CALENDAR CREŞTIN ORTODOX cu citiri şi învăţături pentru fiecare zi a anului 2015: 8 IUNIE / 26 MAI – 19 / 6 IUNIE

8iunSăptămîna a 2-a după Cincizecime. App. Carp şi Alfeu din cei 70 (I). Mcc. Averchie şi Elena (I). Mc. Gheorghe cel Nou (1515). Aflarea moaştelor cuv. Macarie de la Kaleazin (1521). Cuv. Ioan Psihaitul, mărt.(IX).

\r\n

Rom., II, 28-III, 18. Mt., VI, 31-34; VII, 9-11.

\r\n

Începutul Postului Sfinților Apostoli.

\r\n

\r\n

Din Tipicon

\r\n

Se cuvine a ști că în Postul Sfinților Apostoli marțea și joia pește nu mîncăm, ci numai untdelemn și vin. Iar luni, miercuri și vineri, nici untdelemn, nici vin nu gustăm, ci postim pînă la al nouălea ceas (ora 1500). Și mîncăm în acele zile mîncare uscată. Iar sîmbetele și duminicile mîncăm pește. Iar dacă s-ar întîmpla vre-un sfînt marți sau joi avînd doxologie, mîncăm pește. Iar dacă miercuri și vineri s-ar întîmpla vre-un sfînt cu doxologie dezlegăm numai la untdelemn și la vin odată în zi. (Vezi cap. 35, Tipiconul Sf. Sava)

\r\n

 Gîndurile de hulă

\r\n

Îndoielile, la fel ca şi gîndurile desfrînate şi hulele, trebuie să le dispreţuim, să nu le acordăm atenţie. Dispreţuiţi-le – vrăjmaşul-diavol nu va rezista, va pleca de la voi, căci el este mîndru şi nu suportă dispreţul. Dar dacă veţi intra în discuţie cu ele, căci toate gîndurile desfrînate, hulele şi îndoielile nu sînt ale voastre, atunci el vă va copleşi, vă va doborî, vă va ucide. Omul credincios, care Îl iubeşte pe Dumnezeu, nu poate huli, dar, cu toate acestea, observă în el două porniri: şi iubeşte, şi huleşte. Evident că mai există o forţă rea, care aduce îndoielile. De aceea nu este deloc de mirare că ea poate deştepta, poate stîrni îndoieli, şi încă ce îndoieli! Nu le daţi atenţie. Cîţi oameni cu adevărat credincioşi au fost, care au suferit cumplit din pricină că au primit aceste îndoieli, le-au cercetat, le-au analizat. De aceea trebuie să dispreţuiţi aceste îndoieli şi hule, şi gînduri desfrînate; atunci ele nu vă vor vătăma deloc, mai ales dacă le veţi descoperi stareţului-îndrumător. Dar nu trebuie să le descoperiţi în amănunt, altfel vă puteţi face rău şi vouă, şi stareţului. Mai ales gîndurile desfrînate, această groapă urît mirositoare trebuie s-o acoperiţi, nu să scormoniţi în ea.

\r\n

Cuv. Varsanufie de la Optina

\r\n\r\n\r\n


\r\n

\r\n

9iunSf. sfnţ. mc. Terapont, ep. Sardiei (III). Aflarea moaştelor cuv. Nil de la Stolobensk (1667). Mutarea moaştelor sff. Ciprian, Fotie şi Iona, mitrr. Moscovei (1472). Dreptul Ioan Rusul, mărt. (1730). Mţ. Teodora fecioara şi mc. Didim ostaşul (304).

\r\n

Utr. – Mt., XI, 27-30. Lit. – Rom., IV, 4-12. Mt., VII, 15- 21. Sf. Ioan Rusul: Efes. VI, 10-17. Lc. XII, 8-12.

\r\n

Despre răbdare

\r\n

Viaţa omenească este plină, de la început şi pînă la sfîrşit, de felurite nevoi:  ne naştem plîngînd, trăim în necazuri şi în lacrimi, ne sfîrşim viaţa cu suspinare şi cu temere. Şi chiar dacă mulţi trăiesc în bunăstare, aceasta este amestecată cu amărăciunea restriştii. Împotriva oricărui necaz avem o doctorie minunată: răbdarea.

\r\n

Vitejia ostaşului nu se cunoaşte decît în vremea luptei; aşijderea, nici adevărata răbdare nu se vădeşte decît atunci cînd vin asupra omului felurite necazuri şi restrişti. Mulţi socot despre sine că ar fi avînd răbdare; dar necazul, atunci cînd vine, arată cîtă răbdare au ei cu adevărat. Nu acel cîrmaci este iscusit, care cîrmuieşte bine corabia pe vreme liniştită şi cu vînt prielnic; ci acela care îşi face bine treaba pe vremea rea şi pe furtună; aşijderea, nu este răbdător cel ce se poartă lin şi blînd atunci cînd o duce bine, ci acela care, la vreme de restrişte, îmblînzeşte şi smereşte inima sa, căci răbdarea adevărată e răbdarea restriştii, nu a bunăstării.

\r\n

Răbdarea nu stă în a cunoaşte şi trece prin multe nevoi, ci în a le întîmpina cu mărinimie de suflet, fără cîrtire; a îmblînzi, potoli şi birui mînia care se porneşte; a-ţi înfrîna inima de la cîrtire, nemulţumire şi mînie, precum şi a te încredinţa în toate voii lui Dumnezeu, căci necazurile vin deopotrivă peste cei evlavioşi şi peste cei necredincioşi; dar numai evlavioşii le poartă cu răbdare şi cu mărinimie de suflet. Şi celor buni, şi celor răi li se întîmplă să rămînă lipsiţi de avut; cei buni spun dimpreună cu Iov: „Domnul a dat, Domnul a luat: facă-se voia Domnului” (Iov 6, 21); cei răi sînt nemulţumiţi şi cîrtesc, ba adesea şi hulesc; şi celor buni, şi celor răi li se întîmplă să fie nedreptăţiţi: cei buni iartă şi nu se răzbună, chiar şi atunci cînd le stă în putere s-o facă, fiindcă nu vor; cei răi nu suferă, ci caută să răspundă la nedreptate cu nedreptate; şi atunci cînd nu se pot răzbuna cu fapta, se răzbună cu vorba care răneşte şi cu clevetirea. Adevărata răbdare nu este numai a nu te răzbuna, ci este a nu voi să te răzbuni, chiar dacă inima te îndeamnă să o faci. Cea mai mare şi mai înaltă răbdare este a simţi necazul jignirii în inimă. Cu adevărat, un om ajuns la asemenea măsură „a murit” lumii, trupului şi păcatului şi „viază” lui Hristos . Un astfel de om nu se îngîmfează de laude, nici nu se necăjeşte de ocări; acelaşi este şi în bunăstare, şi în restrişte: statornic, liniştit şi blînd. Preafericită este starea inimii unuia ca acesta! Mai bună este decît toate plăcerile lumii! Dulce este această tihnă! Preabineprimită este odihna cu care inima se odihneşte într-acest chip! La această odihnă ne cheamă Hristos : „Luaţi jugul Meu asupra voastră şi învăţaţi-vă de la Mine, că sînt blînd şi smerit cu inima, şi veţi afla odihnă sufletelor voastre” (Mt. 11, 29).

\r\n

Sf. Tihon de Zadonsk

\r\n\r\n\r\n


\r\n

10iunCuv. Nichita mărt., ep. Calcedonului (IX). Sf. sfnţ. mc. Eladie ep. (VI-VII). Sf. sfnţ. mc. Eutihie, ep. Melitinei (I). Mcţ. Eliconida (244). Sf. Ignatie, ep. Rostovului (1288). Cuv. Elena de la Diveevo (1832).

\r\n

Rom., IV, 13-25. Mt., VII, 21-23.

\r\n

Întărirea răbdării

\r\n

Răbdarea se întăreşte prin:

\r\n

1) Rugăciune, care cere ajutorul lui Dumnezeu pentru ridicarea crucii; căci aşa cum copiii aflaţi în suferinţă îşi spun părinţilor întristarea, primind de la ei mîngîiere, ori aşa cum prietenii îşi împărtăşesc unul altuia necazurile şi astfel simt în inimă o oarecare uşurare, aşijderea şi noi simţim cea mai mare uşurare în întristarea noastră atunci cînd, prin rugăciune, împărtăşim întristarea noastră lui Dumnezeu, „Care este Părintele îndurărilor şi Dumnezeul a toată mîngîierea” (II Cor. 1, 3-4).

\r\n

2) Prin mărturisirea păcatelor, căci prin aceasta omul recunoaşte că a căzut în nenorocire din pricina păcatelor sale şi, ca atare, nu se plînge de nimeni, decît de sine şi de păcatele pe care le-a făcut. Astfel, celui ce mărturiseşte şi se pocăieşte i se trimite mîngîiere de la Dumnezeu.

\r\n

3) Necazul şi întristarea se uşurează prin cîntări duhovniceşti. Şi călătorii îşi alungă plictisul şi urîtul cu felurite cîntece; şi lucrătorii uită de alean cîntînd, căci cîntarea e pentru cel întristat ca o alifie pe rană sau ca apa pentru cel însetat.

\r\n

4) Răbdarea se întăreşte prin aşteptarea izbăvirii, care vine, de nu înainte de moarte, însă oricum o dată cu moartea, căci moartea pune capăt oricărei restrişti.

\r\n

5) Prin privirea icoanelor Patimilor lui Hristos , ale sfinţilor mucenici şi ale celorlalţi sfinţi, precum şi prin luarea-aminte la cei ce suferă acum, precum s-a spus.

\r\n

6) Aşteptarea slavei ce va să vină aduce mîngîiere. Astfel, plugarii se mîngîie cu nădejdea roadelor, călătorii – cu nădejdea odihnei, ostaşii – cu nădejdea biruinţei şi a slavei, negustorii – cu nădejdea bogăţiei. Dacă nădejdea, în aceste bunătăţi vremelnice, dă putere, cu cît mai mult nădejdea bunătăţilor neamăgitoare şi negrăite va îmbărbăta şi insufla spre răbdarea necazurilor şi întristărilor?

\r\n

7) Sfînta Scriptură dă mîngîiere în felurite chipuri sufletelor ce suferă şi se tînguiesc. Într-o farmacie bine aprovizionată sînt felurite doctorii, prin care se tămăduiesc felurite boli trupeşti, iar în Sfînta Scriptură ni se înfăţişează felurite mijloace care ne pot mîngîia şi întări întru răbdare, căci pentru asta ne-a şi fost dată de la Dumnezeu, „ca prin răbdarea şi mîngîierea care vin din Scripturi, să avem nădejde” (Rom. 15,4).

\r\n

Sf. Tihon de Zadonsk

\r\n\r\n\r\n


\r\n

11iunCuv. mţ. Teodosia fecioara (730). Mţ. Teodosia fecioara din Tir (307-308). Fericitul Ioan cel nebun pentru Hristos  (1494). Aflarea moaştelor cuv. Iov, (în schima mare Iisus) (2000). Pomenirea Sfinților Părinți de la Sinodul I Ecumenic (325). Sf. Luca mărt., arhiep. Simferopolului (1961).

\r\n

Rom., V, 10-16. Mt., VIII, 23-27.

\r\n

Părerea de sine

\r\n

Cei ce se trudesc în lucrarea mîntuirii trebuie să aibă întotdeauna în vedere primejdia de a cădea în îngîmfare; de a avea o părere bună despre sine şi de a spune: „Noi nu sîntem ca ceilalţi oameni”. S-a întîmplat ca vrăjmaşul să semene acest păcat al mîndriei şi în sufletele smerite ale asprilor nevoitori. Cu atît mai mult trebuie să ne păzim de această ispită noi, cei cărora ne place să căutăm pretutindeni pentru sine numai laude.

\r\n

 Primul pas pe această cale a mîndriei este autoaprecierea, sentimentul ascuns că sînteţi cineva, nu un nimeni; al doilea pas este îngîmfarea – sentimentul că sînteţi nu numai cineva, ci cineva important, şi înaintea oamenilor, şi înaintea lui Dumnezeu. Din acestea două se naşte apoi toată mulţimea gîndurilor şi sentimentelor pline de mîndrie, care sînt cele mai potrivnice lui Dumnezeu. De aceea să vă străduiţi prin toate mijloacele să aveţi sentimentul sincer al deplinei umiliri de sine.

\r\n

Pentru înăbuşirea îngîmfării, deprindeţi-vă, în primul rînd, să-I atribuiţi Domnului tot binele, ca adevăratei cauze, şi să-I mulţumiţi…

\r\n

Cea mai bună măsură – nu ai nimic…Vrăjmaşul te duce pînă acolo încît să te măsori, să se stîrnească în tine îngîmfarea şi să strice toată lucrarea. Întotdeauna să-ţi spui ţie: „Nu am nimic, nu are rost să mă măsor”.

\r\n

Nu îngăduiţi, aşadar, să se strecoare în voi autoaprecierea. Diavolul acesta este mai viclean decît toţi diavolii şi izbuteşte să se strecoare în suflet prin cea mai mică deschizătură. Şi se aşază acolo şi vatămă totul. Rugaţi-vă lui Dumnezeu să vă ajute să vedeţi bine relele care există în inimile voastre şi, împotriva a ceea ce vedeţi, să găsiţi rugăciuni… şi să le includeţi pe toate în pravila voastră de rugăciuni.

\r\n

Sf. Teofan Zăvorîtul

\r\n\r\n\r\n


\r\n\r\n12iunCuv. Isaachie mărt. (383). Sf. sfnţ. mc. Vasile pr. (1942).\r\n\r\nRom., V, 17-VI, 2. Mt., IX, 14-17. \r\n

 Răul făcut de limbă

\r\n

Limba săvîrşeşte în lume nenumărate rele: vrajbe, certuri, războaie, vărsări de sînge; mor atîtea mii de oameni nevinovaţi, rămîn atîtea văduve şi orfani înlăcrimaţi, se pustiesc atîtea ţări, cetăţi şi sate, se face atîta cheltuială în zadar.

\r\n

Limba răspîndeşte eresurile, schismele, smintelile şi astfel face multă vătămare Sfintei Biserici, pagubă oamenilor, iar ocîrmuitorilor bisericeşti, nelinişti şi greutăţi.

\r\n

Limba umple de clevetiri urechile împăraţilor, ale prinţilor şi ale altor puternici ai pămîntului, lucru care aduce pieirea multor nevinovaţi.

\r\n

Limba îngreunează locurile de judecată cu bîrfe viclene şi neruşinate, ceea ce pricinuieşte celor de faţă, precum şi slujbaşilor, nelinişti şi supărări fără folos.

\r\n

Limba, defăimînd pe stăpînitori, stîrneşte bănuieli asupra lor; ca atare, ei sînt dispreţuiţi de supuşi, care nu-i mai ascultă, devenind obraznici şi samavolnici.

\r\n

Limba aduce pe cei neputincioşi şi puţini la suflet într-o stare de întristare şi deznădăjduire nesuferită.

\r\n

Limba pricinuieşte gîlcevi şi certuri între vecini, între soţ şi soţie, între fraţi, surori, slugi şi între alţi oameni printre care ar trebui să domnească buna înţelegere.

\r\n

Limba dezvăluie taina pe care datoria ce ţine de jurămînt ar fi trebuit să păzească neabătut, fapt ce pricinuieşte multe supărări şi nenorociri.

\r\n

Adeseori, limba îl aduce chiar pe clevetitor la o mare părere de rău şi întristare, în urma faptului că a scăpat o vorbă ce nu mai poate fi întoarsă. Pe scurt, limba a pricinuit, ori a înmulţit toate necazurile care sînt pe pămînt. O, limbă neînfrînată! Mic mădular, dar mare rău, „un rău fără astîmpăr, plin de otravă aducătoare de moarte!”(Iac. 3, 8). Fericit şi înţelept e cel ce-şi înfrînează limba!

\r\n

Sf. Tihon de Zadonsk

\r\n\r\n\r\n


\r\n\r\n13iunAp. Erm din cei 70 (I). Mc. Ermie (II). Mc. Filosof (III).\r\n\r\nRom., III, 19-26. Mt., VII, 1-8. \r\n

Tîlcuire la Evanghelie

\r\n

 „Nu judecaţi, ca să nu fiţi judecaţi.” Ce mai necaz – judecăţile şi osîndirile! Toţi ştiu că a judeca este un păcat şi totuşi nimic nu este mai obişnuit în discuţiile noastre decît a osîndi. Unii zic: „Să mă ierte Dumnezeu că osîndesc”, dar osîndirea tot o duc pînă la capăt. Alţii se îndreptăţesc prin aceea că un om inteligent trebuie să aibă o atitudine faţă de cele ce se întîmplă şi se străduiesc să pară că judecă imparţial; dar pînă şi cel mai simplu om nu poate să nu simtă în vorbele lor o bucurie trufaşă şi răutăcioasă. Osînda pe care Domnul o rosteşte asupra acestui păcat rămîne, cu toate astea, aspră şi neînduplecată. Cel care osîndeşte pe alţii nu are îndreptăţire. Dar ce e de făcut? Cum se poate scăpa de această pacoste? Iată care e mijlocul cel mai bun de a scăpa de păcatul osîndirii: a te socoti pe tine însuţi osîndit. Cel care se simte astfel nu are timp să judece pe alţii, ci singurele sale vorbe vor fi: „Doamne, miluieşte! Doamne, iartă păcatele mele!”.

\r\n

Sf. Teofan Zăvorîtul

\r\n \r\n\r\n


\r\n

\r\n14iunDuminica a 2-a după Cincizecime. Glasul I-îi.\r\n

Mcc. Iustin Filosoful şi alt Iustin și împreună cu ei Hariton, Harita, Evelpist, Ierax, Peon şi Valerian (166). Cuv. Dionisie egum., de Grușița (1437). Cuv. Agapit de la Pecerska (XI). Sf. Ioan de la Kronştadt (proslăvirea 1990).  Cuv. Iustin Popovici  de la Celie (1978).

\r\nUtr. – Evgh., a 2-a, Mc., XVI, 1-8. Lit. – Rom., II, 10-16. Mt., IV, 18-23.\r\n

. Tîlcuire la Evanghelie

\r\n

Domnul i-a chemat pe Petru şi pe Andrei, iar aceştia, lăsînd totul, au mers după El. I-a chemat pe lacov şi pe Ioan şi aceştia, de asemenea, au lăsat de îndată totul şi au mers după Domnul. Dar de ce L-au urmat cu atîta grabă şi bucurie? Pentru că au văzut ceea ce este mai bun. Aceasta este deja o lege a sufletului nostru: că îndată ce cunoaşte şi gustă ceea ce este mai bun, se întoarce de către ceea ce este mai rău şi se leapădă de acesta. Cu Apostolii s-a săvîrşit ceea ce Domnul avea să zugrăvească mai apoi în pilda comorii ascunse în ţarină şi în cea despre mărgăritarul cel de mult preţ. Această comoară şi acest mărgăritar sînt credinţa în Domnul şi împărtăşirea cu El prin puterea credinţei, iar noi le căpătăm încă de la botez. Pentru ce, dar, preţuim atît de puţin această comoară încît o dăm pe nimicuri? Pentru că nu sîntem învăţaţi prin educaţie să deprindem gustul ei, iar ea devine străină inimii noastre. Inima noastră nu are cunoştinţa acestui lucru care este mai bun decît orice altceva. Ea ştie doar ce e mai rău şi mai puţin rău între cele rele şi pe această cunoştinţă îşi întemeiază vederile. Aceasta este şi pricina pentru care pe alţii îi cheamă Domnul şi vin, iar noi, deşi chemaţi, fugim de El.

