Filocalia, acea colecţie minunată de scrieri ale părinţilor despre rugăciunea inimii, are titlul integral: „Filocalia Sfinților Niptici adunată de la sfinții părinți purtători de Dumnezeu, care prin intermediul înțelepciunii practicii ascetice și prin contemplare, intelectul este purificat, iluminat şi e desăvârșit”. Nu este de mirare că este cunoscută cu numele de Filocalia. Acel cuvânt, Filocalia, înseamnă „dragostea de lucruri frumoase.” Nu este o referire la articole scumpe, decorative, ci la lucrurile care devin frumoase prin unirea lor cu Dumnezeu. Toate lucrurile sunt frumoase în măsura în care sunt unite cu Dumnezeu, Care este frumuseţea în sine.
Un alt cuvânt important în titlu este adjectivul, “niptic” (νηπτικός). El are o varietate de traduceri: treaz, atent, vigilent. Acesta se referă la cei care, deşi au simţurile pământeşti purificate, au devenit cu adevărat conştienţi de Dumnezeu şi sălășluiesc în El. Acest titlu este folosit în special pentru a descrie pe părinţii de tradiţie isihastă din Ortodoxie, tradiţia rugăciunii neîncetate şi liniștea interioară asociată cu viaţa monahală.
A descrie aceşti părinţi ca fiind „treji” este foarte profund. Experienţa noastră cu patimile, dorințele dezordonate ale trupului şi ale sufletului nostru, este de multe ori o experienţă a beţiei.
“Fiindcă cei ce dorm, noaptea dorm; şi cei ce se îmbata, noaptea se îmbată. Dar noi, fiind ai zilei, să fim treji, îmbrăcându-ne în platoşa credinţei şi a dragostei şi punând coiful nădejdii de mântuire; Că Dumnezeu nu ne-a rânduit spre mânie, ci spre dobândirea mântuirii, prin Domnul nostru Iisus Hristos, Care a murit pentru noi, pentru că noi, fie că veghem, fie că dormim, cu El împreună să vieţuim. “(1 Tesaloniceni 5:7-10)
Omul beat este inconştient de împrejurimile sale. Se poticnește fizic, mental și spiritual, abia conștient de propriul său dezechilibru. Patimile au aceeaşi capacitate de a ne orbi. La mânie suntem conştienţi în primul rând de propria noastră furie. Ceea ce vedem, vedem prin ceaţa energiei care pulsează prin mintea şi corpul nostru.
Toate patimile au această proprietate. Ele ne consuma şi devin lentilele primare prin care vedem lumea şi cu care reacţionăm. Astfel, sunt descrise ca fiind „amăgiri”. Cei care văd lumea prin patimile lor nu văd adevărul lucrurilor. Ei văd propriile lor patimi.
Există un aspect social al patimilor – ele nu sunt limitate la experienţa unui individ. Societăţi întregi, sau segmente semnificative din cadrul acestora, pot fi îmbătate de aceleași patimi. Astfel, o societate întreagă poate fi îmbătată cu patima rasismului (un amestec de ignoranţa, superstiţie, frică, furie, etc.). O astfel de patimă este întărită prin afirmare repetată de către cei din jurul nostru. Multe aspecte ale culturii sunt pur și simplu o comuniune a patimilor.
Trăim într-o epocă în care patimile sunt atent studiate şi folosite ca obiecte de marketing. Acele lucruri care ne sunt vândute (chiar și cele care fac apel la intelectul nostru) sunt marketate pentru patimile noastre. Cei ce fac computerul Apple sunt recunoscuţi pentru cercetările lor pentru „simţul” ambalajului, oferint o experienţă senzuală, care este asociată cu calitatea, precizia şi valoarea. Este o strategie de succes în întreaga noastră cultură.
Cu toate acestea, cei care sunt „beţi” cu patimile, susţin de asemenea că sunt victimele intoxicării lor. Partide politice toarnă sume masive de bani în campaniile lor pur şi simplu pentru a crea şi hrăni pasiunile prin care oamenii votează. Noi nu suntem guvernaţi de raţiune sau decizii în cunoştinţă de cauză. Majoritatea ideilor mele sau alte tale despre subiectele politice sunt o descriere a patimilor la care suntem sclavi. Cinismul politic al multora este, într-o măsură, o recunoaştere a dezgustului nostru față de atitudinile politice patimașe.
În același sens, cele mai multe dintre opiniile pe care ni le hrănim sunt în mod egal rezultatul patimilor noastre. Noi gândim, credem, decidem și acţionăm în mare măsură în acord cu patimile de care suntem captivaţi. Dezbaterile teologice sunt, în general, argumentele între patimile unei persoane şi ale alteia. Este o conversaţie între beţivi.
De aceea Biserica preţuieşte pe Sfinţii şi trejii Părinţi. Aceştia sunt bărbaţii şi femeile care au umblat pe calea îngustă a mântuirii „ucigând faptele trupului.” Liniștea interioară este starea de eliberare din patimile dezordonate. Părinţii niptici nu încetează să dorească (ei nu sunt budiști). Dar, dorințele lor au fost purificate şi vindecate – readuse la ordinea firească. Trezvia înseamnă dorirea lucrului corect în mod corect, la momentul potrivit. În mod tradiţional, această purificare şi vindecare vine ca urmare a unei vieţi de pocăinţă, post şi rugăciune. Ea îi ucide pe demoni şi vindecă rănile sufletului. Toate lucrurile sunt aduse în ascultare faţă de Hristos.
Este viața pe care Scriptura o cere:
„Fiţi treji, privegheaţi. Potrivnicul vostru, diavolul, umbla, răcnind ca un leu, căutând pe cine să înghită, căruia staţi împotriva, tari în credinţă, ştiind că aceleaşi suferinţe îndură şi fraţii voştri în lume.” (1 Petru 5:8-9)
Există o poveste la părinţii pustiei, care ilustrează o astfel de trezvie. O comunitate de călugări a auzit odată un zvon că unul dintre ei adăposteşte o femeie în chilia sa. S-au dus la bătrân şi s-au plâns. În timp ce ei au devenit încă mai agitaţi, bătrânul s-a furişat în celula călugărului care greşise. Găsind femeia acolo, el a ascuns-o într-un vas de lut mare. El a pus capacul pe vas şi a şezut pe el. În scurt timp călugării furioşi au ajuns la chilie şi au început să caute femeia. Din respect pentru bătrânul, ei au trecut cu vederea vasul pe care era aşezat. Negăsind nimic, ei şi-au cerut iertare călugărului care greşise şi au plecat. Bătrânul s-a ridicat de pe scaunul său şi a zis călugărului „Fii atent la tine.”
Este o chemare la trezire. Călugării furioşi s-au îmbătat cu propria lor auto-neprihanire. Păcatul lor a fost cel puţin la fel de mare ca şi al călugărului care greşise. Numai bătrânul era treaz. Trezvia sa a ascuns păcatul unui om de la cei care l-ar fi rănit, şi a dezvăluit păcatul celui care avea nevoie să fie vindecat. Cuvântul de vindecare a fost blând şi fără judecată. „Fii atent la tine.” Este cuvântul simplu al Sf. Petru „Fiţi treji.”
Pentru noi toţi, în fiecare moment al zilei cu privire la toate lucrurile și toți oamenii, este bine să acordăm o atenție cuvenită la noi înşine.
Această rugăciune a Sf. Isaac Sirul, cel mai mare dintre părinţii neptici, este una dintre preferatele mele:
“Eu bat la ușa milei Tale, Doamne: trimite un ajutor la instinctele mele risipite, care sunt bete cu mulțimea patimilor şi puterea întunericului. Tu vezi rănile ascunse în mine: se amestecă cu căinţa – deşi nu corespunde cu greutatea păcatelor mele, căci dacă primesc deplină cunoştinţă de amploarea păcatelor mele, Doamne, sufletul meu va fi consumat de durerea amară de la ele. Ajută pornirilor mele slabe spre calea către pocăinţă adevărată, ca să pot găsi uşurare de tăria păcatelor prin căinţa care vine din darul Tău, pentru că fără puterea harului Tău sunt cu desăvârşire incapabil să intru în mine, să devin conştient de petele mele, și aşa, la vederea lor, să pot fi neclintit de la o mare distragere a atenţiei.”
Pr. Stephen Freeman