CALENDAR CREŞTIN ORTODOX cu citiri şi învăţături pentru fiecare zi a anului 2015: 14 / 1 APRILIE – 21 / 8 APRILIE

14aprilie Săptămîna Luminată. Cuv. Maria Egipteanca (522). Cuv. Eftimie, arhim. Din Suzdal (1404). Cuv. Varsonufie de la Optina (1913). Cuv. Gherontie, canonarhul de la Pecerska (XIV). Mcc. Gherontie şi Vasilid (III). Dreptul Ahaz.

\r\n

Fapte, II, 14-21. Lc.,XX IV, 12-35.

\r\n

 Din Tipicon

\r\n

În ştiinţă să ne fie: că atît carnea cît şi prinosul cel alb nu sînt Paştele, nici Mielul, precum zic oarecare şi primesc din acestea cu toată evlavia, ca şi cum se împărtăşesc dintr-o oarecare sfinţenie, ci o aducere normală, pentru că nu se poate ca să se aducă acestea ca şi o jertfă lui Dumnezeu, ci doar ca o binecuvîntare a celor ce încep după Post să mănînce carne, brînză şi ouă, cele puse înainte se binecuvintează de către preot cu Rugăciunea cea pentru mîncare.

\r\n

\r\n

Că Paştele cel adevărat este Însuşi Hristos, Mielul Cel ce ridică păcatele lumii Care în Sfîntul Altar, întru Jertfa cea fără de sînge, întru Preacinstitele Taine ale Cinstitului Său Trup şi ale Sîngelui Său celui de viaţă făcător se aduc de către preot lui Dumnezeu şi Tatălui, şi dintru Acelea cei ce se împărtăşesc cu vrednicie să ştie că Paştele cel adevărat îl mănîncă. Şi pentru aceasta, prinoasele cele aduse care nu sînt Paşte nu se cuvine să fie puse în Sfîntul Altar sau în biserică, ci afară de biserică sau în pridvor, pentru ca prin Rugăciune să se binecuvînteze, aşa cum învaţă Canonul al treilea al Sfinţilor Apostoli.

\r\n

(Vezi Tipiconul Sf. Sava. Ediția din 2007, pag, 563)

\r\n

\r\n\r\n\r\n


\r\n\r\n15aprilieSăptămîna Luminată. Cuv. Tit, făcătorul de minuni (IX). Mcc. Amfian şi Edesie (306). Mc. Policarp (IV).\r\n\r\nFapte, II, 22-36. In., I, 35-51.\r\n

 Scurt istoric

\r\n

În anul 1095, la Sinodul de la Clermant (Franţa), a fost proclamată oficial începerea Cruciadei I. Proclamarea Primei Cruciade a avut ca scop, chipurile, eliberarea Sfintelor Locuri.

\r\n

Participanţii la ea şi-au asigurat anularea datoriilor, protecţia averilor lor, chiar şi iertarea păcatelor lor. Iar aceasta a avut drept consecinţă imediată aderarea mulţimilor. Unii au participat la Cruciadă ca să-şi şteargă datoriile, alţii pentru aventură, iar alţii pentru îmbogăţire şi, eventual, pentru jaf (adevăratul scop al Cruciadelor a fost cucerirea de noi teritorii, jaf, îmbogățire… etc.).

\r\n

În mai 1097, armatele cruciaţilor s-au adunat în Constantinopol şi cu ajutorul împăratului bizantin Alexie I Comnenul, trec marea pe ţărmul Asiei Mici. Trei Luni mai tîrziu, ajung la hotarele Siriei şi vreme de nouă Luni, asediază strălucita Antiohie. La 3 iunie 1098 cetatea cade în mîinile cruciaţilor şi urmează un nemilos măcel al locuitorilor ei musulmani.

\r\n

Următoarea destinaţie şi următorul scop al întregii expediţii este cucerirea Ierusalimului. După 40 de zile de asediu, la 15 iulie 1099, cruciaţii cuceresc Cetatea şi se repetă aceeaşi scenă: măcelul sălbatic al locuitorilor musulmani. Într-o atmosferă de frenezie şi demenţă, au fost măcelăriţi pînă şi copii mici, de cei, care, chipurile, doreau eliberarea Locurilor Sfinte.

\r\n

Înfricoşătorul măcel este descris de cronograful şi scriitorul latin Raymont d’Agiles, martor ocular la cele petrecute, care spune următoarele: „Potopul de sînge care s-a vărsat în acea zi este de necrezut… Însă acestea erau lucruri neînsemnate în comparaţie cu cele ce s-au petrecut în Templul lui Solomon şi în curtea lui. Ce s-a întîmplat acolo? Dacă aş spune adevărul, cred că va trece de limitele credibilităţii voastre. De aceea este suficient să spun cel puţin aceasta, că în Templul lui Solomon şi în curtea lui bărbaţii înaintau călare, iar sîngele le ajungea pînă la genunchi şi la hăţurile cailor.”

\r\n

După căderea Ierusalimului, în iunie 1099, stăpînitor al Cetăţii a fost proclamat Godefroy IV de Bouillon.

\r\n

Patriarhul ortodox, Simeon, care fusese exilat de musulmani în Cipru, s-a întors în scaunul său, dar latinii i-au interzis să săvîrşească Liturghia în Biserica Învierii şi l-au silit să părăsească din nou Cetatea.

\r\n

La 1 august 1099 Arnulfos de Chocques este primul latin care este ales patriarh al Ierusalimului, care după cîteva luni este înlocuit cu Daimbert.

\r\n

În Sîmbăta Mare a anului 1100, Daimbert este primul patriarh latin al Ierusalimului rînduit în calitate de conducător al ceremoniei Sfintei Lumini. Deşi ceremonia se face după rînduiala prevăzută, pentru prima dată însă Sfînta Lumină nu se arată. Ceremonia se prelungeşte şi în ceasurile următoare, invocările se repetă, dar fără niciun rezultat.

\r\n

Romano-catolicii văd că acţiunile lor nu sînt încuviinţate de Dumnezeu şi poruncesc cruciaţilor să-şi spovedească păcatele lor, mai întîi de toate uciderile pe care le-au făcut în timpul cuceririi Ierusalimului. După această îndelungată procedură, totuşi Sfînta Lumină nu se coboară. Romano-catolicii ruşinaţi se retrag. Preoţii ortodocşi greci și sirieni profită de ocazie şi încep ceremonia la care se coboară Sfînta Lumină.

\r\n

În anul următor, în Sîmbăta Mare, la 20 aprilie 1101, romano-catolicii iarăşi încearcă, dar Sfînta Lumină nu se arată deloc, al doilea eşec. Şi conştientizează că Dumnezeu nu binevoieşte întru ei şi de aceea locuitorii Cetăţii se tulbură. Văzînd aceasta romano-catolicii hotărăsc să se retragă din Biserică. Atunci, preoţii ortodocşi greci şi sirieni încep ceremonia ei singuri. Şi atunci, o, minune!, Sfînta Lumină a apărut în una din candelele din interiorul Mormîntului. Însă nu şi-au putut aprinde lumînările, deoarece Mormîntul era încuiat şi cheile le ţinea Daimbert.

\r\n

Apariţia Sfintei Lumini la iniţiativa ortodocşilor a fost luată drept o dumnezeiască bunăvoinţă faţă de Biserica Ortodoxă a Răsăritului şi o dezaprobare a noului regim pe care l-au impus Cruciaţii.

\r\n

Haralambie K. Skarlakidis

\r\n\r\n\r\n


\r\n

\r\n

16aprilieSăptămîna Luminată. Cuv. Nichita mărt. (824). Mţ. Teodosia, fecioara (307-308). Mcc. Elpidifor, Diu, Vitonie şi Galic.

\r\nFapte, II, 38-43. In., III, 1-15.\r\n

 Coloana despicată şi mărturisirea lui Tunom

\r\n

În Sîmbăta Mare a anului 1579, potrivit cronicilor bisericeşti ale cetăţii Ierusalimului, stăpînitorii turci au interzis Patriarhului ortodox să intre în Biserica Învierii pentru rînduita ceremonie a Sfintei Lumini.

\r\n

 În Sîmbăta Mare a acelui an, potrivit izvoarelor scrise, un grup de soldaţi turci au interzis intrarea ortodocşilor în Biserica Învierii. Mulţimea credincioşilor a aşteptat în curtea bisericii toată ziua, chiar şi după apusul soarelui.

\r\n

Patriarhul Sofronie IV, era în primul an al patriarhatului său. Era pentru prima dată cînd şi-a asumat săvîrşirea celei mai însemnate ceremonii a anului, însă turcii l-au lipsit de acest drept legal.

\r\n

Patriarhul stătea rugîndu-se în partea stîngă a uşii bisericii, lîngă o coloană. Şi deodată, în timp ce deja se făcuse noapte, coloana s-a despicat şi Sfînta Lumină a izbucnit din interiorul ei. Patriarhul a aprins îndată lumînarea sa şi a împărţit Sfînta Lumină credincioşilor. În cîteva minute sfînta flacără s-a întins la toţi cei care se aflau acolo şi curtea bisericii s-a luminat. Uimiţi, păzitorii turci au deschis atunci uşile bisericii şi Patriarhul împreună cu mulţimea ortodocşilor s-a îndreptat sărbătoreşte spre Sfîntul Mormînt. De acest eveniment cronicile timpului vorbesc şi de mărturisirea unui emir arab pe nume Tunom. Acesta, în vremea minunii, se afla în curtea Bisericii. Cînd a văzut aprinderea coloanei, a conştientizat autenticitatea minunii şi a mărturisit   coreligionarilor lui puterea lui Iisus Hristos . După ce a discutat cu ei în contradictoriu,  această mărturisire a lui a fost pricina de a fi executat şi de a i se da trupul focului spre ardere. Astăzi el este cinstit oficial drept mucenic al Ortodoxiei, pomenirea lui se săvîrşeşte la 18 aprilie, iar moaştele lui se află în Mănăstirea Megali Panaghia din Ierusalim. În „Proschinitarul Sfintei Cetăţi a Ierusalimului” despre acest Tunom scrie următoarele: ”Sînt şi nişte cuie înfipte în pămînt, în faţa pragului Sfintei Uşi, încă din vremea aceea, în amintirea minunii săvîrşite. Ele au fost înfipte acolo de un emir, care, văzînd acea uimitoare minune, a crezut îndată în Hristos  şi strigînd: ”Una singură este adevărată, credinţa creştinilor!” A înfipt acele cuie unul cîte unul în piatră ca într-o ceară moale. Şi acesta a mărturisit prin ardere în foc.”

\r\n

Haralambie K. Skarlakidis

\r\n\r\n\r\n


\r\n

\r\n

17aprilieSăptămîna Luminată. Icoana Maicii Domnului “Izvorul Tămăduirilor”. Cuv. Iosif, scriitorul de cîntări (883). Cuv. Gheorghe din Maleo (IX).  Cuv. Zosima (560). Mţţ. Fervuta fecioara şi slujnicile ei (341-343). Cuvv. mcc. Veniamin şi Nichifor (1928). Mc. Ioan (1933).

\r\n

Fapte, III, 1-8. In., II, 12-22. A Născătoarei: Filip., II, 5-11. Lc., X, 38-42; XI, 27-28.

\r\n

 Sihăstria Acoperămîntul Maicii Domnului Goloseevo

\r\n

Scurt istoric

\r\n

Sfîntul Ierarh Petru Movilă († 1647, Biserica Ortodoxă săvîrșește pomenirea lui la 31 decembrie / 13 ianuarie) a atras atenția asupra frumuseții deosebite a locurilor retrase și singuratice din împrejurimile pitorești ale orașului Kiev – și anume regiunea Goloseevo. El a dobîndit în proprietatea sa o parte din pădure împreună cu o mică poiană unde a construit o biserică în cinstea Sfîntului Marelui Mucenic Ioan cel Nou de la Suceava și cîteva căsuțe-chilii pentru călugări. Astfel a fost pus începutul schitului Lavrei Kievo-Pecerska, numit ulterior Sihăstria Goloseevo.

\r\n

Cu timpul biserica a fost redenumită și sfințită în cinstea Icoanei făcătoare de minuni a Maicii Domnului, numită „Izvor de Viață Purtător” sau „Izvorul Tămăduirii” („Живоносный Источник”rus.) (pomenirea acestei Icoane se săvîrșește în ziua de Vineri din Săptămâna Luminată). În anii 1910-1912 pe locul vechii biserici din lemn a fost zidită o nouă biserică de piatră.

\r\n

În afară de biserici și chilii în Sihăstria Goloseevo se afla și reședința de vară a mitropoliților Kievului, avînd și o biserică de casă în cinstea Cuviosului Ioan Mult-pătimitorul de la Kievo-Pecerska, dar și arhondaricul (hotelul mănăstirii), gospodăria agricolă și ferma Lavrei Kievo-Pecerska (cătunul gospodăresc al Lavrei), dar și alte edificii.

\r\n

În anul 1852 cu binecuvîntarea arhiereului titular, Sfîntul Ierarh Filaret (Amfiteatrov), mitropolitul Kievului și al Galiciei, mănăstirea a fost denumită în cinstea Sfîntului Acoperămînt al Maicii Domnului: „Sihăstria Acoperămîntul Maicii Domnului Goloseevo”.

\r\n

În Sihăstria Goloseevo s-au nevoit Sfinții Ierarhi – Petru (Movilă) și Filaret (Amfiteatrov, † 1857, pomenirea lui se săvârșește la 21 decembrie / 3 ianuarie); Cuvioșii Părinți – Partenie din Kiev (Krasnopevțev, † 1855, pomenirea lui se săvîrșește la 17 / 30 martie) și Alexei de la Goloseevo (Șepelev, † 1917, pomenirea lui se săvîrșește la 11 / 24 martie); Sfinții nebuni întru Hristos  – Teofil (Gorenkovski, † 1853, pomenirea lui se săvîrșește la 28 octombrie / 10 noiembrie) și Paisie (Iaroțki, † 1893). Toți aceștia au fost canonizați de Biserica Ortodoxă din Ucraina în rîndul Sfinților cinstiți local.

\r\n

În 1926, la nouă ani după Revoluția din octombrie 1917, Sihăstria Goloseevo a fost pustiită și lichidată. În perioada sovietică a istoriei au fost distruse toate bisericile și clădirile Sihăstriei, cu excepția casei mitropoliților Kievului. Trei monahi-sfințiți slujitori, care au continuat să se nevoiască în mănăstire în diferiți ani, au primit moartea mucenicească pentru Hristos  și mijlocesc acum pentru noi înaintea tronului lui Dumnezeu. Aceștia sunt Cuvioșii Mucenici – Casian (Kuzâk), Ipolit (Semenov) și Filip (Bezuglîi).

\r\n

În anii celui de al II-lea Război Mondial prin Sihăstria Goloseevo a trecut cea de a doua linie de apărare a orașului Kiev. Aici au fost duse lupte crîncene, dar nici un obuz n-a căzut în cimitirul mănăstirii, unde era înmormîntat și Cuviosul Alexei de la Goloseevo. Și anii de prigoană, și anii represiunilor, și în timpul teribilului război – la mormîntul Cuviosului Alexei întotdeauna ardea candela.

\r\n

În 1993 mănăstirea a fost redeschisă ca schit al Lavrei Kievo-Pecerska. Stareț al schitului a  fost numit arhimandritul Isaachie (Andronic). În același an, la 4 octombrie au fost descoperite moaștele Cuviosului Alexei de la Goloseevo și a fost deschisă biserica de casă în cinstea Cuviosului Ioan Mult-pătimitorul de la Kievo-Pecerska. În 1996 potrivit hotărîrii Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe din Ucraina, Sihăstria Goloseevo a devenit mănăstire de sine stătătoare. De atunci mănăstirea și-a reluat viața ei firească de nevoință și rugăciune, dar și de restaurare a bisericilor și edificiilor distruse. Astfel a fost rezidită biserica în cinstea Icoanei făcătoare de minuni a Maicii Domnului, numită „Izvorul Tămăduirii” și cimitirul mănăstirii; pe locul fostei case a mitropoliților Kievului a fost înălțată o nouă biserică; au fost construite chilii pentru monahi și clădiri administrative, casa starețului împreună cu biserica de casă în cinstea Sfinților Mucenici-răbdători de chinuri ai Familiei Împărătești, arhondaricul și alte edificii ale mănăstirii.

\r\n

La această sfîntă și bineplăcută lui Dumnezeu lucrare de renovare și renaștere a sfintei mănăstiri ajută enoriașii și închinătorii evlavioși.

\r\n

Arhim. Isaachie (Andronic), egum. măn. Goloseevo

\r\n\r\n\r\n


\r\n

\r\n

18aprilieSăptămîna Luminată. Mcc. Agatopod diaconul şi Teodul citeţul (303). Mutarea moaştelor sf. Iov, patr. Moscovei (1652).  Cuv. Puplie Egipteanul (IV). Cuv. Teodora din Tesalonic (892). Cuvv. Simeon, Teona și Forvin (IV). Cuv. Marcu din Atena (400). Cuv. Platon mărt. (814).

\r\n

Fapte, III, 11-16. In., III, 22-33.

\r\n

Beţia

\r\n

„Beţia nu primeşte pe Domnul; beţia alungă Duhul Sfînt. Fumul alungă albinele, beţia alungă harurile duhovniceşti.

\r\n

Beţia, demon de bună voie, băgat în suflete de către plăcere, beţia, mamă a păcatului, vrăjmaşa virtuţii, face fricos pe cel viteaz, desfrînat pe cel înfrînat; nu ştie de dreptate, ucide chibzuinţa. După cum apa stinge focul, tot aşa şi vinul nemăsurat întunecă mintea.

\r\n

Pe măsură ce băutul se prelungeşte, au loc întreceri, dispute, lupte, silindu-se fiecare să întreacă pe celălalt în beţie. Arbitrul lor este diavolul, iar premiul victoriei, păcatul.

\r\n

Beţivii sînt mai fără minte chiar decît dobitoacele. Toate animalele cu patru picioare, chiar fiarele, au rînduite pornirile lor spre împreunare; dar cei cu sufletul stăpînit de beţie şi cu trupul plin de firbinţeală nefirească sînt aţîţaţi spre împreunări necurate şi ruşinoase şi spre plăceri în orice timp şi orice ceas. Beţia nu-i ia omului numai judecata, ci îi schimbă şi simţurile şi-l face pe cel ce se îmbată mai rău decît orice dobitoc. Care vită îşi vatămă atît vederea şi auzul cum şi le vatămă beţivul? Nu-i aşa că nu-şi cunosc prietenii? Nu aleargă adeseori la străini ca la nişte prieteni? Nu sar de multe ori peste umbre ca peste nişte şanţuri şi prăpăstii? Urechile lor sînt pline de sunetele şi zgomotele unei mări învălurate; li se pare că pămîntul se ridică drept înaintea lor şi că munţii li se învîrt în jur.

\r\n

Să fugim de beţie ca să nu cădem în păcatul desfrînării.

\r\n

Sf. Vasile cel Mare

\r\n\r\n\r\n


\r\n

\r\n

19aprilieAntipasha. Duminica a 2-a după Paști, a Sf. Ap. Toma.

\r\n

Sf. Eutihie, arhiep. Constantinopolului (582). Sf. Metodie, arhiep. Moraviei (885). Mţ. Platonida din Siria (308). Mcc. 120 din Persia (344-347). Mc. Ioan (1934). Mc. Iacob (1943). Cuv. Sevastian mărt. (1966).

\r\n

Utr. – Evgh. 1, Mt., XXVIII, 16-20. Lit. – Fpate, V, 12-20. In., XX, 19-31.

\r\n

 Diavolul ne atacă la vremea rugăciunii

\r\n

Mulţi intră în Biserică, înalţă nenumărate stihuri de rugăciune, iar după aceea ies şi nu ştiu ce au spus. Buzele se mişcă, în timp ce urechile nu aud. Tu nu auzi rugăciunea ta şi vrei ca Dumnezeu să-ţi asculte rugăciunea? Am îngenuncheat, zici, dar mintea mea a zburat afară! Trupul meu era în Biserică, iar sufletul afară. Gura rostea rugăciunea, iar mintea număra dobînzile, se gîndea la contracte, schimburi, ogoare, moşii, petreceri cu prieteni. Căci diavolul, deoarece este viclean şi ştie că în vremea rugăciunii cîştigăm lucruri mari, atunci atacă. De multe ori ne odihnim întinşi în pat şi nu ne gîndim la nimic. Acum am venit să ne rugăm şi ne vin gînduri nenumărate, ca să plecăm goi. Deci, iubitule, știind că aceste lucruri se întîmplă la rugăciune, urmează femeii cananeence! Tu, bărbatul, urmeaz-o pe femeia cea de alt neam, neputincioasă, umilită şi dispreţuită! N-ai fiică chinuită de demoni? Ai în schimb sufletul care păcătuieşte! Spune şi tu: „Miluieşte-mă, sufletul meu este rău chinuit de demoni”. Pentru că păcatul este un mare demon. Cel care este chinuit de demon este nenorocit, dar cel care păcătuieşte este urît, acela găseşte iertare, dar acesta nu are îndreptăţire. „Miluieşte-mă” este un cuvînt mic care a aflat adîncul nepătruns al iubirii de oameni. Pentru că, unde există milă, se află toate bunătăţile.

\r\n

Sf. Ioan Gură de Aur

\r\n\r\n\r\n


\r\n

\r\n20aprilieSăptămîna a 2-a după Paști. Paștile Blajinilor. Cuv. Gheorghe mărt., mitr. Mitilenei (820). Mc. Caliopie (304). Cuv. Daniil din Periaslav (1540). Cuv. Serapion monahul. Mcc. Rufin diaconul, Achilina şi cei 200 de ostaşi (310).\r\n\r\nFapte, III, 19-26. In., II, 1-11.\r\n

 DinTipicon

\r\n

De la Sfintele Paști pînă la Duminica Cincizecimii în zilele de miercuri și vineri dezlegăm călugării la untdelemn și la vin, iar mirenii și la pește. În Miercurea Înjumătățirii și de Miercurea Odovaniei Paștilor, dezlegăm la pește și la vin. (Vezi cap. 35, Tipiconul Sf. Sava).

\r\n

 Lupta cu patimile

\r\n

Înaintea celui ce rîvneşte la mîntuire stă lupta neîncetată cu latura lui cea rea. În ce constă această latură rea, ştie fiecare. În egoism (iubirea de sine), propria plăcere, autocompătimire:  în a face totul pentru sine, spre propria mulţumire, în folosul propriu şi pentru cinstea proprie. Pentru acţiunile prin care se săvîrşesc acestea, nu există un plan. Ele se manifestă uneori numai prin gîndul la ceva rău cînd i se înfăţişează minţii un subiect rău, alteori printr-un simţămînt rău, alteori, printr-o chemare la rău, alteori, chiar împreună cu atracţia spre rău, mai mult sau mai puţin puternică… Toate acestea pentru suflet sînt necurate, dar încă nu sînt păcate. Cea din urmă începe cu acordul la rău, care se transformă în hotărîrea de a face rău.

\r\n

Valul ispitei, de obicei, se desfăşoară aşa: mai înainte de toate, ni se înfăţişează în gînduri ceva rău sau ochiul vede ceva rău şi ceea ce a văzut stîrneşte gînduri rele. Aceasta este provocarea. Şi aici nu este nici un păcat; căci şi una, şi cealaltă năvălesc fără voia noastră… Dacă voi, imediat ce simţiţi că este ceva rău, vă împotriviţi lui şi vă îndreptaţi către Domnul, faceţi ceea ce trebuie – nevoinţă duhovnicească. Dar, dacă nu vă împotriviţi, ci începeţi să vă gîndiţi fără să vă întoarceţi de la rău şi fără să urîţi răul, atunci nu mai este bine. Sufletul începe să se clatine… Dacă omul se lasă ademenit de gînd şi începe să se gîndească la el şi se gîndeşte mereu, atunci a făcut al doilea act de cădere în păcat, care constă în atenţia faţă de gîndul rău sau în convorbirea cu el. Şi nici aici nu există încă păcat, ci numai se pune începutul lui. Al treilea moment al căderii în păcat este consimţirea faţă de gîndul cel rău, cînd omului îi place să se gîndească la el şi însăşi fapta i se pare plăcută. Aici este mai mult din păcat, dar încă nu este păcat. Este necurăţie… Al patrulea moment al căderii în păcat este înclinarea voinţei, dorinţa cea păcătoasă, chiar dacă nu este încă decisivă. Aici este deja păcat; căci este un lucru liber consimţit. Sentimentele nu le putem întotdeauna stăpîni, dar dorinţele se află în puterea noastră. Însă toate acestea încă nu sînt un păcat real, ci numai prefaţa lui. Al cincilea moment este acordul  faţă de păcat sau hotărîrea de a păcătui. Aici este păcatul real, dar numai lăuntric. După acesta nu va întîrzia să apară nici păcatul cu fapta…

\r\n

Şi aceasta este adevărata cădere, dezastrul sufletului, pierderea harului, căderea în stăpînirea vrăjmaşului… Aşadar… alungaţi gîndurile, fără să intraţi în discuţii cu ele, înăbuşiţi imediat consimţirea, nimiciţi dorinţele… În acestea constă toată lupta…

\r\n

Sf. Teofan Zăvorîtul

\r\n\r\n\r\n


\r\n

\r\n

21aprilieApp. Irodion, Agav, Asincrit, Ruf, Flegon şi Ermis (I). Sf. Celestin, ep. Romei (432). Mc. Pavsilip (117-138). Sf. Nifont, ep. Novgorodului (1156). Mc. Serghie pr., (1933).

\r\nFapte, IV, 1-10. In., III, 16-21.\r\n

 Nesimţirea duhovnicească

\r\n

      De ce păcătuiesc oamenii?… Sau pentru că nu ştiu ce trebuie să facă şi de ce trebuie să fugă, sau, dacă ştiu, uită, iar dacă nu uită, se lenevesc, cad în moleşeală. Pe de altă parte, pentru că oamenii sînt foarte leneşi spre a împlini faptele bunei cuviinţe, deseori uită de obligaţia lor principală – să slujească lui Dumnezeu, iar din lenevire şi uitare, ajung la culmea nechibzuinţei sau neştiinţei. Aceştia sînt cei trei uriaşi – moleşeala sau lenevirea, uitarea şi neştiinţa – de care este legat tot neamul omenesc cu legături nedezlegate. Iar după acestea, vine nepăsarea, cu toată armata de patimi rele. Pentru aceasta şi noi ne rugăm Împărătesei Cereşti: ”Împărăteasa mea,  Preasfîntă, Născătoare de Dumnezeu, cu sfintele şi atotputernicele Tale rugăciuni, îndepărtează de la mine, smeritul şi ticălosul robul Tău, mîhnirea, uitarea, nesocotinţa, nepăsarea şi toate cugetele cele spurcate, viclene şi hulitoare”.

\r\n

Cuv. Ambrozie de la Optina

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *