ARHIMANDRITUL SOFIAN DE LA MĂNĂSTIREA ANTIM

† 14 septembrie 2002

Părintele Sofian Boghiu este omul care a schimbat mii de vieţi. El nu predica altfel decât prin blândeţea, prin delicateţea prezenţei sale, prin smerenia ce copleşea şi pe cei mai mândri – într-un cuvânt, prin Duhul lui Dumnezeu care se simţea prezent într-însul chiar și de cei ce nu aveau habar de însăși existenţa lui Dumnezeu.

Este greu să vorbeşti despre Sfinţi, mai ales atunci când, cunoscându-i, ar trebui să se vadă în tine roadele sfinţeniei omului care te-a născut în Biserică. Cu toate acestea, avem datoria să mărturisim măcar noi, cei ce ne-am împărtăşit de prezenţa lui, pentru ca toţi să înţeleagă că avem încă un mijlocitor în faţa lui Dumnezeu prin persoana Părintelui, iubitului nostru Părinte Sofian. (V.G.)

Protosinghelul Teofan Popescu (Mănăstirea Putna)

„Eu cred că Părintele Sofian este sfânt”

– Știu că Părintele Sofian v-a fost duhovnic. Ce v-a impresionat cel mai mult la sfinţia sa?

– M-am spovedit la Părintele Sofian în ultimii unsprezece ani înainte de-a trece la cele veşnice. M-a impresionat un anumit duh pe care îl transmitea. Spunea Domnul Academician Virgil Cândea că Părintele Sofian a fost prin excelență modelul duhovnicului român al epocii moderne, un model de care avem atât de multă nevoie. Acest tip de duhovnic român a ţinut neamul nostru prin acest duh al echilibrului, al păcii, al blândeţii, al rugăciunii inimii.

Părintele Sofian avea o moştenire duhovnicească şi de aceea transmitea acest duh. El s-a spovedit la Părintele Ioan Kulîghin de la Optina, și schitul din Basarabia de unde venea Părintele Sofian, iarăşi, era un schit de influenţă paisiană. De asemenea, Mănăstirea Căldăruşani, unde s-au retras o parte din călugării basarabeni după ocupaţia sovietică – acolo unde a fost şi Părintele Sofian o perioadă – era tot o lavră de influență paisiană.  Să nu uităm că Părintele Sofian a făcut parte din „Rugul Aprins”, o mișcare duhovnicească al cărei temei a fost profund isihast.

Părintele Sofian, prin puterea rugăciunii pe care o avea, te ajuta să ieși din niște situații în care, omenește, nu găseai rezolvare. Când mergeai la el cu nişte probleme foarte dificile, nu prea se grăbea să-ţi dea imediat răspuns. Stătea puţin, se ruga câteva clipe şi, în problemele foarte complicate, foarte fine, îţi dădea răspuns după voia lui Dumnezeu. Cât am fost în Asociaţia Studenţilor Creştini Ortodocşi (ASCOR), mai ales în cei patru ani cât am avut funcţia de preşedinte, am întâmpinat astfel de probleme foarte grele. Eram foarte uimit să văd cum Părintele, ca un adevărat om al lui Dumnezeu, simțea care este voia lui Dumnezeu și în niște situații foarte încurcate și foarte ample în rândul studenților. De altfel, perioada de efervescență a ASCOR-ului București, de prin 1992 până prin 2001, poartă pecetea de neșters a binecuvântărilor, rugăciunilor și sfaturilor Părintelui Sofian. Aceste întâlniri rodnice cu Părintele m-au făcut să înțeleg că viziunea isihastă, în sensul larg al cuvântului, este cheia Adevărului.

Eu cred că Părintele Sofian este sfânt – şi asta o spun nu numai urmărindu-i viaţa, cât am putut eu, ca mirean în perioada aceea, dar am şi simţit concret mijlocirea aceasta pe care o au Sfinţii pentru noi. În două momente foarte dificile pentru mine din punct de vedere sufletesc am simţit mijlocirea sa – o dată când era Părintele Sofian în viaţă şi a doua oară după ce a trecut la cele veşnice. M-am dus la mormânt la Părintele Sofian şi din nou m-a ajutat, cu aceeaşi putere de dincolo de cuvinte, ca şi atunci când era în viaţă. Eu nu am nici o îndoială că Părintele Sofian este sfânt.

De asemenea, Părintele avea Rugăciunea inimii. El se ferea foarte mult să spună acest lucru. Eu tot îl iscodeam: „Ştiţi, că au apărut nişte cărţi…”, şi tot îl iscodeam aşa, dar foarte, foarte greu vorbea… vorbea ca despre altul. Avea această Rugăciune a inimii, dobândită cu duh de pocăinţă, cu duh de smerenie, ceea ce, trebuie să recunoaştem, este un lucru destul de rar, nu este foarte uşor.

Mi se pare că Părintele Sofian a lăsat o amprentă duhovnicească asupra capitalei în primul deceniu de după Revoluție şi prin faptul că se spovedea la el foarte multă lume; se spovedea şi Preafericitul Părinte Teoctist, şi alţi ierarhi. Din punctul acesta de vedere, a lăsat o amprentă duhovnicească şi în Sfântul Sinod. Era o autoritate duhovnicească şi îţi transmitea un duh de echilibru, de pace, de rugăciune, de aşezare duhovnicească, despre care eu credeam că este peste tot – ei bine, nu este chiar peste tot. Cred că acest duh de echilibru izvora din viaţa lui de rugăciune și din asumarea, într-un duh de smerenie, a marilor suferințe prin care a trecut. Am observat că duhul acesta al echilibrului l-a transmis la mai mulţi dintre ucenicii sfinției sale.

Vedeţi, noi, românii, în momentul de faţă, trecem printr-un moment foarte dificil din multe puncte de vedere și avem nevoie de un anumit echilibru, fără extreme. E mult mai uşor să te duci în extreme, decât să păstrezi echilibrul. Părerea mea este că, cu cât alunecăm în extreme (extreme de orice fel), cu atât suntem mai uşor de manipulat.

 

„Părintele Sofian era înconjurat de Lumină…”

Aveaţi senzaţia că vă vorbeşte Dumnezeu prin el când mergeaţi la spovedanie?

– Da. Am avut de multe ori senzaţia că sunt în faţa unui munte de blândeţe, de smerenie, de rugăciune. Nici nu ştiu dacă pot să descriu în cuvinte starea pe care am avut-o şi pe care o am de fiecare dată când mă duc la mormântul Părintelui Sofian. E ceva ce nu poate fi explicat în cuvinte.

– Sunteţi acum duhovnic. Ce v-ați dori să moşteniţi pe această linie de la Părintele Sofian?

– Mi-aș dori eu multe, dar mai am foarte, foarte mult până să ajung pe o linie asemănătoare cu Părintele… Bineînţeles, eu m-am spovedit atunci ca mirean – cât am putut eu să înţeleg ca mirean anumite probleme? Călugăr fiind, vezi diferit lucrurile, le înţelegi altfel. Mi-ar fi plăcut, desigur, ca Părintele Sofian să fi trăit mai mulţi ani.

Vă mai spun un lucru: sunt şi alţii care s-au spovedit la Părintele Sofian şi care spun că, de multe ori, când slujea Părintele, biserica de la Antim era plină de Lumină – şi nu era vorba de lumina aceasta obişnuită… Am stat de vorbă cu cineva care mi-a povestit că în anii ʼ90 a fost internat la Bucureşti, şi tot auzea de Părintele Sofian, dar nu îl cunoştea. Așa că s-a dus la o slujbă la Antim și s-a așezat mai în spate, în pronaos. Când s-a uitat spre sfântul altar, l-a văzut pe Părintele Sofian cu capul şi aproape tot corpul înconjurate de Lumină. Și-a zis: „Măi, poate mi se pare…”. S-a uitat cu atenţie de câteva ori, şi chiar aşa era: Părintele era înconjurat de o Lumină neobișnuită. Este o realitate.

– Ne puteţi relata o întâmplare alături de Părintele Sofian care v-a marcat?

– Ce m-a marcat cel mai mult sunt acele momente în care am fost ajutat. Erau nişte momente extrem de dificile. Părintele era încă în viaţă, şi m-am dus şi m-am spovedit, dar nu eram deloc bine. După aceea, peste foarte puţin timp – e clar că Părintele s-a rugat pentru mine, fiindcă l-am văzut că era şi dânsul trist pentru starea mea de tulburare –, am simţit un ajutor care clar nu venea de la mine. Atunci am putut să mă rog cel mai bine, poate, din toată viaţa. Al doilea moment a fost când m-am dus la mormântul Părintelui Sofian, m-am rugat şi mi s-a întâmplat acelaşi lucru, încât nu mai puteam să mă dezlipesc de mormânt.

Eu cred că ar trebui să meargă mai multă lume să se roage la mormântul Părintelui Sofian şi să-i ceară ajutorul. Când au fost zece ani de la moartea Părintelui Sofian, a zis chiar Părintele Patriarh Daniel într-un cuvânt că aşteaptă ca Părintele Sofian să fie adus într-o raclă la Mănăstirea Antim. Eu sper că va fi canonizat şi că va fi adus la Antim, fiindcă Părintele chiar asta spunea, că Mănăstirea Antim este viaţa lui. Cred că ar fi frumos să fie mutat acolo, mai ales că foarte mulţi dintre cei care s-au spovedit la Părintele Sofian ajung acum mai greu la Căldăruşani. Dacă ar fi la Antim, le-ar fi mai uşor să se închine şi să primească ajutor.

Şi aş vrea să vă mai spun ceva: port la mine acum o fotografie-iconiță a Părintelui Sofian din care a izvorât mir, în prezența mai multor oameni. Iconița a fost în chilia Schimonahiei Paisia, care a murit la 104 ani și este înmormântată la Mănăstirea Pasărea.

Pr. Florin Botezan (Biserica Memorială „Mihai Viteazul”, Alba-Iulia)

„Sunt convins că Părintele este în Împărăţia lui Dumnezeu”

– Cum l-aţi cunoscut pe Părintele Sofian?

– Fiind student la Bucureşti, am aflat despre Părintele Sofian că este unul din duhovnicii care spovedeşte la Mănăstirea Antim, şi în felul acesta am ajuns şi eu să mă spovedesc în anii studenţiei. Părintele te cucerea în primul rând prin chipul său, un chip al blândeţii, şi prin felul său de-a fi; avea foarte multă dragoste şi foarte multă smerenie. Asta era ceea ce te izbea practic atunci când te întâlneai cu Părintele. Am auzit că s-a și convertit cineva la Ortodoxie doar privind chipul Părintelui Sofian.

Mai mult decât cuvântul, prezenţa efectivă a Părintelui vorbea – ca în acea apoftegmă din Pateric, unde se spune despre un frate că îi era suficient să meargă înaintea Sfântului Antonie cel Mare şi să-l vadă, nu mai avea nevoie să-i pună nici o întrebare. Cam aşa era și Părintele Sofian.

– Cum era ca duhovnic?

– Avea foarte multă răbdare, foarte multă dragoste, foarte mult respect faţă de tine. Eram tânăr student şi se purta cu foarte mult respect – te cinstea, adică; fiecare om era pentru el chipul lui Dumnezeu și se apleca asupra lui cu foarte multă dragoste şi cu foarte multă răbdare. Întotdeauna aşteptam foarte mult la spovedit, pentru că era multă lume şi pentru că Părintele zăbovea îndelung cu fiecare, nu grăbea pe nimeni niciodată. Deşi era greu să aşteptăm, ştiam întotdeauna că, atunci când ne vine rândul, şi faţă de noi va avea aceeaşi răbdare şi înţelegere.

În ce priveşte călăuzirea duhovnicească, Părintele Sofian era foarte echilibrat şi cu foarte multă dreaptă-socoteală, îţi oprea exagerările. Mai ales atunci, la început, fiind student, aveam tot felul de râvne fără discernământ – iar Părintele vorbea foarte echilibrat. Nu te certa când cădeai, dar se mâhnea, şi asta era mult mai greu de suportat decât să te fi certat cu cuvântul.

– Pe ce se axa cel mai mult învăţătura Părintelui Sofian?

– Ca duhovnic, în spovedanie insista pe rugăciune, pe stăruinţa de-a duce o viaţă curată, de-a încerca să-ţi întemeiezi viaţa pe poruncile lui Dumnezeu, de-a te feri de prilejurile de păcat – de-a avea, în general, foarte multă atenţie în viaţă şi de-a conştientiza prezenţa lui Dumnezeu, faptul că eşti înaintea lui Dumnezeu în fiecare clipă.

Ne-aţi putea relata o întâmplare pe care aţi trăit-o alături de Părintele Sofian, o întâmplare care v-a marcat?

– Au fost momente deosebite, dar nu neapărat spectaculoase în relaţia duhovnicească pe care am avut-o cu Părintele. M-a marcat întreaga relaţie cu el, nu un anumit eveniment… Când slujea, Părintele era total transfigurat, pătruns. Era cât se poate de prezent în slujbă, în Liturghie, se vedea că era cu totul acolo, în rugăciune, în ceea ce făcea. Fără să fie absolut deloc ostentativ, îl remarcai într-un sobor de preoţi prin profunzimea cu care participa la slujbă, prin profunzimea cu care slujea.

– Am auzit de la alţi fii duhovniceşti că i se roagă ca unui Sfânt. Sfinția voastră vă rugați la Părintele Sofian?

– Îl pomenesc pe Părintele Sofian în rugăciunile mele şi sunt convins că Părintele Sofian este în Împărăţia lui Dumnezeu.

 

Silvia Radu (sculptor)

„Lumina din Părintele repara răul din tine”

– Cum l-aţi cunoscut pe Părintele Sofian?

– L-am cunoscut printr-o minune, pur şi simplu – altfel nu aveam cum să-l cunosc, decât printr-o minune! O tânără, căreia i-am botezat unul din copii, m-a luat de mână şi m-a dus la dânsul. În momentul în care l-am cunoscut, mi-am dat seama că era un om cu totul şi cu totul deosebit, am avut senzaţia că s-a întâmplat ceva cu totul şi cu totul neobişnuit. Iar întâlnirile mele cu dânsul au fost întotdeauna pline de bucurie. După primele spovedanii eram atât de bucuroasă, era în mine o fericire nemaipomenită, îmi venea să dansez de bucurie! Când l-am văzut, nu văzusem în viaţa mea ceva atât de minunat cum era Părintele: lumina, era ca o lumină, avea o lumină în dânsul. Era luminos, era iradiant.

– Ce v-a impresionat cel mai mult la sfinţia sa?

– Blândeţea, căldura şi lumina asta pe care o răspândea în jur. Ca duhovnic, era extrem de blând şi de înţelegător, avea o blândeţe enormă în el. El, un om care a cunoscut lumea artistică, avea mare înţelegere pentru mine şi pentru soţul meu. Ştia că suntem pierduţi, dar încerca să ne cuprindă cu toată blândeţea, să nu ne sperie. Niciodată nu te forţa cu nimic, nu-ţi crea nici un fel de senzaţie neplăcută – totul era lin şi pur.

Pentru mine, întâlnirea cu Părintele Sofian a fost întâmplarea care a stat în centrul vieţii mele, a însemnat o schimbare enormă, semnificativă. Viaţa mea a căpătat un rost. Am descoperit pur şi simplu lumea din jur, am descoperit din nou lumea, am descoperit-o altfel. S-au schimbat valorile în viaţa mea, tot sensul vieţii mele s-a schimbat când am intrat pe uşa Mănăstirii Antim. M-am îmbogăţit, m-am luminat, m-am transformat dintr-un individ într-o persoană – sigur, nu într-o clipă, ci într-un timp. Centrul vieţii mele a devenit Părintele Sofian, mi-am dat seama că în jurul dânsului se va învârti toată viaţa mea.

– Pe ce insista mai mult Părintele Sofian în sfaturile pe care le dădea, în predicile pe care le rostea?

– Pe învăţătura Bisericii. Nu eram un om străin de Biserică, dar nu ştiam multe despre Biserică, şi ne-a învăţat toate lucrurile importante pe care trebuia să le ştim. Ne-a învăţat despre importanţa pe care o are Liturghia, pe care o are fiecare învăţătură duhovnicească.

Îmi aduc aminte cât de şocat a fost odată când i-am spus: „Părinte, eu am senzaţia că nu-L iubesc pe Hristos”. A fost pur şi simplu uluit. Eu spuneam un adevăr, pentru că-mi dădeam seama că eu nu sunt suficient de apropiată de Hristos. Îl iubeam, dar era o iubire nesubstanţială. L-am rănit pur şi simplu când i-am spus lucrul ăsta, pentru că era un om de o mare sensibilitate.

– Ne puteţi spune o întâmplare pe care aţi trăit-o alături de Părintele şi care v-a marcat?

– E greu să alegi o întâmplare, pentru că m-au marcat foarte multe. Am avut multe trăiri alături de Părintele Sofian, am avut momente cu totul şi cu totul speciale. Viaţa mea s-a schimbat din momentul în care am intrat sub aura Părintelui Sofian, viaţa a căpătat alt rost şi alt sens, şi asta mi se pare mie foarte important. Fără Părintele Sofian, viaţa mea ar fi fost o viaţă de om care dădea importanţă unor cu totul altor lucruri, eram altcineva din toate punctele de vedere – deşi nu eram străină de biserică, mergeam din când în când, dar nu simţeam lucrurile atât de profund. Eu nu-L iubeam pe Hristos, dar de atunci înainte am început să încerc să-L iubesc pe Hristos, să înţeleg lucrurile altfel şi să le pătrund altfel.

Am avut nenumărate întâlniri cu Părintele Sofian, nu numai la spovedanie, ci şi întâlniri la Sfintele Liturghii, la slujbele de seară, la Sfintele Masluri… Viaţa mea pivota în jurul Părintelui Sofian, viaţa mea a început să se învârtă în jurul Părintelui prin faptul că eu am intrat în Biserică de-adevăratelea şi nu am mai lipsit de la nici o slujbă. Am devenit un creştin normal, un om normal. Până atunci îmi lipsea esenţialul. Mi-a schimbat complet cursul vieţii; mergeam pe alte coordonate, iar Părintele mi-a schimbat coordonatele. Ceea ce nu mi se părea atât de important mi-a devenit important.

„În mrejele bunătăţii”

Îl chemaţi la rugăciune în ajutor?

– Asta a apărut încet-încet… Părintele Sofian era pentru mine un fel de stea călăuzitoare, după Hristos şi Maica Domnului. În permanenţă îi ceream ajutorul, şi sunt convinsă că mă ajuta şi mă ajută. Nu există moment în care eu să nu apelez la dânsul, în diverse situaţii.

Și cred că cea mai mare calitate a Părintelui Sofian în legătură cu mine a fost faptul că dânsul a vrut să mă salveze. Adică dânsul şi-a dat seama că eu sunt atât de păcătoasă încât, dacă mă lua cu mare blândeţe, nu fugeam – pentru că altfel aş fi fugit de spaimă. Nu mi-a dat nici o clipă senzaţia că trebuie să pricep eu că dânsul pricepe că sunt o păcătoasă. M-a luat cu o blândeţe enormă, ca să nu mă sperii, să nu fug, adică să mă ţin în continuare de păcatele mele. M-a lăsat uşor-uşor, ca să mă prindă, să-mi dau seama că trebuie să rămân în Biserică. Şi când şi-a dat seama că într-adevăr sunt suficient de ancorată de Biserică și nu mai fug, atunci a început să-mi spună cum ar trebui să mă comport. A fost foarte delicat. Ştia cum să se poarte cu omul ca să-l prindă în mrejele bunătăţii, ca să facă ce trebuie.

– De unde credeţi că veneau această blândeţe şi această delicateţe a Părintelui?

– Dintr-un suflet luminos, care-şi dă seama că sufletul omului e ceva foarte delicat şi că trebuie să atingi sufletul omului cu mare delicateţe, să nu-l răneşti. Sufletul omului e extrem de delicat… Eu, când se întâmplă lucruri grave, mă rog îndelung ca să reuşesc să-mi repar rana care mi-a fost făcută în suflet de anumite întâmplări, de anumiţi oameni. Dânsul ştia ce înseamnă delicateţea sufletului unui om, şi atunci întâi îi trata sufletul, să nu se rănească, i-l oblojea pur şi simplu. Tu, ca persoană, venind în contact cu propriul tău păcat, te speriai atât de tare, că te răneai singur de spaimă. Dar aşa, erai înconjurat de blândeţea lui, care îţi făcea hapul ăsta al adevărului mult mai uşor de luat, adică îl făcea în aşa fel încât să nu simţi că era un hap care-ți trata rana, ci ca pe o bucurie care repara tot. Lumina din dânsul repara răul din tine. Totul era învăluit într-un har dumnezeiesc care repara răul frumos, uşor, fără să te doară atât de puternic încât să te rănească.

Material realizat de Raluca Tănăseanu

www.familiaortodoxa.ro

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *