\r\n
Nu vreau să vă obosesc, pentru că am petrecut cu toții această lungă noapte, care în chip firesc s-a scurtat prin harul Doamnei noastre Născătoare de Dumnezeu și prin ajutorul Sfintei Anastasia, șezând noi aici, în biserică. În același timp, consider că de fiecare dată când vrea cineva să spună câteva cuvinte despre Sfântul Munte, simte că sunt de prisos, pentru că singură tăcerea vorbește în locul nostru cel sfânt.
\r\n
\r\n
Îmi aduc aminte de un vizitator care a spus cândva: ”Dar ce faceți voi atâta vreme în biserică? Nu pot pricepe cum petreceți în biserică atâtea ore, dormiți sau ce faceți? Eu nu pot să stau fără să fac nimic. Vreau să fac ceva, altfel mă apucă nervii”. Și așa cum punea problema omul ăsta, îi dădeam dreptate. Nu am avut atunci ce să îi spun. După câteva zile, intrând în biserică, am simțit răspunsul. Și mi-am zis: Aghioriții intră în biserică. Își fac cruce. Se închină la icoane. Stau în strană. Și nu fac decât să stea în biserică. Oare ce face copilul în pântecele mamei sale? Nu face absolut nimic, ci doar stă în pântecele mamei sale, și crește în continuu. Și noi ne aflăm în pântecele maicii noastre. Și vedem că relațiile pe care le avem cu Biserica sunt niște relații organice. Poate să stea cineva și mut: uite, pare că nu face nimic. Sau pare că spune în continuu aceleași și aceleași lucruri: ”Doamne, miluiește! Doamne, miluiește!”. Iar aceste teriremuri par să fie niște cântece de leagăn. Iar altul nu face decât să aprindă și să stingă candelele. Și totuși, în fapt, prin toate astea se întâmplă ceva foarte mare, ceva cu putere.
\r\n
Astfel, devenind aghioriți, ajungem să înțelegem parabola pe care a spus-o Domnul: ”Eu sunt vița, voi sunteți mlădițele”. Simți că, trăind în Sfântul Munte, intrând la o slujbă aghiorită, devii o mlădiță a viței Vieții. Simți, fără zgomot și necontenit, că prin rădăcinile adânci pătrund în mlădița asta seve dătătoare de viață. Și acesta este lucrul cel mai însemnat pe care-l avem aici: rădăcinile adânci, adică Tradiția.
\r\n
Când un psalt aghiorit cântă, face un lucru foarte însemnat. Și nu este apreciat atât cel care cântă bine, cât acela care este aghiorit. Chiar dacă le zice prea tare, chiar dacă nu este armonios. Sunt mai bune aceste dizarmonii aghiorite decât armoniile lumii. Pentru că, atunci când un psalt aghiorit cântă, nu cântă doar el. Nu exprimă prin sunetele muzicale o părere a lui, personală. Ajunge la noi prin el glasul unei Tradiții îndepărtate și libertatea pe care i-a dăruit-o ascultarea față de această Tradiție.
\r\n
Și nu sunt doar psalții cei care psălmuiesc ”în chip străin”. Cântă și Sfinții care nu se aud vorbind, dar care sunt prezenți cu noi. Cântă și părinții bătrâni care se află aici. Bătrânul monah care abia își mai trage pașii, ca să sărute sfintele moaște ale Sfintei Anastasia.
\r\n
Astfel, deci, simțim, după cum a spus Bătrânul nostru, această mare binecuvântare pe care o avem, de a ne afla în Sfântul Munte. De a ne afla în sfânta mitră a Maicii noastre Biserica. Ce mare lucru este acesta!
\r\n
Și când stăm la priveghere și priveghem și Dumnezeu ne dăruiește harul Său, în acel ceas respirația adâncă pe care o tragem, aduce o mângâiere care ajunge ”în toate articulațiile, în rărunchi și în inimă”. Această mângâiere prin ea înseși, ca și bucuria, ajung și la toți frații noștri aflați în necazuri, în greutăți și în chinuri, cei care trăiesc în lume. Prin urmare, dacă cineva trăiește aici după dreapta rânduială și cu recunoștință față de Domnul, cu adevărat propovăduiește și îi ajută pe toți ceilalți. ”Un trup suntem cei mulți” (I Corinteni 10: 17).
\r\n
Urmăream azi această priveghere și această slujbă a marii Sfinte Anastasia, pe care pentru prima oară am simțit-o atât de puternic prin apropierea de moaștele ei și prin întreagă această lungă slujbă de toată noaptea. Vedeți ce a suferit? Scoaterea dinților, tăierea mădularelor, tăierea sânilor și moartea nedreaptă. Însă în cele din urmă, nici nu a fost nedreptățită, nici nu a fost biruită viața ei de moarte. Acesta a fost și este marele eveniment: înfrângerea morții în Biserica noastră. De aceea, în chip de negrăit, întreaga noastră existență va trebui să devină un act de recunoștință față de Dumnezeu, a cărui dragoste, precum și milostivirea Doamnei noastre Născătoare de Dumnezeu ne-au adus aici.
\r\n
Acum, noi trebuie să ne facem ”grei de cap”, să facem ”căpoși” întocmai ca monahii care spun: ”Nu e nevoie de multe demonstrații raționale”. Nu știm noi ce sens care această slujbă, ce sens are această icoană, ce sens au aceste sfinte moaște, ce sens are această liturghie. Și când spunem acest lucru și credem în el cu adevărat, atunci ni se va descoperi sensul cel mai profund al tuturor lucrurilor. Aici ni se dăruiesc lucruri sfinte, și sacre, și cuvioase, pe care va trebui astfel să le preluăm și să le predăm altora… Așa cum a făcut evlavioasa pereche Emanuil și Rallo, care au dăruit mănăstirii sfintele moaște. Și sfintele moaște sfințesc acum mănăstirea noastră și întreaga lumea. Noi suntem datori, fără falsificări și alterări, să păstrăm și să predăm generațiilor viitoare Tradiția și trupul integru al Sfântului Munte ca pe niște sfinte moaște.
\r\n
Sfințitul nostru duhovnic, care are o strânsă legătură cu tinerii, și dumneavoastră care sunteți oameni tineri, știți ce se petrece azi. Știți ce babilonie și amestecare a limbilor există în lume. Și nu există nici un alt pol care să dea un echilibru lumii, în afară de Ortodoxie. Iar Sfântul Munte este o întruchipare a Ortodoxiei. Așadar, ceea ce suntem datori să facem este să fim niște buni aghioriți. Și ceea ce noi am primit, să dăm și altora. Atunci, fără să ne dăm seama, vom aduce lumii o mare ofrandă și fără să vorbim, propovăduim asurzitor. Și acest discurs asurzitor al tăcerii se face cu ușurință auzit de către fiecare. Celălalt, discursul opiniilor, nu face decât să ne provoace dureri de cap. Acum, mai mult decât oricând, e nevoie de acest discurs al tăcerii.
\r\n
Și să nu alterăm nimic în Sfântul Munte. Să nu ”corectăm” nimic, căci și tipicele, chiar cele mai ”neînsemnate” la prima vedere, cele mai ”lipsite de sens”, au o mare însemnătate și un înțeles profund.
\r\n
Știți ce s-a întâmplat în Apus. Au scos metaniile în Evul Mediu. Pentru că au spus: ”Ce sens are să cazi la pământ și să te ridici? Ăsta e un lucru fără sens; să-ți irosești timpul, să te obosești, să transpiri fără nici un scop? Noi, au zis occidentalii, vom face chestii inteligente. Vom munci și vom produce. Așa că au scos metaniile și au folosit altfel timpul. Dimpotrivă, aici, aghioriții, niște oameni ”de la țară” și ”analfabeți” […], au păstrat metaniile. Pentru că știau și știu, că omul nu este doar suflet, ci și trup. Și această participare și cu trupul la rugăciune, prin metanii și nevoință, are un sens mare și profund. Căci credem în Dumnezeul întrupat. Credem în sfințirea sufletelor și a trupurilor. Prin urmare, și prin participarea trupească la rugăciune, la efortul acesta trupesc, am păstrat credința în Dumnezeu-Omul și simțirea vieții dumnezeiești-omenești. Acum, occidentalii, după atâta timp, au înțeles că ceva e în neregulă cu ei. Și merg în Orientul îndepărtat ca să se caute pe la zen și yoga și să-și găsească echilibrul. Și vin învățătorii acestora sisteme străine de credința noastră să îi învețe metode de echilibru psiho-somatic. Și le fac pe toate varză, ajungând la o totală confuzie…
\r\n
Din punctul nostru de vedere, poate acum un monah să zică: ”Dar ce sens au metaniile astea?”. Poate să spună: ”Nu fac metanii, ci eu muncesc ca să produc”? Neîndoielnic, nu. Monahul știe că el ”nu produce”. A învățat din Tradiția noastră că există un repaus care este mai presus de orice lucrare. Monahul nu face absolut ”nimic”, dacă este evaluat prin ochii lumii. Însă cu acest ”nimic”, el zidește noi lumi. Și dacă monahul aghiorit va face o oarecare treabă: dacă va zugrăvi icoane sau dacă va construi ceva, ceea ce contează nu este atât faptul că a zugrăvit și a zidit. Ci că această zidire și această icoană au un har de netâlcuit, acel har pe care îl aduce și ”nimicul” îndeletnicirii sale – să cadă la pământ și să se ridice făcând metanii – și harul acesta îl umple încă de-acum cu veșnicia și nestricăciunea.
\r\n
Să mergem acum la o priveghere. Iarăși îți zice rațiunea lumii: Rezistați 12 ore? 15 ore! Dar sunteți în toate mințile? S-a demonstrat că omul are capacitatea de a-și păstra atenția concentrată doar pentru scurt timp. Și îți spune celălalt: eu sunt un om cultivat, vreau să îmi organizez viața rațional. Dar ce să faci cu această cultivare și cu această rațiune… Rezistăm 15 ore? Și ce înseamnă asta, că rezistăm? Să fii mort de oboseală. Să te topești. Acolo, tocmai în această topire, stă secretul. Și de acolo izvorăște o altă cerere către Dumnezeu și altă mângâiere care nu se aseamănă cu nimic altceva.
\r\n
Și mergem în tot Sfântul Munte umblând la pas pe cărări și drumuri de piatră. Din nou, aceeași obiecție: Ce lucru mai e și ăsta? Ce sens are să te omori de oboseală pe drumuri de mers pe jos? Nu e mai bine să mergi cu mașina într-un sfert de oră?
\r\n
Dar ce vreți? Această logică a lumii, care a ruinat lumea, pe aceasta să o aducem și aici? Dacă am urma această logică, vom ajunge să desființăm privegherile. Vom ajunge să facem o slujbă de un sfert, de-o jumătate de oră. Și să plecăm. Să ajungem în Karies în cinci minute. Să mergem la Kavsokalivia, la Marea Lavră. Să facem astfel turul Sfântului Munte. Deci, ce am câștigat? Am destrămat Sfântul Munte atât ”trupește, cât și sufletește”. Omenește vorbind ne-am râs de el, iar duhovnicește l-am necinstit.
\r\n
Există o legătură nemijlocită între arhitectura întregului Sfânt Munte și ethosul nevoinței ortodoxe: participând la lungile privegheri și trăind programul nostru monahal, înțelegem de ce s-a alcătuit în acest fel trupul Sfântului Munte. După cum, de asemenea, călătorind pe istovitoarele sale cărări pătrundem în sensul privegherii și în sfânta odihnă a isihie sale. Prin aceste privegheri ne înălțăm către o negrăită rugăciune de cerere. Și prin aceste călătorii priveghem și ne odihnim la loc sfânt.
\r\n
Pentru toate acestea, recunoștința noastră va trebui să fie nesfârșită către Domnul nostru Iisus Hristos, Dumnezeu-Omul, către Doamna noastră Născătoarea de Dumnezeu, către toți Sfinții, către bătrânii părinți aghioriți, către părintele Athanasie, primul egumen al mănăstirii noastre – acest Sfânt Athanasie – către părintele Visarion, proegumenul dumneavoastră, care atât de mult s-a luptat pentru binele Sfântului Munte. Trebuie să fim recunoscători pentru toți bătrâneii care viețuiesc aici.
\r\n
Și ceea ce este de trebuință este lupta de a rămâne în privegherea Sfântului Munte. Atât cât rămânem în privegehre, atât vom și auzi glasul Domnului. Ne aflăm pe pământul care necontenit va primi în el roua cea cerească, ploaia cea duhovnicească a sfintei noastre Tradiții. Dacă vom rămâne în necontenită priveghere, vom simți unicitatea monahismului ortodox care este de negrăit. De aceea, îndată ce se apucă să îl exprime, să îl scoată din caracterul lui de negrăit, acest cuvânt al lor pare că vorbește oximoronic: Părinții aceștia ne spun că aici starea pe loc e mișcare, că tăcerea se preface în cuvânt, moartea în viață și nedreptatea în îndreptare.
\r\n
Sfânta Anastasia a primit ca azi ”moarte nedreaptă”, dar de fapt ei i s-a făcut dreptate și a intrat în viața veșnică. Și noi, dacă vrem, prin harul lui Dumnezeu, să fim nedreptățiți până în sfârșit și să facem lucruri absurde pentru ochii lumii și să primim moartea pentru Hristos – adică, dacă vrem, să devenim adevărați aghioriți și să ne îngropăm precum semințele în roditorul pământ aghiorit – atunci ne vom simți cu ”trupul și sufletul”, încă de acum, odihniți în vastitatea fără sfârșit a vieții veșnice care a început deja.
\r\n
Proegumenul Sfintei Mănăstiri Iviron, Arhimandritul Vasilios.
\r\n
\r\n
Sursa: Periodicul ”Cuviosul Grigorie”, în Omul, ființă liturgică, perioada a II-a, fasciculul II, Editura Sfintei Mănăstiri a Cuviosului Grigorie al Sfântului Munte, Sfântul Munte 1977.