Sf. Mironosiţă Întocmai cu Apostolii Maria Magdalena (I). Mutarea moaştelor sf. sfnţ. mc. Foca (403-404). Cuv. Cornilie din Periaslav (1693).
\r\n
1 Cor., XV, 29-38. Mt., XXI, 23-27. Întocmai cu Apost: I Cor. IX, 2-12. Lc. VIII, 1-3.
\r\n
\r\n
Uşurarea tristeţii
\r\n
Buna-voire, dăruirea inimii, deschiderea celor lăuntrice şi a cugetului nostru către Dumnezeu, uşurarea tristeţii noastre, aceste semne ale harului dumnezeiesc vin cînd eu mă dăruiesc pe mine lui Dumnezeu cu conştiinţa faptului că sînt o povară grea, un sac nefolositor pe pămînt, pe care ceilalţi vor să-l arunce. Cînd nu aştept nimic de la Dumnezeu, atunci vine Dumnezeu şi-mi uşurează inima.
\r\n
Noi, cînd mergem să ne rugăm, pentru că nu avem bună-voire, pentru că nu-L simţim pe Dumnezeu, pentru că Dumnezeu ni se pare necunoscut, greu, mohorît, că nu ne iubeşte, că pentru noi nu este, noi părăsim rugăciunea. Dar tocmai cînd îmbrăţişez povara, cînd înţeleg că trebuie să mă rog singur în beznă, cînd accept iadul şi temniţa iadului meu şi mă rog acolo fără nădejde, fără Dumnezeu, fără vreo rază de lumină, – pentru că nu le merit – atunci acţionează Dumnezeu, atunci vine şi-mi ridică povara de pe inimă, mă uşurează.
\r\n
Prin urmare, iubirea lui Dumnezeu nu este atrasă de alergătura mea, ci de dăruirea mea, de osteneala mea, de afierosirea mea. Alergatul meu mi-L dă Dumnezeu în clipa în care mă voi deşerta de mine însumi şi mă voi lepăda de sinele meu, acceptînd să întrupez în mine întregul cuget al Bisericii.
\r\n
Arhim. Emilianos Simonopetritul
\r\n\r\n\r\n
\r\n
\r\n
Icoana Maicii Domnului de la Poceaev (1675). Mcc. Trofim, Teofil şi cei 13 mcc. împreună cu ei (284-305). Sf. sfnţ. mc. Apolinarie, ep. Ravenei (75). Icoana Maicii Domnului „Bucuria tuturor celor necăjiţi”(1888).
\r\n
Utr.- Lc. I, 39-49, 56. Lit.- I Cor. XVI, 4-12. Mt. XXI, 28-32. Născăt. de Dumnezeu: Evr. IX, 1-7. Lc. X, 38-42; XI, 27-28.
\r\n
Pentru bolnavi
\r\n
Bolile şi întîmplările neplăcute ne sînt trimise spre folosul nostru sufletesc şi, mai întîi de toate, spre smerirea noastră şi ca să ducem viaţă mai cu luare-aminte şi mai cu dreaptă socotinţă.
\r\n
În a te trata la doctori şi a lua medicamente nu e nici un păcat, fiindcă totul e de la Domnul Dumnezeu – şi doctoriile, şi medicii. Şi păcat nu este în a folosi bolnavul medicamentele, ci în a-şi pune toată nădejdea numai în medic şi în medicamente, uitînd că totul atîrnă de Atotbunul şi Atotputernicul Dumnezeu, Singurul Care ne dă viaţă cui vrea şi omoară pe cine vrea.
\r\n
Sf. Ambrozie de la Optina
\r\n\r\n\r\n
\r\n
\r\n
Mcţ. Hristina (300). Cuv. Policarp, arhim. de la Pecerska (1182). Binecrr. cnn. Boris şi Gleb (1015). Sf. sfnţ. mc. Alfeu diaconul (1937).
\r\n
2 Cor. I, 1-7. Mt. XXI, 43-46. Mţ.: II Cor. VI, 1-10. Lc. VII, 36-50.
\r\n
Stricăciunea
\r\n
Stricăciunea păcatului a intrat în omenire foarte adînc, pînă în adîncul sufletelor – şi omul are nevoie de ajutor dumnezeiesc foarte mare, suprafiresc, şi să-şi dea silinţa cu cît mai multă osîrdie şi statornicie pentru a se înstrăina de păcat prin rugăciune, prin luare-aminte la sine, prin înfrînare, prin postire şi prin faptele cele bune; toată fiinţa omului este pătrunsă de păcat şi de stricăciunea păcatului. Vrăjmaşul priveghează şi lucrează în oameni necontenit, căutînd, ca un leu, pe cine să înghită (Pt. 5, 8). Trebuie să-i stăm împotrivă cu credinţă şi statornicie nestrămutată. Hristos a venit pe pămînt ca să ne răscumpere: sîntem mădulare ale lui Hristos şi ale Bisericii; sîntem turmă sfîntă şi aleasă, sîntem ostaşi ai lui Hristos , care luptăm cu trupul, cu lumea preacurvară şi cu diavolul şi trebuie să ne împotrivim tuturor patimilor şi să le înfrîngem.
\r\n
Sf. Ioan din Kronştadt
\r\n\r\n\r\n
\r\n
\r\n
Adormirea dreptei Ana, mama Preasfintei Născătoare de Dumnezeu. Cuvv. femei Olimpiada diaconiţa (409) şi Eupraxia fecioara din Tavena (413). Cuv. Macarie din Jeltovodsk (1444). Sfinţii Părinţi de la Sinodul V Ecumenic (553).
\r\n
2 Cor. I, 12-20. Mt. XXII, 23-33. Dr. Ana: Gal. IV, 22-31. Lc. VIII, 16-21.
\r\n
Din Filocalie
\r\n
Sînt unele lucruri care opresc patimile din mişcarea lor şi nu le lasă să sporească în creştere; şi sînt altele care le împuţinează şi le duc spre micşorare. De pildă, postul, osteneala şi privegherea nu lasă pofta să crească; iar singurătatea, contemplaţia, rugăciunea şi dragostea de Dumnezeu o împuţinează şi o sting cu totul. La fel se întîmplă cu mînia. De pildă, îndelunga răbdare, nepomenirea răului şi blîndeţea o opresc şi nu o lasă să crească; iar iubirea, milostenia, bunătatea şi iubirea de oameni o micşorează.
\r\n
Cuv. Maxim Mărturisitorul
\r\n\r\n\r\n
\r\n
Sff. sfnţţ. mcc. Ermolae, Ermip şi Ermocrat prr. din Nicomodia (305). Cuv. Moise Ungurul, de la Pecerska (1043). Cuv. mţ. Parascheva (138-161).
\r\n
Rom., XV, 30-33. Mt., XVII, 24-XVIII, 4. Cuv.: Gal. V, 22-VI, 2. Lc. VI, 17-23.
\r\n
Încrederea în sine
\r\n
Omul, dacă vrea să nu se chinuiască, trebuie să creadă în acel Fără Mine nu puteţi face nimic pe care l-a spus Hristos . Adică să se deznădăjduiască de sine în înţelesul cel bun şi să creadă în puterea lui Dumnezeu. Cînd cineva se deznădăjduieşte de sine însuşi, în înţelesul cel bun, atunci Îl află pe Dumnezeu. Toată nădejdea mea spre Tine o pun… Chiar şi oamenii cei mai duhovniceşti nu îşi au asugurată în această lume pe deplin viaţa lor, de aceea se ţin pe ei înşişi mere în asigurarea lui Dumnezeu, nădăjduiesc în Dumnezeu şi se deznădăjduiesc numai de „eul” lor, deoarece „eul” îi aduce omului toată nefericirea duhovnicească.
\r\n
Încrederea în sine este duşmanul nostru cel mai mare şi mai rău, pentru că ne aruncă în aer fără milă şi ne lasă nefericiţi pe drumuri. Cînd omul are încredere în sine, se leagă şi nu poate face nimic sau se luptă singur. Atunci este firesc să fie biruit de vrăjmaş sau să nu reuşească şi astfel să i se zdrobească „eul” său. Bunul Dumnezeu, de multe ori, iconomiseşte foarte înţelept ca să vedem şi intervenţia Sa dumnezeiască şi nereuşita ce am suferit-o prin încrederea noastră în sine. Atunci cînd cineva urmăreşte şi cercetează fiecare eveniment ce se petrece în viaţa sa, dobîndeşte experienţă, ia aminte şi astfel sporeşte.
\r\n
Hristos cerea mai întîi credinţă în puterea lui Dumnezeu şi numai după aceea săvîrşea minunea: Dacă crezi în puterea lui Dumnezeu, te vei face sănătos (Mt. 9, 29), spunea. Nu precum spun astăzi unii, în mod greşit: „Omul are puteri şi dacă crede în puterile lui, le poate face pe toate. Nu spune şi Evanghelia: „Să crezi”? Prin urmare, sîntem de acord”. Da, Hristos spunea: „Crezi?”, dar înţelegea: „Crezi în Dumnezeu? Crezi că Dumnezeu poate?”. Cerea de la om garanţia că are credinţă în Dumnezeu şi numai atunci ajuta.
\r\n
Nicăieri nu spune Evanghelia să cred în egoismul meu, ci să cred în Dumnezeu, să cred că numai El mă poate ajuta, mă poate vindeca. Aceştia însă le iau anapoda şi spun: „Omul are puteri şi trebuie să creadă în el însuşi”. A crede cineva în el însuşi înseamnă că are sau egoism sau demonizare.
\r\n
După aceea îţi spun: „Să nu respecţi nici pe cel mare, nici pe cel mic, ca să dobîndeşti personalitate”. De aceea auzi nişte lozinci: „Calcă-i, zdrobeşte-i, ca să reuşeşti”. Respectul este considerat ceva retrograd şi diavolul triumfă. Chiar şi un copil de ar vorbi puţin cu obrăznicie părinţilor sau celor mari este părăsit de harul lui Dumnezeu şi primeşte înrîuriri diavoleşti, cu atît mai mult dacă îşi face omul din acest fel de comportament „tipicul” său.
\r\n
Cuv. Paisie Aghioritul
\r\n\r\n\r\n
\r\n
Duminica a 10-a după Cincizecime. Glasul I-îi.
\r\n
M. mc. şi tămăduitor Pantelimon (305). Cuv. Gherman din Alaska (1837). Cuv. Antuza mărt., egumena şi 90 de surori ale ei (VIII). Sff. Întocmai cu App.: Clement, ep. de Ohrida (916), Naum, Sava, Gorazd şi Anghelar.
\r\n
Utr.- Evgh. a 10-a. In., XXI, 1-14. Lit.- I Cor. IV, 9-16. Mt. XVII, 14-23. M. mc.: II Tim. II, 1-10. In. XV, 17-XVI, 2.
\r\n
Tîlcuire la Evanghelie
\r\n
„Acest neam (de demoni) nu iese decît numai cu rugăciune şi cu post.” Dacă acest neam e izgonit de rugăciunea şi postirea altuia, cu cît mai mult el nu poate să intre în cel ce însuşi e postitor şi rugător. Iată ce îngrădire! Deşi demonii sînt mulţime nenumărată şi văzduhul e plin de ei, nu pot face nimic celui care se îngrădeşte prin rugăciune şi prin post. Postul este înfrînarea desăvîrşită, rugăciunea este desăvîrşita părtăşie (comuniune) cu Dumnezeu; postul apără de bîntuirile din afară, iar rugăciunea aţinteşte dinăuntru asupra vrăjmaşilor o panoplie de foc. Pe postitor şi rugător, demonii îl simt de departe şi fug de el, ca să nu primească lovituri dureroase. Ne e îngăduit să gîndim că acolo unde nu este post şi rugăciune s-a şi înfiinţat demonul? Da. Demonii, sălăşluindu-se în om, nu întotdeauna îşi fac simţită adăstarea, ci se ascund, învăţîndu-şi gazda la tot răul şi abătînd-o de la tot binele în chip hoţesc, aşa încît acesta este încredinţat că singur face tot, împlinind de fapt voia vrăjmaşului său. Tu doar apucă-te de rugăciune şi de post, şi vrăjmaşul va fugi îndată, aşteptînd prilejul de a se întoarce; într-adevăr se întoarce, îndată ce omul părăseşte rugăciunea şi postul.
\r\n
Sf. Teofan Zăvorîtul
\r\n\r\n\r\n
\r\n
Săptămîna a 11-a după Cincizecime. App. Prohor, Nicanor, Timon şi Parmen din cei 70 (I). Sf. Pitirim, ep. de Tambov (1698). Cuv. Moise, făcătorul de minuni de la Pecerska (XIII-XIV). Mcc. Iulian (II), Eustatie (316) şi Acachie (321). Icoana Maicii Domnului „Odighitria” (Călăuzitoarea). Icoana Maicii Domnului „Umilenie” de la Mănăstirea Diveevo.
\r\n
Utr.- Lc. I, 39-49, 56. Lit.- 2 Cor., II, 3-15. Mt. XXIII, 13-22. Născăt. de Dumnezeu: Filip. II, 5-11. Lc. X, 38-42; XI, 27-28.
\r\n
Despre suferinţele pruncilor
\r\n
Despre aceasta l-a întrebat Cuviosul Grigorie pe Fericitul Nifon (episcopul Constanțianei Ciprului), zicînd:
\r\n
„Iată, părinte, văd că pătimesc prunci în boli cumplite: ce păcat au făcut aceştia? Cum să înţeleg, de ce-i loveşte Dumnezeu?”
\r\n
A răspuns Fericitul:
\r\n
„Cînd se înmulţesc păcatele omeneşti şi răutatea oamenilor nu se mai vindecă, Domnul răpeşte la Sine pruncii lor şi trimite asupră-le boli multe şi grele, ca prin aceasta să-i aducă la întreaga înţelepciune pe părinţii lor. Văzînd chinurile copiilor lor, care n-au săvîrşit păcat, oare aceştia nu se vor înfricoşa şi nu se vor întoarce spre pocăinţă? Oare nu vor striga: „Vai nouă, păcătoşilor, că pentru fărădelegile noastre se chinuie pruncii fără de răutate! Ce va fi, dar, cu noi, ticăloşii, în Ziua cea Înfricoşată a celei de-a doua veniri a Domnului?” Şi dacă, văzînd aceasta, părinţii nu se vor îndrepta, ci vor rămîne întru păgînătatea de mai înainte, vor fi supuşi unui şi mai groaznic chin, fiindcă au fost pedepsiţi şi nu s-au învăţat minte. Iar copiilor care aici au suferit şi au fost chinuiţi ca părinţii să se întoarcă la pocăinţă Domnul le va da în schimb cununile nestricăciunii şi cinstiri în veacul vieţii fără de sfîrşit”.
\r\n
„Dar, părinte sfinte”, i-a răspuns Cuviosul Grigorie Fericitului Nifon, „doar în Sriptură scrie că fiecare după faptele sale va primi, dar nu s-a zis că şi pentru păcatele altuia”.
\r\n
A grăit Fericitul Nifon:
\r\n
„Milostivul Domn vede împietrirea şi nechibzuinţa inimii omeneşti – căci mulţi, care trăiesc în lume luînd asupra-şi osteneli mari de dragul slavei deşarte, cîrtesc împotriva lui Dumnezeu şi în întristarea lor, cheamă chiar moartea, dar de păcatele lor nu se pocăiesc şi pentru sufletele lor nu se îngrijesc. Tocmai din pricina aceasta Domnul îi pedepseşte atît pe copii, cît şi pe părinţi cu felurite necazuri, ca prin suferinţa copiilor, să cureţe fărădelegile părinţilor, să-i facă pe părinţi să aducă prinos de pocăinţă şi astfel să le găsească îndreptăţire la Înfricoşata Sa Judecată. Aşadar, să ştii, fiule, că pruncii fără de păcat pătimesc ca pentru moartea lor cumplită să primească viaţa nestricăcioasă, iar părinţii lor să se învrednicească pentru pătimirile lor de întreaga înţelepciune a pocăinţei adevărate”.
\r\n
Din viaţa Sf. Nifon al Constantianei
\r\n\r\n\r\n
\r\n
Mc. Calinic (III-IV). Mţ. Serafima fecioara (117-138). Mţ. Teodota şi cei trei fii ai ei (304). Cuv. mc. Mihail (IX). Cuvv. mcc. Serafim şi Teognost (1921). Cuvv. Constantin şi Cosma (XIII).
\r\n
2 Cor., II, 14-III, 3. Mt. XXIII, 23-28.
\r\n
Din Filocalie
\r\n
Cînd primeşti închipuirea vreunei plăceri, păzeştete ca să nu fii răpit îndată de ea, ci ridicîndu-te o clipă mai presus de aceasta, adu-ţi aminte de moarte şi gîndeşte-te că e mai bine să te ţii că ai biruit această amăgire a plăcerii.
\r\n
Cuv. Antonie cel Mare
\r\n
Să nu-ţi întinezi mintea ta, răbdînd gînduri de poftă şi de mînie, ca nu cumva căzînd din rugăciunea curată, să te cuprindă duhul moleşelii.
\r\n
Mintea cade de la îndrăznirea cea de la Dumnezeu atunci cînd se însoţeşte cu gînduri viclene şi spurcate.
\r\n
Cuv. Maxim Mărturisitorul
\r\n\r\n\r\n
\r\n\r\n
App. Sila, Siluan, Criscent, Epenet şi Andronic din cei 70 (I). Mc. Ioan Ostaşul (IV). Sf. sfnţ. mc. Polihronie, ep. Babilonului (251). Cuv. Anatolie de la Optina, cel Mic (1922). Sf. sfnţ. mc. Valentin ep. şi cei trei ucenici ai săi (273).\r\n\r\n2 Cor., III, 4-11. Mt., XXIII, 29-39. Mc.: Rom. XV, 1-7. Mt. XVI, 24-28.\r\n
Chinurile iadului
\r\n
În zilele noastre atît printre mireni, cît şi printre tinerii clerici, este tot mai răspîndită ideea că veşnicele chinuri sînt incompatibile cu milostivirea nemărginită a lui Dumnezeu, socotind prin urmare că acestea nu sînt veşnice. Această înşelare vine din necunoştinţă. Chinurile şi fericirea veşnică nu vin numai din exterior, ci sînt, în primul rînd, înăuntrul omului. Că iată, împărăţia lui Dumnezeu este înăuntrul vostru (Lc. 17, 21). Simţămintele pe care omul şi le va agonisi în timpul vieţii îl vor urma în viaţa veşnică. Trupul bolnav se chinuieşte în lume şi, cu cît e mai gravă boala, cu atît mai mari sînt suferinţele. Tot astfel şi sufletul, contaminat de felurite boli, începe a se chinui cumplit la trecerea în viaţa viitoare. O boală trupească incurabilă se sfîrşeşte prin moarte; cum dar ar putea înceta boala sufletului pentru care moarte nu există? Răutatea, mînia, iuţimea, curvia şi alte neputinţe sufleteşti sînt ca nişte şerpi care se tîrăsc după om chiar şi în viaţa veşnică. Astfel, vedem că scopul vieţii constă în a-i strivi pe aceştia încă de aici, de pe pămînt, pentru a ne curăţi cu desăvîrşire sufletele şi a zice împreună cu Mîntuitorul nostru înainte de moarte: căci vine stăpînitorul acestei lumi; şi el întru Mine nu are nimic (In. 14, 30). Sufletul păcătos, care nu s-a curăţit prin pocăinţă, nu poate să stea în preajma sfinţilor. Chiar dacă ar fi pus în rai, acesta n-ar suferi să rămînă acolo, ci s-ar grăbi să plece de acolo.
\r\n
Cuv. Varsanufie de la Optina
\r\n\r\n\r\n
\r\n
Înainte-prăznuirea scoaterii Sf. Cruci. Dreptul Evdochim Capadocianul (IX). Mţ. Iulita (304-305). Cuv. mc. Dionisie de la Vatoped (1822). Sf. sfnţ. mc. Veniamin, mitr. Petrogradului, cuv. mc. Serghie şi mcc. Iurie şi Ioan (1922).
\r\n
2 Cor. IV, 1-6. Mt., XXIV, 13-28. Drept.: Gal. V, 22-VI, 2. Mt. XI, 27-30.
\r\n
Lăsatul secului pentru Postul Adormirii Maicii Domnului.
\r\n
„Dreptul”
\r\nOdată un creştin a venit să se spovedească şi mi-a spus:\r\n
- \r\n
- Părinte, eu sînt un om bun şi un bun creştin! Mă trezesc de dimineaţă, merg la biserică, mă spovedesc, mă împărtăşesc, citesc Sfînta Scriptură, paraclise, fac una, fac alta, fac şi milostenii, merg la cercuri de discuţii. Fac! Fac! Fac!
- La fel spunea şi fariseul: „Postesc… şi nu sînt precum ceilalţi oameni…”, şi multe altele, însă te enervezi?
- .., bineînţeles că mă enervez, pot să nu mă enervez? Sînt om!
- Faci aia?
- ..
- Faci ailaltă…?
- .., bineînţeles, e normal!
- Vrei să afli cine eşti cu adevărat? l-am întrebat eu.
- Da! mi-a răspuns.
- Ce meserie ai?
- Sînt funcţionar public.
- Ce funcţie ocupi?
- Şef de birou.
- E în regulă! Ce zi e azi?
- Marţi.
- Vei veni marţea viitoare. După ce vei merge, să îi întrebi pe oamenii de lîngă tine cum te văd, însă să îi rogi din toată puterea sufletului tău să-ţi răspundă cu sinceritate. Mai întîi ai să o întrebi pe soţia ta, după care pe copii, pe vecinii de bloc şi îndeosebi, pe subalternii de la serviciu, să-ţi răspundă în faţă, să-ţi scrie pe hîrtie, numai atunci vei şti exact cine eşti şi nu ceea ce mi-ai spus tu: că eşti un om bun, că eşti un creştin adevărat. Deci, ca să afli cine eşti, trebuie să faci ceea ce ţi-am spus.
\r\n
\r\n
\r\n
\r\n
\r\n
\r\n
\r\n
\r\n
\r\n
\r\n
\r\n
\r\n
\r\n
\r\n
\r\n
\r\n
\r\nCreştinul de care v-am vorbit s-a întors săptămîna următoare cam necăjit. Nu a stat pe scaun, aşa cum obişnuia, ci a îngenuncheat şi mi-a spus:\r\n
- \r\n
- Părinte, iartă-mă, sînt păcătos.
- E, asta vrea Dumnezeu? Iartă-mă că sînt păcătos!
\r\n
\r\n
\r\n
Preot Ştefan Anagnostoulos
\r\n\r\n\r\n
\r\n
Scoaterea Cinstitelor lemne ale Cinstitei și de viață făcătoarei Cruci. Sff. Mcc. 7-fraţi Macabei: Avim, Antonie, Gurie, Eleazar, Evsevon, Ahim şi Marcel, maica lor Solomoni şi dascălul lor Eleazar (166 î. Hr.).
\r\n
2 Cor., IV, 13-18. Mt., XXIV, 27-33, 42-51. Sf. Cruci: I Cor. I, 18-24. In. XIX, 6-11, 13-20, 25-28, 30-35. Mcc.: Evr. XI, 33-XII, 2. Mt. X, 32-36; XI, 1. La sfinţirea apei: Evr. II, 11-18. In. V, 1-4.
\r\n
Începutul Postului Adormirii Maicii Domnului.
\r\n
Din Tipicon
\r\n
În postul Adormirii Preasfintei Stăpînei noastre Născătoarei de Dumnezeu, afară de Schimbarea la Față a lui Hristos, postim pînă la al noulea ceas (ora 1500), luni, miercuri și vineri, mîncînd mîncare uscată. Iar marți și joi, fiertură fără ulei. Sîmbătă și duminică, fiertură cu untdelemn. Pește mîncăm doar la Schimbarea la Față a lui Hristos de două ori în zi. (Vezi cap. 35, aliniatul 2 ”Pentru postul Preasfintei Născătoarei de Dumnezeu”, Tipiconul Sf. Sava).
\r\n
Cunoașterea lui Dumnezeu
\r\n
Oamenii pot să-L cunoască pe Dumnezeu în măsura în care se vor desăvîrşi de aici, de pe pămînt, dar mai ales în viaţa viitoare. În cer toate duhurile fericite netrupeşti se desăvîrşesc necontenit, cei mai mici imitînd pe cei mai mari… Cele mai înalte duhuri sînt Serafimii, dar nici aceştia nu-L văd pe Dumnezeu precum este El cu adevărat, cu toate că desăvîrşirea lor sporeşte în fiecare clipă cu o viteză uimitoare şi ei imită pe Dumnezeu pe cît le este cu putinţă. Iar Serafimii sînt imitaţi de Heruvimi ş. a. m. d. În sfîrşit, omul imită îngerii. Şi iată că, unii altora asemănîndu-se, toţi tind către desăvîrşire în cunoaşterea lui Dumnezeu, dar să-L cunoască şi să-L vadă nu vor fi în stare niciodată, pentru că Dumnezeu este o Fiinţă nesfîrşită, iar toate celelalte făpturi sînt limitate, fiind create de Dumnezeu. A fost cîndva o încercare nu doar de asemănare cu Dumnezeu, ci chiar de aşezare mai presus decît El şi s-a sfîrşit prin aceea că acel serafim a devenit mai neînsemnat decît toţi şi a dobîndit îndată toate capacităţile negative pentru mîndria şi îndrăzneala lui.
\r\n
Cuv. Varsanufie de la Optina
\r\n\r\n\r\n
\r\n
Mutarea din Ierusalim în Constantinopol a moaștelor întîiului mc. şi arhid. Ştefan, (428) şi aflarea moaştelor drepţilor Nicodim, Gamaliil şi a fiului său Aviv. Fer. Vasile, cel nebun pentru Hristos , din Moscova (1557). Sf. sfnţ. mc. Ştefan, ep. Romei (257).
\r\n
1 Cor., I, 3-9, Mt., XIX, 3-12. Mc.: Fapte VI, 8-VII, 5, 47-60. Mt. XXI, 33-42.
\r\n
Maica Milostivirii
\r\n
Un păcătos şi-a rînduit ca pravilă în fiecare zi să se roage de cîteva ori către Preasfînta Născătoare de Dumnezeu, repetînd cuvintele Arhanghelului Gavriil: „Bucură-te, ceea ce eşti plină de har!” Odată, pregătindu-se să meargă la lucrul său lumesc, s-a îndreptat către icoana Preasfintei Născătoare de Dumnezeu ca, mai înainte, să se roage după obiceiul său, iar apoi să meargă la lucrul său. Şi iată, cînd a început să se roage după obicei, deodată l-a cuprins frica – mai presus de firea sa, vede cum chipul de pe icoană se mişcă şi Preasfînta Născătoare de Dumnezeu i se arată vie împreună cu Fiul Său, pe Care Îl ţine în preacuratele ei mîini…
\r\n
Pruncului dumnezeiesc I se deschiseseră răni pe mîini, pe picioare şi pe coastă şi din răni curgea sîngele în şiroaie, exact ca pe cruce…
\r\n
Văzînd acest lucru, păcătosul s-a îngrozit şi a strigat: „O, Doamne! Cine a făcut aceasta?”
\r\n
Maica Domnului i-a răspuns: „Tu şi ceilalţi păcătoşi; voi Îl răstigniţi din nou pe Fiul Meu cu păcatele voastre, ca iudeii”.
\r\n
Atunci păcătosul a izbucnit în plîns şi a spus: „Miluieşte-mă, o, Maica milostivirii!”
\r\n
Iar Ea a răspuns: „Voi mă numiţi pe mine Maica milostivirii, dar prin faptele voastre mă batjocoriţi şi mă supăraţi”.
\r\n
„Nu, Stăpînă! a strigat păcătosul. Să nu fie aceasta! Să nu biruiască răutatea mea bunătatea ta nespusă şi milostivirea ta! Tu Singură eşti nădejdea şi mijlocitoarea tuturor păcătoşilor! Fie-ţi milă, Maică Bună! Roagă-L pentru mine pe Fiul tău şi Făcătorul meu!”
\r\n
Atunci Preamilostiva Maică a început să Îl roage pe Fiul Său zicînd: „Fiul Meu cel Bun! Pentru iubirea mea, miluieşte-l pe acest păcătos!”
\r\n
Iar Fiul a răspuns: „Să nu te superi, Maica Mea, că nu te voi asculta. Şi Eu L-am rugat pe Tatăl să ia de la Mine paharul suferinţelor şi El nu M-a ascultat”.
\r\n
Maica Domnului a spus: „Adu-ţi aminte, Fiule, de sînii cu care Te-am hrănit şi iartă-l!”
\r\n
Însă Fiul a răspuns: „Şi a doua oară L-am rugat pe Tatăl să-mi ia paharul şi El nu M-a ascultat”.
\r\n
Maica Domnului iarăşi aspus: „Adu-ţi aminte de durerile mele, pe care le-am îndurat alături de Tine cînd Tu erai pe cruce cu trupul, iar Eu eram sub cruce şi inima mi-era rănită, căci trecuse sabia prin sufletul meu!”
\r\n
Iar Fiul a răspuns: „A treia oară L-am rugat pe Tatăl să ia paharul, însă El nu a binevoit să Mă asculte”.
\r\n
Atunci Maica Domnului s-a ridicat, L-a aşezat alături pe Fiul ei şi a vrut să se arunce la picioarele Lui…
\r\n
„Ce vrei să faci, o, Maica Mea?” a strigat Fiul.
\r\n
„Voi sta – a răspuns Ea – la picioarele Tale împreună cu acest păcătos pînă cînd îi vei ierta păcatele!”
\r\n
Atunci Fiul a spus: „Legea îi porunceşte oricărui fiu să îşi cinstească mama,iar dreptatea cere ca dătătorul legii să fie şi împlinitorul legii. Eu sînt Fiul Tău. Tu eşti Maica Mea şi Eu trebuie să te cinstesc, împlinind ceea ce Mă rogi: fie după dorinţa Ta! Acum i se iartă acestui om păcatele de dragul tău! Iar ca semn al iertării, se vor închide rănile Mele!”
\r\n
Păcătosul s-a ridicat tremurînd, s-a atins bucuros cu buzele de preacuratele răni ale Mîntuitorului şi abia atunci şi-a venit în fire. Cînd vedenia s-a terminat, el a simţit în inima sa şi frică, şi bucurie. Apropiindu-se de icoana Maicii Domnului, el i-a mulţumit şi a rugat-o ca, aşa cum a văzut în vedenie bunătatea Domnului că l-a iertat, tot aşa şi în veacul viitor să nu fie lipsit de această milă. Şi de atunci el şi-a îndreptat viaţa sa şi a început să trăiască în chip plăcut lui Dumnezeu.
\r\n
Sf. Dimitrie al Rostovului
\r\n\r\n\r\n
\r\n\r\n
Duminica a 11-a după Cincizecime, glasul al 2-lea.\r\n\r\nCuvv. Isaachie, Dalmat şi Faust (IV-V). Cuv. Antonie Romanul (1147). Mc. Rajden Persul (457). Cuv. Cosma pustnicul (VI).\r\n\r\nUtr. – Evgh. a 11-a. In., XXI, 15-25. Lit. – 1 Cor., IX, 2-12. Mt., XVIII, 23-35. Cuv.: Gal. V, 22-VI, 2. Lc. VI, 17-23.\r\n
Cît să mănînci
\r\nSocotesc că trebuie să mănînci atîta cît, după masă, să-ţi vină să te rogi, ca duhul totdeauna să ardă şi neostoit să tînjească după Dumnezeu zi şi noapte. Şi trebuie să trăieşti simplu, precum copiii mici; atunci harul lui Dumnezeu totdeauna va fi în suflet: pentru dragoste, Domnul îl dă în dar, şi cu acel har sufletul vieţuieşte ca şi în altă lume, şi este tras într-acolo de dragostea lui Dumnezeu, astfel încît nici nu voieşte a se uita la această lume, măcar că o iubeşte.\r\n
Cuv. Siluan Athonitul
\r\n\r\n\r\n
\r\n
Săptămîna a 12-a după Cincizecime. Sff. 7 tineri din Efes: Maximilian, Exacustodian, Iamvlih, Martinian, Dionisie, Ioan şi Constantin (250). Cuv. mţ. Evdochia (362-364). Mc. Elefterie (IV). Mcc. Mihail, Simeon şi Dimitrie (1937).
\r\n
2 Cor., V, 10-15. Mc., I, 9-15.
\r\n
Mîndria
\r\n
Omul cel mai mîndru nu este cel ce se laudă cu mîndrie, ci cel ce se laudă că este foarte smerit.
\r\n
Cel care se îndreptăţeşte pe sine cînd greşeşte îşi preschimbă inima sa într-un refugiu diavolesc şi va continua să greşească tot mai mult şi va fi zdrobit fără folos de egoismul său, dacă nu îşi va zdrobi „eul” său. Cel care îşi îndreptăţeşte patimile sale se îmbolnăveşte din ce în ce mai tare şi atunci este trădat chiar şi de tusea sa.
\r\n
Cel foarte mîndru, dacă mai este şi mînios, nu se foloseşte de cel foarte smerit atunci cînd acesta se smereşte înaintea lui, ci de cele mai multe ori se face mai obraznic, deşi smerenia îl face chiar şi pe diavolul să dispară. De aceea şi harul dumnezeiesc pleacă de la cel mîndru şi se duce la cel smerit.
\r\n
Cel care are idee mare despre sine arată că este în afară de sine (nebun), deoarece în loc să mulţumească lui Dumnezeu pentru toate bunătăţile ce i le-a dat, Îl nedreptăţeşte, pentru că îşi însuşeşte harismele Lui.
\r\n
Cel care se mîndreşte mereu, se nedreptăţeşte mereu pe sine însuşi, deoarece niciodată nu va avea decolări duhovniceşti, ci mereu căderi, pînă ce se va zdrobi, fiindcă nu are inimă zdrobită cu cugetare smerită.
\r\n
Mîndria împiedică mult harul lui Dumnezeu, ba chiar şi gîndul mîndru spurcă virtuţile noastre, precum şi găinaţul care, atunci cînd cade în ouăle prăjite, face ca ele să fie aruncate împreună cu tigaia.
\r\n
Răsfăţările lumeşti ale laudelor vatămă mult sufletele care sînt bolnave duhovniceşte şi-i distrug pe cei virtuoşi în această viaţă deşartă, atunci cînd nu-şi ascund virtuţile. Laudele ar trebui să fie mai puţine decît virtuţile noastre, ca să ni se încline cîntarul duhovnicesc spre cei drepţi în ziua Judecăţii şi să vedem faţa lui Dumnezeu.
\r\n
Cuv. Paisie Aghioritul
\r\n\r\n\r\n
\r\n
Înainte-prăznuirea Schimbării la Faţă a Domnului. Mc. Evsignie (362). Sff. sfnţţ. mcc. Anfir (236) şi Favie (250), epp. Romei. Mţţ. Evdochia, Daria, Maria, Daria (1919). Cuv. Ioan Iacob Hozevitul (1961). Dreapta Nona, mama sf. Grigorie Teologul (374).
\r\n
2 Cor., V, 15-21. Mc., I, 16-22. Pentru miercuri: 2 Cor., VI, 11, 16. Mc., I, 23-28.
\r\n
Tîlcuire la Evanghelie
\r\n
Demonul L-a slăvit pe Mîntuitorul, dar Mîntuitorul i-a spus: „Taci şi ieşi din el”. Demonii nu spun şi nu fac niciodată nimic cu un scop bun: ei urmăresc totdeauna vreo ticăloşie. Aşa şi atunci. Domnul, fără a da în vileag cursele lor, a hotărît cu un cuvînt: „Taci şi ieşi din el”. N-a vrut să Se întindă la vorbă cu duhul cel viclean. Asta este o lecţie pentru noi. Îndată ce reuşeşte cineva vreun lucru bun cît de mic, se iţeşte îndată demonul şi începe să-i trîmbiţeze în urechi: „Eşti aşa şi pe dincolo”. Nu-l asculta şi nu intra în vorbă cu acest amăgitor, ci retează-i-o îndată:. „Taci şi ieşi”; prin suspinare şi mustrare de sine aeriseşte locul în care a stat de reaua putoare pe care a lăsat-o în urmă şi tămîiază-l cu rugăciunea inimii înfrante. Demonul vrea să zămislească părere de sine şi simţămantul că eşti vrednic, din care să aţîţe mai apoi lauda de sine şi slava deşartă – toate acele gînduri şi simţăminte care în viaţa duhovnicească sînt aidoma hoţilor din viaţa lumească. Aşa cum hoţii, furişîndu-se în casă, fură bunurile stăpînului, aceste gînduri şi simţăminte, înrădăcinîndu-se în suflet, nimicesc şi alungă tot ce este bun în el, aşa încît nu mai rămîne nici un lucru pentru care Domnul să aibă mai apoi a ne lăuda.
\r\n
Sf. Teofan Zăvorîtul
\r\n\r\n\r\n
\r\n
SCHIMBAREA LA FAȚĂ A DOMNULUI DUMNEZELUI ȘI MÎNTUITORULUI NOSTRU IISUS HRISTOS .
\r\n
Utr.- Lc. IX, 28-36. Lit.- II Petr. I, 10-19. Mt. XVII, 1-9.
\r\n
La masă se dezleagă la pește.
\r\n
Tîlcuire la Evanghelie
\r\n
În timpul Schimbării la Faţă, glasul din cer nu a rostit altceva decît: „De El să ascultaţi”. De ce aşa? Pentru că a fost arătat totodată, pe viu, şi rodul ascultării, ca şi cum Părintele ceresc ar fi grăit: „Vreţi să ajungeţi la măsura asta? Ascultaţi ceea ce El vă va spune şi vă va porunci; şi dacă veţi merge pe drumul Lui, veţi intra fără îndoială în tărîmul luminii, care nu vă va înconjura din afară, ci va ieşi dinăuntrul vostru, ţinîndu-vă totdeauna într-o astfel de stare, că toate oasele voastre vor cuvînta: «Bine este nouă să fim aici». Vă va umple cu prisosinţă lumina bucuriei, lumina blandeţii, lumina cunoştinţei; toate durerile voastre se vor depărta, neorînduielile patimilor vor pieri, minciuna şi rătăcirea se vor risipi. Veţi deveni fiinţe cereşti pe pămînt, veţi deveni fii ai lui Dumnezeu din fii ai tinei, veţi deveni moştenitori ai fericirii veşnice din făpturi stricăcioase. Atunci, totul va fi al vostru, fiindcă voi înşivă veţi fi ai lui Hristos ”. Cel ce iubeşte pe Hristos Domnul va fi iubit de Tatăl şi Amîndoi vor veni la el, şi locaş la el vor face. Iată lumina Schimbării la faţă!
\r\n
Sf. Teofan Zăvorîtul
\r\n\r\n\r\n
\r\n
După-prăznuirea Schimbării la Faţă a Domnului. Cuv. mc. Dometie Persul şi doi ucenici ai săi (363). Mcc. Marin şi Asterie (260). Cuv. Or (390). Cuv. Teodosie cel Nou (IX-X). Aflarea moaştelor sf. Mitrofan, ep. de Voronej (1832). Cuvv. Pimen (XIII-XIV) şi Mercurie de la Pecerska (1239). Cuv. Antonie de la Optina (1865).
\r\n
Utr.- In. X, 1-9. Lit.- 2 Cor., VII, 1-10. Mc., I, 29-35. Irh.: Evr. VII, 26-VIII, 2. In. X, 9-16. Cuv.mc.: Efes. VI, 10-17. In. XV, 17-XVI, 2.
\r\n
Comporatamentul la masă
\r\n
La masă nu trebuie să se vadă că mîncăm cu lăcomie, ci să păstrăm tot timpul stăpînire de sine, seninătate şi cumpătare în toate, nelăsînd nici atunci cugetul să rătăcească departe de Dumnezeu, ci şi din prilejul gustării alimentelor şi din felul în care e alcătuit organismul, pe care îl hrănim, să facem moment de preamărire a lui Dumnezeu, întrucît pînă şi din multele feluri de bucate lăsate pentru întreţinerea trupului omenesc, se poate vedea că ele au fost lăsate de Ziditorul tuturor lucrurilor. Înainte de a ne aşeza la masă, se cade să înălţăm sufletul către Dumnezeu rugîndu-L să ne învrednicească de darurile Lui atît în prezent, cît şi pentru cele ce ne rezervă pentru viitor. După masă trebuie să ne ridicăm iarăşi cugetele spre Dumnezeu spre a-I mulţumi pentru toate darurile primite şi spre a-I implora bunătatea pentru cele pe care ni le-a făgăduit.
\r\n
Sf. Vasile cel Mare
\r\n\r\n\r\n
\r\n
Sf. Emilian mărt., ep. Cizicului (815-820). Cuv. Grigorie Sinaitul (XIV). Sf. Miron, ep. Cretei (350). Mutarea moaştelor cuvv. Zosima, Savatie şi Gherman de la Soloveţ (1992). Mcc. Elefterie şi Leonid.
\r\n
2 Cor., VII, 10-16. Mc., II, 18-22.
\r\n
Gîndul simplu
\r\n
Chiar şi un singur gînd trupesc, necurat, înseamnă vrăjmăşie împotriva lui Dumnezeu. Pofta de o clipă, răutatea de o clipă, invidia sau împătimirea de mîncare, de haine, de altceva dintre bunurile materiale este vrăjmăşie împotriva lui Dumnezeu, şi această vrăjmăşie este în trupul nostru; trupul nostru multpătimaş este vrăjmaş lui Dumnezeu şi nouă, şi pe el trebuie să-l răstignim prin înfrînare, prin rugăciune, prin cugetarea la cele dumnezeieşti, prin citirea Cuvîntului dumnezeiesc, prin osteneală, prin priveghere, prin smerenie, prin ascultare – ceea ce au şi făcut toţi sfinţii lui Dumnezeu, stînd fără încetare la straja gîndurilor inimii şi a mişcărilor trupeşti şi sufleteşti, rugîndu-se necontenit, exersîndu-se şi în ostenelile trupului.
\r\n
Sf. Ioan din Kronştadt
\r\n\r\n\r\n
\r\n
Ap. Matia (63). Mc. Antonie Alexandrinul. Cuv. Psoe Egiptenul (IV). Mcc. Iulian, Marchian, Ioan, Iacob, Alexie, Dimitrie, Fotie, Petru, Leontie şi Maria patriciana (730).
\r\n
Utr.- In. XXI, 15-25. Lit.- 1 Cor., I, 26-29. Mt. XX, 29-34. Apost.: Fapte I, 12-17, 21-26. Lc. IX, 1-6.
\r\n
Moartea sufletului
\r\n
Cineva întrebase pe Cuviosul Ioan Scărarul dacă există semne sigure după care se poate afla dacă sufletul se apropie de Dumnezeu sau dacă se îndepărtează de El. Pentru că obiectele simple au unele indicii care arată dacă sînt bune sau nu: cînd, de exemplu, începe să putrezească varza, carnea, peştele, atunci putem observa uşor acest lucru din cauză că încep să miroasă urît, îşi schimbă culoarea, gustul, chiar şi aspectul exterior ne vorbeşte de stricăciunea lor. Ce se întîmplă, dar, cu sufletul, pentru că, fiind imaterial, nu poate degaja miros urît şi nici nu-şi poate schimba aspectul? La această întrebare, sfîntul părinte a răspuns în felul următor: unul din semnele sigure ale morţii sufleteşti este evitarea slujbelor bisericeşti. Omul care-şi împietreşte inima faţă de Domnul, în primul rînd, începe să evite a merge la biserică. La început se străduieşte să ajungă la slujbă mai tîrziu, iar mai apoi, încetează cu totul să vină în casa lui Dumnezeu. Iată de ce pentru călugări prezenţa la slujbe este obligatorie.
\r\n
Cuv. Varsanufie de la Optina
\r\n\r\n\r\n
\r\n
Duminica a 12-a după Cincizecime. Glasul al 3-lea.
\r\n
Mcc.: arhid. Lavrentie, Xist ep., Felicisim și Agapit diacc. din Roma (258).
\r\n
Utr.- Evgh., I, Mt., XXVIII, 16-20. Lit.- 1 Cor., XV, 1-11. Mt., XIX, 16-26.
\r\n
Tîlcuire la Evanghelie
\r\n
„Bogatul cu greu va intra întru Împărăţia Cerurilor.” Aici se are în vedere bogatul care vede în sine însuşi multe mijloace şi multe puteri de a-şi spori bunăstarea; însă îndată ce omul avut îşi taie orice împătimire de avuţie, înăbuşă în sine orice nădejde în aceasta şi încetează a mai vedea în ea reazemul său de căpetenie, devine în inima sa la fel ca cel ce nu are nimic; unuia ca acestuia îi e deschis drumul către împărăţie. Atunci, bogăţia nu împiedică, ci ajută, fiindcă oferă mijloacele de a face bine. Nu bogăţia este dăunătoare, ci nădăjduirea în ea şi împătimirea de ea. Acest gînd poate fi generalizat după cum urmează: cine nădăjduieşte într-un lucru şi se împătimeşte de el se îmbogăţeşte cu el. Cel ce nădăjduieşte numai la Dumnezeu şi se lipeşte de El cu toată inima, se îmbogăţeşte cu Dumnezeu; cel ce nădăjduieşte în altceva şi se întoarce cu inima într-acolo, depărtîndu-se de Dumnezeu, se îmbogăţeşte cu acel lucru, iar nu cu Dumnezeu. De aici reiese că cel ce nu e bogat în Dumnezeu nu are intrare în Împărăţia Cerurilor. Este vorba aici despre rudenie, legături lumeşti, deşteptăciune, ranguri şi aşa mai departe.
\r\n
Sf. Teofan Zăvorîtul
\r\n
\r\n
Users Today : 1017
Users Yesterday : 2927
This Month : 27214
This Year : 83219
Total Users : 580033
Views Today : 1439
Total views : 3771129