Nu voi predica mult astăzi din cauza neputințelor mele, mă voi strădui numai să vă explic condacul sărbătorii de astăzi, atât de bogat în înțelesuri. Ascultați, ascultați cu mare atenție condacul acesta (corul cântă): „Plinind rânduiala cea pentru noi şi pe cele de pe pământ unindu-le cu cele cereşti, Te-ai înălţat întru slavă, Hristoase, Dumnezeul nostru, de unde nicicum nu Te-ai despărţit; ci, rămânând nedepărtat, strigi celor ce Te iubesc pe Tine: Eu sunt cu voi şi nimeni împotriva voastră”.
Titlul articolului pare a nu avea o acoperire faptică. După 1990, în România s-a vehiculat mai degrabă sintagma „intelectualii şi Biserica” – de parcă cei doi termeni trimit la două realităţi disjuncte. Exagerări sau atitudini neinspirate au existat şi de o parte, şi de cealaltă. Au fost două extreme între care putem plasa mica noastră analiză.
Înainte să Te pierd şi să Te regăsesc, nu ştiu dacă Te-am cunoscut. Îmi amintesc că ziceam „Înger, îngeraşul meu” fără un strop de răbdare, la început în genunchi, apoi culcat în pat, câteodată era suficient dacă îmi făceam o cruce.
Nu-ţi irosi viaţa! Ea este dată oamenilor spre desăvârșirea sufletelor, pentru veşnicie. Cel ce are credinţă nu este pentru pământ. Lumea nu se împacă cu cerul. Viaţa pe pământ e ca un popas şi cine dă totul pentru ea este nefericit. Viaţa trece şi cine a pus mare preţ pe ea, cu nimicul pământului şi al țărânei rămâne.
Întrucât ne aflăm pe o cale a pelerinilor, am dorit să ne oprim astăzi într-un loc despre care nu am vorbit până acum: Biserica „Sfântul Nicolae“ din Bari, Italia. Mii de pelerini merg acolo pentru a se închina la moaştele sfântului, adăpostite de catedrala care îi poartă numele.
„Prin urmare, voi nu mai sunteţi străini şi nici venetici, ci sunteţi concetăţeni ai sfinţilor şi casnici ai Lui Dumnezeu, zidiţi pe temelia apostolilor şi a profeţilor, piatra cea din capul unghiului fiind Însuşi Iisus Hristos, întru Care toată zidirea, bine-ncheiată laolaltă, creşte spre a fi locaş sfânt întru Domnul; întru El sunteţi şi voi zidiţi împreună, spre a fi locaş al lui Dumnezeu întru Duhul” (Efeseni 2, 19-22)
Doi soţi de curând căsătoriţi, din Cluj, trăiau în armonie şi în bună vieţuire. Amândoi îşi doreau copii şi bucurie. Iată că soţia rămâne însărcinată. Îşi face un control medical în Cluj. Doctorul, în cele din urmă, îi spune: – Trebuie neapărat să întrerupi sarcina! Altfel vei naşte un copil anormal, dement, cu malformaţii, un monstru.
Trei lucruri sunt de mare nevoie şi folositoare de suflet, pe care vă sfătuiesc ca pe copiii mei preaiubiţi să le preţuiţi şi să le păziţi: răbdare mare, credinţă ortodoxă caldă şi mai mult decât toate, dragoste din tot sufletul către Dumnezeu şi către aproapele, chiar şi către vrăjmaşi, şi acestea făcând, şi poruncile Domnului păzind, pocăindu-vă de câte ori cădeţi în păcate mici sau mari şi spovedindu-vă, vă veţi mântui şi vă veţi învrednici de bunătăţile cele cereşti…
Începând cu vârsta tinereţii, într-un fel sau altul, omul este preocupat de a-şi găsi un rost pe lume, de a fi „cât mai” în centrul lumii. Adesea, în diferite moduri şi cuvinte, auzi spunându-se: „Dacă aş avea posibilitatea, în primul rând financiară, prin câte locuri nu aş călători, câte experienţe nu aş acumula? Viaţa mea este monotonă acum, nimic spectaculos nu se întâmplă.
În vara anului 1991, o femeie sectantă din comuna Frătăuți-Suceava s-a dus la soacra ei, o creştină foarte evlavioasă, bolnavă. Nora, văzând pe perete o icoană mare, frumoasă a Maicii Domnului, la care se ruga bătrâna ziua și noaptea cu lacrimi, i-a zis cu mânie: „Mamă, nu te mai închina la icoane, căci icoanele sunt idoli!”
Dacă vrei să ceri, rugându-te lui Dumnezeu, ceva bun și de folos, se cuvine să te pregătești înainte de a te ruga, ținând puternică și neclintită credința, și să iei din vreme măsuri împotriva îndoielii și necredinței.
Într-o zi mi s-a adresat o femeie: „Părinte, de mulți ani citesc rugăciunile, le citesc și dimineața și seara, dar cu cât mai mult le citesc, cu atât mai puțin îmi sunt pe plac și cu atât mai puțin cred că mă pot considera o persoană credincioasă. Nu doar că sunt obosită de aceste rugăciuni, deja nici nu mai reacționez le ele.
De-a lungul secolelor, în Biserică, pentru a putea umbla „întru înnoirea vieţii” (Romani 6, 4), credincioşii au avut nevoie de duhovnici devotaţi. Dincolo de condiţiile morale şi canonice, un duhovnic, pentru a fi consacrat ca atare, trebuie să aibă capacitatea de a relaţiona părinteşte (chiar să aibă „inimă de mamă”, cum spunea Părintele Paisie Aghioritul).
Când un oaspete înnoptează la un gospodar, întreabă ce fac copiii gazdei, vorbeşte cu argaţii, dar neîncetat se gândeşte la stăpânul casei. Despre gospodar cugetă, despre el întreabă, lui îi trimite salutări, lui îi face daruri, pe el îl salută, lui îi mulţumeşte, şi împreună cu toţi cântăreţii îi viersuieşte cântări şi osanale.
Nervul tuturor patimilor este impatimirea, nazuinta care ne leaga de aparentele vazute ale lucrurilor ce ne fagaduiesc mult, si nu ne dau nimic sau foarte putin. Impatimirea atrage dupa ea spre exterior toate puterile noastre sufletesti. Ea e cleiul care ne lipeste de suprafata lumii exterioare.