\r\n

 Sf. Teofan Zăvorîtul

\r\n\r\n\r\n


\r\n

15iunSăptămîna a 3-a după Cincizecime. Sf. Nichifor mărt., patr. Constantinopolului (828). M. mc. Ioan cel Nou de la Suceava (1330-1340). Aflarea moaştelor dreptei Iuliana din Novotorjsk (1819).

\r\n

Rom., VII, 1-13. Mt., IX, 36-X, 8. M. mc.: II Tim. II, 1-10. In. XV, 17-XVI, 2.

\r\n

Sfîntul Ioan cel Nou de la Suceava

\r\n

Sfîntul Mucenic Ioan era din cetatea Trapezunt, oraș situat pe țărmul sud-estic al Mării Negre. La vremea pătimirii sale se ocupa cu negustoria. Călătoriile săvîrșite, îi vor fi dat ardoarea propovăduirii lui Hristos , făcînd milostenii celor lipsiti, mîngîind pe cei în necazuri, ocrotind pe cei neajutorați și apărînd dreapta-credință a Bisericii Răsăritului.

\r\n

Prin anul 1330 sau 1332, Sfîntul Ioan s-a îndreptat din Trapezunt spre Cetatea Alba, pe corabia unui oarecare Reiz, romano-catolic din Veneția. Pe drum a avut cu el discuții privitoare la credință, susținînd cu dîrzenie adevărurile Ortodoxiei.

\r\n

Ajungînd la Cetatea Albă, Reiz și-a pus în gînd să se răzbune pe cucernicul Ioan, care-l înfruntase în discuțiile purtate pe corabie. Pe atunci, Cetatea Alba și ținutul înconjurator erau stăpînite de turci. Drept aceea, Reiz s-a prezentat la conducătorul cetății, spunîndu-i, că în corabia lui se află un bărbat venit din Trapezunt, care  voiește să se lepede de credința Ortodoxă și să vină la credința musulmană.

\r\n

Aceasta veste l-a bucurat foarte mult pe dregătorul turc, care a cinstit cu daruri alese pe Reiz, și a poruncit totodată să-i fie adus și acest bărbat. Cînd la văzut l-a întîmpinat cu cuvinte magulitoare, însă mărturisitorul adevăratului Dumnezeu, înțelegînd urzeala și ticăloșia papistașului, căutînd către tiran a răspuns cu bună îndrăzneală, zicîndu-i că aceste cuvinte nu sînt ale lui, ci toate sînt meșteșugiri ale satanei.

\r\n

Deci acel cadiu tiran, neputînd mai mult să răbde pe mucenic, care îi grăia împotrivă, a poruncit ostașilor săi să-l dezbrace de hainele sale, și să-l bată fără de milă cu toiege noduroase. Deci, atît de cumplit l-au bătut, încat s-a zdrobit trupul mucenicului în multe bucăți, iar carnea, lipindu-se pe toiege, se arunca sus în aer, roșind locul de sîngele lui. Însă Sfîntul  nu contenea a mulțumi lui Dumnezeu că l-a învrednicit a-și spăla cu sîngele său păcatele.

\r\n

Vazînd că nu reușește nicidecum să-l determine să se lepede de Hristos , dregătorul, a poruncit slugilor sale să aducă un cal sălbatic și să lege picioarele mucenicului de coada aceluia, ca astfel să tîrască pe pătimitorul lui Hristos  prin toată cetatea.

\r\n

Astfel fiind tras Sfîntul Ioan, cînd a ajuns prin cartierul evreiesc, mulțime de evrei batjocoreau pe mucenic. Iar un oarecare evreu, ajungînd calul ce tîra pe sfînt, i-a taiat cu sabia cinstitul și sfîntul lui cap. Și așa bunul și viteazul ostaș al lui Hristos  și-a sfîrșit nevoința sa mucenicească. Iar cinstitul lui trup, dezlegîndu-l călărețul acela de la coada calului, l-au lăsat în acel loc, neîngropat, nebagat în seamă și neîngrijit și astfel zăcea împreună cu capul lui cel taiat.

\r\n

Dupa ce a înnoptat, lîngă trupul neînsuflețit al Sfîntului Ioan s-au arătat trei îngeri cîntînd cîntări sfinte și tămîind trupului mucenicului.

\r\n

Unui evreu, lîngă casa căruia a fost lepădat trupul Sfîntului, părîndu-i-se că preoții creștini au venit să-l ia și să-l dea îngropării celei obișnuite, a luat un arc cu săgeți și vrînd să săgeteze pe unul din acei preoți, săgeata se lipise de degetele de la mîna dreaptă, asemenea și mîna stîngă care ținea arcul, încît nu putea nici să trimită săgeata, nici mîinile să le dezlipească. Astfel a petrecut toata noaptea, chinuindu-se în acea încordare.

