special eu, faţă de părintele duhovnic. Ajutaţi-mă să mă clarific în aceasta.

Preotul acceptă:

– Mă voi strădui să vorbesc despre cele mai mari şi mai răspândite greşeli (despre unele dintre ele am vorbit deja suficient la începutul discuţiei noastre).

Una dintre greşeli constă în faptul că omul consideră că comunicarea cu părintele duhovnic se rezumă la întâlniri şi discuţii. În realitate, mai întâi este comunicarea duhovnicească prin rugăciune, nevăzută şi permanentă, iar întâlnirile şi discuţiile sunt numai nişte puncte de reper. Pentru o asemenea comunicare, din partea fiului duhovnicesc se cere sinceritate şi pregătire pentru ascultare, iar din partea părintelui duhovnic – dragoste faţă de fiul său duhovnicesc şi dorinţa de a-l înmâna lui Hristos. Aţi considerat că, cu cât mai des vă veţi vedea cu părintele duhovnic, cu atât mai aproape veţi fi de el. În realitate, apropierea faţă de duhovnic se realizează prin rugăciune şi ascultare. Dacă cuvintele părintelui duhovnic rămân în inima şi memoria dumneavoastră, ca tăiate în piatră, atunci el va fi alături de dumneavoastră în mod nevăzut. Însă dacă cuvintele părintelui duhovnic sunt ca apa care curge în timpul discuţiei, fără a lăsa nici o urmă, atunci veţi fi departe de el, chiar de aţi locui peste perete.

Mai este un alt moment foarte important. Când vreţi să mergeţi la părintele duhovnic, trebuie să vă pregătiţi, clarificând pentru ce mergeţi, ce întrebări aveţi. Trebuie să le formulaţi clar şi, primind răspuns de la îndrumător, fără să vă reţineţi în chilia lui, să vă luaţi binecuvântare şi rămas bun. Trebuie să ţineţi minte dacă nu cumva i-aţi mai pus asemenea întrebări mai înainte: repetarea uneia şi aceleiaşi întrebări pentru părintele duhovnic reprezintă un semn fie de neglijenţă, fie de neîncredere în el, fie de nemulţumire faţă de răspunsul anterior şi dorinţa de a insista în opinia proprie. De aceea ţineţi minte regula principală – nu repetaţi întrebarea la care a fost dat deja răspuns.

Când mergeţi după binecuvântare sau după sfat, trebuie să aveţi o asemenea stare a sufletului, astfel încât să primiţi şi să îndepliniţi tot ce spune părintele duhovnic, indiferent dacă coincide sau nu cu dorinţa dumneavoastră. O asemenea pregătire a voinţei este necesară pentru a primi un răspuns corect. Dacă veţi polemiza şi veţi insista în propria dorinţă, legătura duhovnicească dintre dumneavoastră şi îndrumător se va rupe şi se va transforma într-o înfruntare interioară, asemenea unei lupte. A proceda astfel înseamnă a-l ispiti pe duhovnicul tău.

Următoarea regulă: nu puneţi întrebări din curiozitate, ci doar ceea ce este necesar pentru mântuire. Evitaţi să vorbiţi despre treburile lumeşti. Odată părintele Sava i-a răspuns fiului său duhovnicesc: „Dacă voi vorbi banalităţi, voi deveni un mărginit”. Când este necesar, trebuie să fiţi succint, pentru ca duhovnicul să înţeleagă despre ce este vorba. La întrebările despre problemele lumeşti mulţi stareţi, mai ales pe vremea noastră, nu răspundeau prin sfat, ci prin rugăciune.

Mai este şi o altfel de greşeală: omul parcă vorbeşte despre lucruri necesare şi duhovniceşti, dar le spune prea detaliat şi pe larg, repetând ce a mai spus. El parcă vrea să înfăţişeze în faţa duhovnicului întregul tablou a ceea ce se întâmplă cu el, explicându-i ca unui elev fiecare detaliu, pentru ca acesta să nu greşească. Este un lucru radical greşit. Cu cât omul va vorbi mai succint, cu atât mai bine va înţelege duhovnicul şi, dimpotrivă, în abundenţa de cuvinte esenţa se poate pierde. Înainte de a da un răspuns, duhovnicul trebuie să-şi ridice mintea la Dumnezeu, să ceară ajutor şi înţelepţire, iar aici mintea i se împrăştie şi se îneacă în mulţimea de cuvinte, de parcă s-ar afla într-un curent de furtună. Duhovnicul trebuie să simtă ce urmează să spună, iar aici el parcă „este dus” spre răspuns. Strict vorbind, vorbirea în deşert cu duhovnicul este o neîncredere în el şi o formă de a-l povăţui. Vorba multă poate avea şi alte cauze: omul nu este obişnuit să se roage şi de aceea îşi umple golul din propriul suflet cu cuvinte, aşa cum oamenii laici îşi umplu golul de timp cu jocuri şi distracţii. Cine iubeşte să se roage, acela va vorbi puţin.

Afară de aceasta, vorba multă este o metodă de a prelungi timpul de a fi împreună cu duhovnicul. Aici sunt două pericole: vampirismul ascuns şi pasiunea ascunsă. Viaţa omului nu se corectează din discuţii lungi. Cine vrea să se mântuiască, acela află de la duhovnic voia lui Dumnezeu şi pleacă pentru a o îndeplini. Dar cine nu vrea să o îndeplinească, acela continuă „discuţia de dragul discuţiei” şi nu poate pleca, de parcă s-a lipit de scaunul pe care şade. Pe duhovnic rar îl obosesc discuţiile despre problemele cu adevărat necesare, când el simte că omul va păzi şi va păstra cuvintele sale ca pe un dar de preţ. Însă pe duhovnic îl storc de puteri discuţiile goale şi lungi, dar şi mai mult împotrivirea interioară faţă de cuvintele sale. Mi se pare că, la întâlnirea cu duhovnicul, dumneavoastră mai mult vorbeaţi decât ascultaţi şi acest „atac” comunicaţional îl determina pe duhovnic să se apere. Şi apoi gândiţi-vă: aţi vorbit oare cu duhovnicul cu smerenie, aşa cum un copil vorbeşte cu tatăl său, sau vă străduiaţi să excelaţi în faţa lui prin cunoştinţe? Spuneaţi că aţi vrut ca sufletul şi viaţa dumneavoastră să fie deschise în faţa duhovnicului, dar în realitate nu doreaţi oare ca duhovnicul, ascultându-vă, să vă admire performanţele şi să spună: „Ce femeie deşteaptă şi destoinică!”? Cu cât mai mică veţi dori să arătaţi în faţa duhovnicului, cu atât mai mare veţi fi în inima lui. Şi dimpotrivă, cu cât veţi dori să fiţi mai mare, cu atât mai mică veţi fi. Ţineţi minte: cu părintele duhovnic trebuie să vorbiţi calm şi lin, fără emoţii, fără indignare şi expresivitate teatrală, care sunt nişte mijloace de presiune psihologică ascunsă.

Următoarea posibilă greşeală. Oare nu cumva aţi considerat că duhovnicul v-a devenit datornic pentru serviciile pe care i le-aţi făcut şi că este obligat să le răsplătească cu o atitudine deosebită faţă de dumneavoastră, măcar prin discuţii îndelungate în orice vreme a zilei? Dacă l-aţi ajutat în numele Domnului, nu trebuia să aşteptaţi răsplată de la om, iar dacă aţi făcut-o pentru favoarea lui sau pentru a-l impune să vă fie recunoscător mereu, atunci dumneavoastră pur şi simplu sunteţi o persoană mituitoare, care a hotărât să-şi cumpere duhovnicul. În aşa caz, aţi meritat că v-a alungat.

Încă o întrebare. Nu cumva aţi transmis cuvintele pe care vi le-a spus duhovnicul altor oameni, fără ca el să ştie? Discuţiile cu duhovnicul au un caracter personal, şi nu public, pentru că duhovnicul a vorbit cu dumneavoastră, avându-vă în vedere anume pe dumneavoastră – propria-vă personalitate şi individualitate. Pentru o altă persoană aceleaşi cuvinte pot avea o altă acţiune, chiar una nedorită. În discuţie sau în scrisoare preotul are în vedere o persoană concretă într-o situaţie concretă. Trebuie să ţineţi minte diferenţele între asemenea tipuri de povăţuiri, precum predica, care este o adresare către toţi cei prezenţi în biserică, şi răspunsul la întrebarea care necesită să ia în consideraţie individualitatea omului. Aici mai este un pericol: cuvintele duhovnicului nu se transmit de obicei exact, iar în repovestirea emoţională, cu diferite comentarii şi adaosuri, sensul lor deseori se denaturează. În povestitor există o dorinţă trufaşă ascunsă de a se lăuda cât de apropiat este de duhovnic şi de ce încredere se bucură el.

Ajungând acasă după întâlnirea cu duhovnicul, trebuie să reproduceţi discuţia în minte, să memorizaţi ca o lecţie ce a spus părintele şi să vă gândiţi cum să folosiţi cuvintele sale începând chiar cu acel moment. Uitarea cuvintelor părintelui duhovnic este o lipsă de respect nu numai faţă de el, dar, îndrăznesc să spun, chiar şi faţă de însăşi taina ascultării. Aceleaşi reguli trebuie respectate şi în scrisorile către duhovnic. Acestea trebuie să fie scurte, după posibilitate, şi scrise citeţ. Recunosc că atunci când primesc scrisori de vreo zece foi, pot să citesc atent doar una sau două pagini, iar apoi doar parcurg textul cu ochii, iar uneori, mai ales când sunt foarte obosit, mă uit la scrisoare ca la un duşman şi pe urmă, poate că fără să o înţeleg, o arunc în foc. Mai ales mă omoară descrierea detaliată a visurilor. Aş vrea să spun că şi eu visez, dar nu-i chinui pe alţii din această cauză.

Unul din momentele greşite în atitudinea faţă de părintele duhovnic este sentimentul dependenţei şi geloziei, care arată că comunicarea se produce la nivel sufletesc, dar nu duhovnicesc. Aceste patimi atacă inima ca o armată duşmană şi omoară viaţa duhovnicească.

Unii fii duhovniceşti, emoţionaţi peste măsură, îşi manifestă „dragostea” faţă de părintele duhovnic prin lansarea unor zvonuri despre el ca despre un înainte-văzător şi un făcător de minuni. Însă aceste zvonuri sunt una din cele mai grele ispite pentru duhovnic, mai ales atunci când oamenii încep să se uite la el ca la un elefant care merge ţanţoş pe stradă, iar în urma lui aleargă o gloată de copii gălăgioşi. El începe să se gândească: oare nu ar trebui să împrumute ceva din viaţa nebunilor, pentru ca admiratorii să se dezamăgească de el şi să-l lase în pace?

Vă rog să ţineţi minte: niciodată să nu începeţi discuţia cu părintele duhovnic cu cuvintele: „De când nu v-am văzut, ce dor mi-a fost de dumneavoastră, spuneţi-mi ceva de folos”. Acestea sunt nişte obiceiuri lumeşti, care în viaţa duhovnicească arată ca o neglijenţă şi lipsă de respect. Intrând în chilia duhovnicului, mai întâi trebuie să vă închinaţi în tăcere la icoane, apoi să luaţi binecuvântare şi să explicaţi pe scurt motivul pentru care aţi venit la el. Trebuie să ştiţi clar că la părintele duhovnic nu se merge în ospeţie, că el este dat pentru a rezolva problemele duhovniceşti şi că fiecare întâlnire cu el pune pe seama omului anumite angajamente. Sfatul sau chiar cuvântul duhovnicului neîndeplinit devine o piatră de poticnire în calea duhovnicească a omului. Cuvântul înfăptuit în viaţă este un folos pentru suflet, este dobândirea harului, care este cea mai mare bogăţie. Cuvântul neîndeplinit sau uitat al duhovnicului este o pagubă, o datorie pe care şi-a asumat-o un suflet nesocotit. De aceea fiecare întâlnire cu părintele duhovnic ar putea deveni un nou punct de reper în viaţă, o nouă etapă în relaţia sufletului cu Dumnezeu. Este o posibilitate de a te îmbogăţi sau de a pierde. Dacă astfel de pagube sunt prea dese, situaţia devine alarmantă şi lucrarea nu se va sfârşi cu bine. Mai bine să trăieşti fără îndrumare decât în ascultare falsă. Fiţi convinsă că duhovnicul dumneavoastră v-a îndepărtat de la el, posibil pe un timp, pentru binele dumneavoastră. Trebuie să găsiţi cauza acestei decizii în interior şi să vă condamnaţi doar pe sine. Căiţi-vă în faţa lui Dumnezeu de greşeli şi, principalul, de această stare a inimii. Şi dacă conştientizarea greşelilor va fi sinceră, iar căinţa profundă, inima părintelui dumneavoastră duhovnic iarăşi vi se va deschide. Atunci încercarea la care v-a supus duhovnicul vă va servi drept mântuire şi pe viitor îi veţi mulţumi pentru aceasta.

Femeia promise:

– Mă voi strădui să ţin minte şi să îndeplinesc tot ce m-aţi sfătuit, dar totuşi vă rog: puneţi un cuvânt pentru mine înaintea părintelui Inochentie.

Părintele răspunse:

– Mă voi gândi şi mă voi ruga. Vă doresc drum bun.

Femeia adăugă încet:

– La părintele meu duhovnic.

Duhovnicul pronunţă răspicat fiecare cuvânt:

– La Hristos Mântuitorul şi Dumnezeul nostru.

El îşi conduse oaspetele până la uşă. Seara de iarnă se lăsă devreme şi preotului i se păru că femeia a dispărut de parcă s-a topit în întunericul tot mai dens.