\r\n

Făcîndu-se ziuă, acei minunați bărbați, s-au făcut nevăzuți, iar acel ticălos săgetător, deși nu voia, povestea tuturor toate cele văzute de dînsul asupra trupului mucenicului și cum, încercînd să săgeteze pe acei ”bărbați”, a fost pedepsit de Dumnezeu.

\r\n

Înștiințîndu-se cadiul de această minune, s-a temut foarte mult. Pentru aceea a poruncit creștinilor să ia trupul mucenicului și să-l îngroape. Deci creștinii, luîndu-l, l-au îngropat cu cinste lîngă biserica lor.

\r\n

În Moldova au fost aduse moaștele Sf. Marelui Mucenic Ioan, cu alai domnesc la anul 1402, de binecredinciosul voievod, Alexandru  cel Bun, în al doilea an al domniei sale și așezate în cetatea de scaun a Sucevei.

\r\n

Primul Ocrotitor Ceresc al Mănăstirii

\r\n

Sfîntul Ioan cel Nou a fost luat ca ocrotitor ceresc de neamul Movilenilor, pentru care și sf. Ierarh Petru, mitropolitul Kievului, fiind din această dinastie, a ridicat în 1631 pe moșia sa din Goloseevo o biserică în cinstea Sfântului Marelui Mucenic Ioan cel Nou de la Suceava. Sfântul Ierarh Petru a donat acestei biserici relicva sa de familie – „o părticică însemnată” din moaștele Sf. Marelui Mucenic Ioan și o cruce-raclă. În apropiere de biserică a fost plantată o grădină și sădită o livadă potrivit planului Catedralei Adormirii Maicii Domnului din Lavra Kievo-Pecerska, iar întreg teritoriul a fost împrejmuit cu gard. Astfel a apărut un nou schit – Sihăstria Goloseevo.

\r\n

În anul 1852 cu binecuvântarea arhiereului titular, Sfântul Ierarh Filaret (Amfiteatrov), mitropolitul Kievului și al Galiciei, mănăstirea a fost denumită în cinstea Sfântului Acoperământ al Maicii Domnului: „Sihăstria Acoperământul Maicii Domnului Goloseevo”.

\r\n

În 1926, la nouă ani după Revoluția din octombrie 1917, Sihăstria Goloseevo a fost pustiită și lichidată. În perioada sovietică a istoriei au fost distruse toate bisericile și clădirile Sihăstriei, cu excepția casei mitropoliților Kievului.

\r\n

În 1993 mănăstirea a fost redeschisă ca schit al Lavrei Kievo-Pecerska.

\r\n

În 1996 potrivit hotărârii Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe din Ucraina, Sihăstria Goloseevo a devenit mănăstire de sine stătătoare. De atunci mănăstirea și-a reluat viața ei firească de nevoință și rugăciune, dar și de restaurare a bisericilor și edificiilor distruse.

\r\n

Diacon Ioan Munteanu

\r\n\r\n\r\n


\r\n

16iunMcc. Luchilian, Claudiu, Ipatie, Pavel, Dionisie şi mţ. Paula fecioara (270-275). Sff. sfnţţ. mcc. Lucian ep., Maxian pr., Iulian diac., Marcelin şi Saturnin (81-96). Cuv. mc. Ciprian (1934).

\r\n

Rom., VII, 14-VIII, 2. Mt., X, 9-15.

\r\n

 Îndoiala în credinţă

\r\n

 Cînd se naşte îndoiala, nu o lăsaţi să se maturizeze în minte, ca şi cum în realitate este exact aşa cum vă insuflă ea; opriţi-o chiar la intrare, ca pe un musafir nepoftit şi supuneţi-o cercetării. Pe cît de important este a nu lăsa dorinţele să se maturizeze în inimă, pe atît de important este a nu lăsa îndoielile să se maturizeze în minte. Spuneţi că îndoiala vă cuprinde brusc întreaga minte. Nu-i nimic. Şi cu dorinţele la fel se întîmplă, cuprind toată inima. Dar acest lucru nu înseamnă că deja v-au biruit, ci reprezintă numai neruşinarea celor ce năvălesc asupra voastră. Dacă cineva se năpusteşte asupra voastră şi vă cuprinde cu braţele, nu vă lăsaţi în puterea lui, ci îl respingeţi: aşa este şi aici. Nu lăsaţi îndoiala să vă cuprindă toată mintea, încordaţi-vă să o respingeţi ca să rămînă afară şi veţi putea lucra cu ea ca şi cu o altă persoană, străină.

\r\n

Dacă veţi începe să lucraţi aşa, multe îndoieli vor pieri imediat ce le veţi smulge din minte şi le veţi supune judecăţii. Dacă vor rămîne în chip stăruitor, începeţi să le goniţi. Să păstraţi pe viitor convingerea că îndoielile nu reprezintă nimic adevărat şi, atunci cînd iau naştere, să le alungaţi, încordîndu-vă la maxim să rămîneţi de partea binelui şi a adevărului, pe care le-aţi simţit.

\r\n

Îndoiala este la fel ca împotrivirea. Împotrivirea te poate tulbura brusc, dar, dacă te uiţi atent şi chibzuieşti, o poţi respinge. Acelaşi lucru se întîmplă şi cu îndoielile.

\r\n

Sf. Teofan Zăvorîtul

\r\n\r\n\r\n


\r\n

17iunSf. Mitrofan, patr. Constantinopolului (326). Cuv. Zosima, ep. Babilonului din Egipt (VI). Mcc. Frontasie, Severin, Severian şi Silan (I). Mc. Con­cordie (175). Sf. sfnţ. mc. Astie ep. Dirahiei (II).

\r\n

Rom., VIII, 2-13. Mt., X, 16-22.

\r\n

Despre rugăciune

\r\n

Săracilor li se cuvine să ceară, iar omului sărăcit prin cădere i se cuvine să se roage.

\r\n

Rugăciunea  este întoarcerea omului care a căzut şi se pocăieşte către Dumnezeu. Rugăciunea e plînsul omului care a căzut şi se pocăieşte înaintea lui Dumnezeu. Rugăciunea e revărsarea dorinţelor, cererilor, suspinărilor inimii omului căzut, omorît de păcat, înaintea lui Dumnezeu.

\r\n

Primul semn, prima mişcare a pocăinţei, e plînsul inimii. Acesta este glasul de rugăciune al inimii, care premerge rugăciunii minţii, şi mintea, atrasă de ruga inimii, începe degrabă a naşte gînduri de rugăciune.

\r\n

Dumnezeu este singurul izvor al tuturor bunătăţilor adevărate. Rugăciunea este maica şi capul tuturor virtuţilor, fiind mijlocul şi starea de părtăşie a omului cu Dumnezeu. Ea ia virtuţile de la izvorul bunătăţilor, Dumnezeu, şi le împropriază acelui om care se străduieşte prin rugăciune să rămînă în părtăşie cu Dumnezeu.

\r\n

Calea spre Dumnezeu este rugăciunea. Măsurarea drumului străbătut se face după feluritele stări de rugăciune în care intră treptat cel ce se roagă aşa cum trebuie şi în chip statornic.

\r\n

Învaţă să te rogi lui Dumnezeu aşa cum trebuie. După ce ai învăţat să te rogi cum trebuie, roagă-te mereu şi lesne vei moşteni mîntuirea. Mîntuirea apare de la Dumnezeu la vremea ei, însoţită de o vestire de netăgăduit a inimii, celui ce se roagă aşa cum trebuie şi în chip statornic.

\r\n

Pentru ca rugăciunea să fie fără greşeală, trebuie ca ea să fie adusă dintr-o inimă plină de sărăcie cu duhul, din inimă înfrîntă şi smerită. Toate celelalte stări ale inimii, pînă la înnoirea ei de către Duhul Sfînt, să le socoţi – cum şi sînt ele cu adevărat – nepotrivite păcătosului care se pocăieşte şi Îl roagă pe Dumnezeu pentru iertarea păcatelor sale şi pentru slobozirea – ca dintr-o temniţă şi din obezi – din robia patimilor.

\r\n

Sf. Ignatie Briancianinov

\r\n\r\n\r\n


\r\n

18iunSf. sfnţ. mc. Dorotei, ep. Tirului (362). Mcc. Marcian, Nicandru, Iperehie, Apolon, Leonid, Arie, Gheorghe, Selneniad, Irineu, Pamvon (305-311). Cuv. Teodor (VI). Cuv. Anuvie pustnicul (IV). Mutarea moaştelor binecr. Igor, cn. de Cernigov și Kiev (1150). Cuv. Dorotei, din mănăstirea lui Avva Serid (VI).

\r\n

Rom., VIII, 22-27. Mt., X, 23-31.

\r\n

Săvîrşind păcatul…

\r\n

Atunci cînd păcătuieşte, omul se cinsteşte pe sine mai mult decît pe Dumnezeu, ascultă mai mult de pofta sa decît de Dumnezeu, pune voia sa mai presus de voia lui Dumnezeu şi de sfînta Sa lege şi se face nesupus şi neplecat stăpînirii lui Dumnezeu, şi astfel stă cu încăpăţînare, dimpreună cu diavolul, împotriva lui Dumnezeu. Iar aceasta nu poate fi altminteri atunci cînd omul păcătuieşte de bunăvoie, într-adins şi împotriva conştiinţei sale, căci diavolesc lucru este a te împotrivi lui Dumnezeu şi a nu te pleca Lui. Drept aceea, despre nişte păcătoşi ca aceştia stă scris: „Cine săvîrşeşte păcatul este de la diavolul”(I In. 3, 8), iar ei sînt numiţi „fiii diavolului” (I In. 3, 10; In. 8, 44). Deci, cît de amarnic şi înfricoşat lucru este a te împotrivi, dimpreună cu diavolul, Dumnezeului şi Făcătorului tău, lucru pe care oricine îl poate vedea prea bine.

\r\n

Păcatul este un rău atît de mare şi de îngrozitor, încît nimeni nu a putut să-l nimicească, afară de Fiul Cel Unul-Născut al lui Dumnezeu. A trebuit să vină Atotputernicul Fiu al lui Dumnezeu şi să-l ridice prin patima şi moartea Sa. „Pentru aceasta S-a arătat Fiul lui Dumnezeu, ca să strice lucrurile diavolului” (I In. 3, 8). Legea lui Dumnezeu este de neschimbat, precum s-a zis mai sus; deci se cuvenea fie ca omul s-o plinească în întregime, fie ca cel ce a făcut nelegiuire şi a păcătuit să sufere osîndă veşnică, fiindcă asta cere dreptatea lui Dumnezeu. Dar întrucît toţi au fost arătaţi ca fiind călcători de lege de către cuvîntul lui Dumnezeu, toţi erau supuşi, pentru aceasta, osîndei veşnice şi nimeni nu putea nicicum să se izbăvească prin puterile sale de aceasta. De aceea a venit Fiul lui Dumnezeu şi a acoperit păcatul cu patimile şi cu moartea Sa, curăţindu-l prin jertfa Sa pe lemnul crucii; prin urmare, a ridicat şi osînda pentru păcat de la cei ce cred în El, căci păcat fără pedeapsă nu poate fi, dar atunci cînd păcatul este ridicat, şi pedeapsa este îndepărtată, căci pedeapsa nu vine decît pentru păcat. Drept aceea, atunci cînd credincioşii se roagă şi cer iertarea păcatelor, o fac în numele lui Hristos , singurul Care iartă şi ridică păcatele, căci fără El nu poate fi iertare de păcate şi ridicarea lor, dat fiind că El este „Mielul lui Dumnezeu, Cel Ce ridică păcatul lumii” (In. 1, 29).

\r\n

Sf. Tihon de Zadonsk

\r\n\r\n\r\n


\r\n\r\n19iunCuv. Visarion Egipteanul (IV-V). Cuv. Ilarion cel Nou (845). Cuvv. mţţ. fecioare Arhelaia, Tecla, Susana (293). Cuv. Paisie de la Uglici (1504). Cuv. Rafail, mărt. (1957).\r\n\r\nRom., IX, 6-19. Mt., X, 32-36, XI, 1. \r\n

Mîntuirea sufletului nostru

\r\n

Scopul este ca omul să ţină poruncile lui Dumnezeu. Omul duhovnicesc trebuie să ajungă la o astfel de stare, încît să nu se mîhnească dacă Dumnezeu nu-i va da Raiul. Tebuie să conştientizăm bine că astăzi trăim, iar mîine se poate să plecăm şi că trebuie să ne îngrijim să mergem lîngă Hristos . Cei care au izbutit, cu harul lui Dumnezeu, să cunoască deşertăciunea acestei vieţi, au primit harisma cea mai mare şi nu este nevoie să dobîndească harisma înainte-vederii, ca să prevadă cele viitoare, deoarece este destul ca cineva să prevadă şi să se îngrijească de mîntuirea sufletului său şi să ia măsurile duhovniceşti cele mai bune, ca să se mîntuiască. Vezi ce a spus Hristos : Cît valorează un suflet, nu valorează lumea întreagă (Mt. 16, 26). Cîtă valoare are un suflet! De aceea mîntuirea sufletului este mare lucru!

\r\n

Dumnezeu este bun, El vrea ca toţi să ne mîntuim. Dacă ar fi fost să se mîntuiască numai puţini, atunci de ce S-ar mai fi răstignit             Hristos ? Poarta Raiului nu este strîmtă. Îi încape pe toţi oamenii care se pleacă cu smerenie şi nu sînt umflaţi de mîndrie. Numai să se pocăiască, adică să-I dea lui Hristos  povara păcatelor lor, după care vor putea trece uşor prin poartă. După aceea avem şi îndreptăţirea că sîntem făcuţi din pămînt, nu sîntem numai duh, ca îngerii. Dar sîntem fără de răspuns atunci cînd nu ne pocăim şi nu ne apropiem cu smerenie de Mîntuitorul nostru. Tîlharul de pe Cruce numai un iartă-mă a spus şi s-a mîntuit (Lc. 23, 40-43). Mîntuirea omului depinde de secundă, nu de minut. Omul se mîntuieşte chiar şi cu un singur gînd smerit, în timp ce, dacă aduce un gînd de mîndrie, le pierde pe toate.

\r\n

Trebuie să ne mîntuim numai din mărinimie. Nu exită durere mai mare pentru Dumnezeu decît aceea de a-l vedea pe om în iad. Cred că, de vom avea recunştinţă faţă de multele binecuvîntări ale lui Dumnezeu şi un comportament smerit şi cu dragoste faţă de chipurile Lui, care sînt semenii noştri, împreună cu puţină nevoinţă făcută cu mărime de suflet, este îndeajuns ca să avem sufletul odihnit atît în viaţa aceasta, cît şi în cealaltă.

\r\n

Cuv.  Paisie Aghioritul

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *