CALENDAR CREŞTIN ORTODOX cu citiri şi învăţături pentru fiecare zi a anului 2015: 8 MAI / 25 APRILIE – 18 / 5 MAI

8maiAp. şi Ev. Marcu (63). Cuv. Silvestru de la Obnorsk (1379). Cuv. Vasile de la Poiana Mărului (1767). Sf. sfnţ. mc. Serghie (1938).

\r\n

Utr. – Lc. X, 1-15. Lit. – Fapte X, 44-XI, 10. In. VIII, 21-30. Ap.: I Petru V, 6-14. Mc. VI, 7-13.

\r\n

\r\n

Îndreptăţirea de sine

\r\n

Am observat că astăzi, şi cei mici, şi cei mari pe toate le justifică cu o gîndire satanică. Diavolul pe toate li le explică în modul său personal şi astfel se află în afara realităţii. Îndreptăţirea este o tîlcuire satanică.\r\nEste înfricoşător să discuţi cu un om care s-a obişnuit să se îndreptăţească! Este ca şi cum ai vorbi cu un îndrăcit. Cei care se îndreptăţesc – Dumnezeu să mă ierte – îl au de stareţ pe diavolul. Sînt nişte oameni chinuiţi. Nu au pace înăuntrul lor. Iar din aceasta au făcut o ştiinţă. Adică, precum un hoţ nu doarme toată noaptea şi se gîndeşte cum poate reuşi să fure, tot astfel şi aceştia se gîndesc mereu cum să-şi îndreptăţească o greşeală sau alta a lor. Sau precum cineva se gîndeşte cum să afle ocazia de a face un bine sau cum să se smerească, aceştia, dimpotrivă, se gîndesc cum să justifice pe cele ce nu se pot justifica. Se fac avocaţi! N-o poţi scoate la capăt cu unii ca aceştia. Este ca şi cum ai vorbi cu diavolul însuşi. Egoism omenesc are şi acela care nu se va smeri să spună „iartă-mă”, dar, cel puţin nu va vorbi ca să se îndreptăţească. Cel care se îndreptăţeşte pe sine, atunci cînd greşeşte îşi schimbă inima sa în refugiu diavolesc. Dacă nu-şi va zdrobi eul său, va continua să greşească mai mult şi se va zdrobi fără folos de însuşi egoismul său. Cînd cineva nu ştie ce mare rău este îndreptăţirea, are circumstanţe atenuante. Dar cînd ştie sau i-o spun alţii, atunci nu are circumstanţe atenuante. Este trebuinţă de multă atenţie atunci cînd mergi ca să ajuţi pe cineva care a învăţat să se îndreptăţească, pentru că uneori, se întîmplă următorul lucru: dacă se îndreptăţeşte, înseamnă că are mult egoism, iar cînd îi vei spune că ceea ce a făcut nu este corect, va spune alte minciuni şi alte îndreptăţiri, pînă ce îți va dovedi şi aceea şi cealaltă, ca să apară nevinovat. Dar în felul acesta tu, care ai mers să-i dovedeşti că greşeşte, te faci pricina să se facă mai egoist, mai mincinos. Din clipa în care vei vedea că îşi continuă îndreptăţirile, nu mai este nevoie să-i dovedeşti nimic. Fă numai rugăciune ca să-l lumineze Dumnezeu.

\r\n

Cuv. Paisie Aghioritul

\r\n\r\n\r\n


\r\n

9maiSf. sfnţ. mc. Vasile, ep. Amasiei (322). Cuv. Ioanichie din Devicensk (XIII). Dreapta Glafira fecioara (322).

\r\n

Fapte, XII, 1-11. In., VIII, 31-42.

\r\n

Lucrarea Duhului Sfînt în creaţie

\r\n

Duhul Sfînt umple pe îngeri, umple pe arhangheli, sfinţeşte pe puteri, însufleţeşte totul. Duhul Sfînt se împarte în toată creaţia, este împărtăşit în chip diferit de fiecare din cele create, dar, cu toate acestea, Duhul nu este micşorat de cei care participă la El. Dă tuturor harul Lui; nu se termină, deşi este împărţit celor care participă la El, iar cei care Îl primesc sînt plini de Duhul, iar Duhul Sfînt rămîne neîmpuţinat. După cum soarele nu este micşorat întru nimic de cei care participă la lumina şi căldura sa, deşi luminează corpurile şi este împărţit în felurite chipuri de corpuri, tot aşa şi Duhul rămîne nemicşorat şi neîmpărţit, cu toate că dă tuturora harul Său. Luminează pe toţi pentru a înţelege pe Dumnezeu, insuflă pe profeţi, înţelepţeşte pe legiuitori, sfinţeşte pe preoţi, întăreşte pe împăraţi, desăvîrşeşte pe drepţi, umple de cinste pe cei curaţi sufleteşte şi trupeşte, dă harurile tămăduirilor, învie pe morţi, dezleagă pe cei legaţi, înfiază pe cei străini. Acestea le lucrează prin naşterea de sus (In. 3, 3). Dacă ia un vameş, care crede, îl face evanghelist (Mt. 9,9); dacă Se pogoară peste un pescar, face din el teolog (Mt. 4, 19);  dacă găseşte un prigonitor, care se pocăieşte, îl face apostol al neamurilor, predicator al credinţei, vas al alegerii (Fapte 9, 15). Prin Duhul Sfînt, cei slabi ajung puternici, cei săraci se îmbogăţesc, oamenii simpli la cuvînt sînt mai înţelepţi decît înţelepţii.

\r\n

Sf. Vasile cel Mare

\r\n\r\n\r\n


\r\n

10maiDuminica a 5-a după Paști, a Samarinencii. Ap. şi sf. sfnţ. mc. Simeon, ruda Domnului (107). Dreptul Evloghie, primitorul de străini (IV). Sff. sfnţţ. mcc. Pavel, Ioan prr., mcc. Petru, Nicolae, Auxentie, Serghie şi mţ. Anastasia (1922). Mţ. Maria (1938).

\r\n

Utr. – Evgh. a 7-a, In., XX, 1-10. Lit. – Fapte, XI, 19-26, 29-30. In., IV, 5-42.

\r\n

Metaniile

\r\n

Prin metanii, ne închinăm lui Dumnezeu cu smerenie şi Îi cerem mila Sa să ne ierte  păcatele noastre. Rugăciunile făcute cu metaniile pentru noi sau pentru semenii noştri (vii sau morţi) sînt lucrarea de temelie a creştinului, care nu se sfîrşeşte niciodată, ajunge numai să aibă mărime de suflet ca să lucreze cu pocăinţă. Iar dacă ne vom pierde în lucruri fără valoare, secundare, ne vom pierde în cele din urmă şi sufletul.

\r\n

Metaniile multe se fac de obicei atunci cînd inima noastră saltă de recunoştinţă faţă de Dumnezeu, pentru că sufletul se manifestă şi prin această întraripare prin metanii, care aduc belşug de har şi nepătimire trupească.

\r\n

Metaniile multe, la început, alungă chiar şi burţile nefireşti şi dau omului posibilitatea să urce uşor la înălţimile duhovniceşti ale virtuţilor, aşa cum urcă cineva pe înălţimile munţilor cu multă uşurinţă, fără să gîfîie.

\r\n

Dar dacă nu ne nevoim, vom rămîne într-un loc sau ne vom mişca greu. Însă de vom avea multă smerenie, mîna lui Dumnzeu ne va urca la cer în dar. Dar dacă nici smerenie nu avem, – ferească Dumnezeu! – vom aluneca pe povîrnişul cel mare. Este bine să ne nevoim mult, cu multă smerenie, fără să cercetăm şi să judecăm pe ceilalţi, ci numai pe noi înşine, dacă vrem să dobîndim sănătatea duhovnicească.

\r\n

Cuv. Paisie Aghioritul

\r\n\r\n\r\n


\r\n

\r\n

11maiSăptămîna a 5-a după Paști. App. din cei 70 Iason și Sosipatru, Kerkira fecioara (I). Sf. Chiril, ep. de Turov (1183). Mcc. Dada, Maxim şi Cvintilian (286). Mcc. Zinon, Eusebie, Neon, Vitalie și alții (63).

\r\n

Fapte, XII, 12-17. In., VIII, 42-51.

\r\n

Iubirea de sine

\r\n

Toate păcatele noastre vin, în primul rînd, din iubirea de sine, din mîndrie, din compătimirea de sine, din facerea propriului plac, din slujirea trupului; în trup se cuibăreşte pricina tuturor răutăţilor, precum a şi luat naştere în cei dintîi oameni. Şi de aceea, ca să începem şi să continuăm educarea de sine pentru Dumnezeu, este nevoie, în primul rînd, de lepădare de sine, este nevoie de răstignirea trupului dimpreună cu patimile şi cu poftele lui. Aşa au şi făcut toţi Cuvioşii noştri Părinţi: mai întîi de toate, ei s-au deprins cu înfrînarea, cu privegherea, cu rugăciunea, cu ascultarea, cu ostenelile, cu blîndeţea, cu smerenia; mucenicii nu s-au cruţat pe sine, mergînd pînă la moartea pentru Hristos .

\r\n

În fiecare zi, bag de seamă că omul cel vechi, altfel spus trupul, este în mine foarte puternic şi plin de viaţă, spre cea mai mare pagubă a sufletului meu, care e înrobit de el. În toată ziua şi în tot ceasul sînt înclinat spre compătimirea de sine, spre alintarea de sine, spre lenevie, spre somn, spre lăcomie, spre îmbuibarea pîntecelui, spre viclenie, spre mîndrie, spre dispreţuirea aproapelui, spre îngreţoşarea de cei bolnavi şi de cei lipsiţi de frumuseţe trupească, strîmbi, orbi, şchiopi, buboşi, sluţi, grosolani, nebuni; sînt înclinat spre amărăciune, spre înrăire, spre întărîtare, spre răutate, spre ranchiună, spre răzbunare, spre bucuria răutăcioasă, spre dorirea răului, spre curvia tainică şi făţişă, spre gînduri şi pofte curveşti, spre gînduri neroade şi hulitoare, smintitoare, viclene; spre invidie şi rea – voinţă, spre cîrtire, spre nerăbdare, spre neascultare, spre nesupunere, spre samavolnicie, spre lăcomie, spre zgîrcenie, spre trîndăvire, spre puţinătatea de suflet, spre frică, spre deznădejde, spre osîndirea altora. Trebuie să răstignim zi de zi trupul cu patimile şi cu poftele lui şi să ne exersăm în cele duhovniceşti sufletul, care este zidit după chipul lui Dumnezeu. Cît de mult trebuie să-l refacem, să-l curăţim, să-l împodobim, să-l luminăm, să-l întărim în virtute!

\r\n

Sf. Ioan din Kronştadt

\r\n\r\n\r\n


\r\n

\r\n

12maiSff. 9 mcc. din Cizic: Teognis, Ruf, Antipatru, Teostih, Artemas, Magnon, Teodot, Tavmasie şi Filimon (286-299). Cuv. Memnon. Cuv. Nectarie de la Optina (1928). Cuv. Amfilohie de la Poceaev (1970). Sf. Vasile ep. de Ostroj (1671). Mcc. Diodor şi Rodopian, diaconul (284-305).

\r\n

Fapte, XII, 25-XIII, 12. In., VIII, 51-59.

\r\n

Gîndurile la rugăciune

\r\n

Cînd ne aşezăm la rugăciune, vrăjmaşii se ridică la luptă împotriva noastră, insuflîndu-ne felurite gînduri şi înfîţişîndu-ne imagini necuviincioase, străduindu-se să ne distragă de la rugăciune sau să ne ducă în deznădejde. Dar noi trebuie să avem bunăvoinţă pentru săvîrşirea rugăciunii şi să ne străduim să adunăm gîndurile noastre hoinare în cuvintele rugăciunii, iar cînd ele se năpustesc asupra noastră, să nu ne tulburăm, ci, cunoscîndu-ne neputinţa, să ne căim înaintea Domnului. Tulburarea, care vine din pricina invaziei gîndurilor, este dovada laşităţii noastre, care vine din mîndrie, căci noi vrem să ne vedem curaţi înaintea lui Dumnezeu, ca fariseul, nu păcătoşi, ca vameşul. De aceea nici nu ni se dă curăţia rugăciunii, pentru că ne închipuim că sîntem ceva mare, iar ceea ce la oameni este înalt, urîciune este înaintea lui Dumnezeu (Luca 16,15). Aşa că mai bine să ne vedem lipsurile, să ne smerim şi să ne căim, decît să ne tulburăm, iar cînd ne îndreptăm, să nu ne îngîmfăm.

\r\n

Cuv. Macarie de la Optina

\r\n\r\n\r\n


\r\n

\r\n

13maiOdovania Praznicului Înjumătățirii Cincizecimii.

\r\n

Ap. Iacov al lui Zevedeu (44). Aflarea moaştelor sf. Nichita, ep. de Novgorod (1558)­­­­. Sf. Ignatie (Breanceaninov), ep. Caucazului (1867). Sf. Donat, ep. Evriei (387). Aflarea moaştelor sf. sfnţ. mc. Vasile, ep. Amasiei (IV). Mc. Maxim.

\r\n

Utr. – In. XXI, 15-25. Lit. – Fapte XIII, 13-24. In. VI, 5-14. Ap.: Fapte XII, 1-11. Lc. V,1-11.

\r\n

Studiu duhovnicesc

\r\n

Oamenii de astăzi, din pricina cititului mult, ajung să fie ca nişte magnetofoane care îşi umplu casetele cu lucruri de prisos. Dar învăţătura „fără practică” este, după Avva Isaac, „amanetul ruşinii”. Vezi, mulţi dintre cei care se interesează de atletism citesc reviste sportive sau ziare, dar stau întinşi. Pot fi cît năşte viţei, dar numai îi admiră pe atleţi: „A, este extraordinar acesta!”, spun. „Bravo! Oooo…”. Dar nu varsă puţină transpiraţie, nici nu pierd vreun kilogram în greutate. Citesc, citesc reviste de atletism şi stau întinşi. Dar astfel nu se folosesc, ci rămîn numai cu mulţumirea cititului. Unii mireni citesc ziarul, alţii citesc vreun roman, vreo peripeţie, alţii urmăresc cum joacă pe teren şi astfel timpul trece. La fel fac şi unii care citesc cărţi duhovniceşti. Stau chiar toată noaptea şi citesc cu manie cărţi duhovniceşti şi sînt satisfăcuţi. Iau o carte duhovnicească, se aşază puţin mai comod şi citesc. „M-am folosit” spune acela. Spune mai bine că ai fost satisfăcut, că ţi-ai petrecut timpul cu plăcere. Pentru că acesta nu este folos. Te foloseşti numai atunci cînd vezi ce se spune în ceea ce citeşti, cînd te cercetezi pe tine şi încerci să te sileşti să pui în practică: „Ce spune cartea aceea pe care am citit-o? Eu unde mă aflu duhovniceşte? Ce trebuie să fac?”. După aceea, cu cît învaţă cineva mai multe, cu atît are mai multă responsabilitate. Nu spun să nu citească, pentru ca să nu ştie multe şi să nu aibă responsabilitate, pentru că aceasta este viclenie, ci să nu citească numai pentru satisfacţie. Răul este că, dacă citeşte şi are memorie bună, ţine minte multe, poate spune şi multe şi se poate înşela pe sine însuşi, crezînd că le-a şi pus în practică. Astfel îşi pricinuieşte un simţămînt fals atît lui însuşi, cît şi celorlalţi. De aceea să nu vă odihniţi gîndul vostru prin multa citire, ci să vă întoarceţi spre punerea în practică. Cititul mult educă enciclopedic.

\r\n

Cuv. Paisie Aghioritul

\r\n\r\n\r\n


\r\n

\r\n

14mai Proor. Ieremia (sec. VI î. Hr.). Cuv. Pafnutie din Borovsk (1477). Sf. sfnţ. mc. Macarie, mitr. Kievului (1497). Binecr. Tamara, împărăteasa Gruziei (1213). Cuv. Gherasim (1554). Cuvv. mcc. atoniţi: Eftimie (1814), Ignatie (1814) şi Acachie (1816). Icoana Maicii Domnul­­ui „Bucurie Neaşteptată”.

\r\n

Fapte XIV, 20-27. In. IX, 39-X, 9. Proor.: I Cor. XIV, 20-25. Lc. IV, 22-30.

\r\n

Sfaturi

\r\n

Cea mai puternică şi atotzdrobitoare sabie pentru cei ce luptă în plan duhovnicesc este deprinderea cu rugăciunea lui Iisus. Rugăciunea, oricum, întotdeauna este sabie… Însă aceasta, dacă ne deprindem cu ea, este o sabie îndreptată neîncetat spre cele din jur şi înfricoşătoare pentru vrăjmaşi. Apucaţi-vă să exersaţi în ea pînă cînd vă deprindeţi cu ea. Începeţi cu puţin: după fiecare pravilă de dimineaţă şi de seară, dacă nu vă împiedică nimic, rostiţi: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul!” – timp de cinci minute…

\r\n

Fiind cu gîndul la prezenţa Domnului, strigaţi către El, aşa cum vorbiţi cu cineva – faţă către faţă şi încredinţaţi-I Lui vindecarea sufletului, zicînd: ”Vezi, Doamne, ce e la mine!…Nimic din acestea nu-mi doresc… Ajută-mă şi alungă aceste provocări… şi cele asemenea lor…”

\r\n

Vrăjmaşul nu iubeşte inimile liniştite… şi, iată, încearcă să găsească modul în care să strîngă inima şi liniştea cea dulce de la ea să o alunge. Rugaţi-vă Domnului şi Maicii Domnului… şi totul va trece… Numai să nu cîrtiţi şi să nu vă supăraţi, ci să spuneţi: aşa merit! Şi adăugaţi: „ Iartă-mi, Doamne, păcatele mele, ştiute şi neştiute!” Vrăjmaşul vă chinuie fără rost, dar voi, transformînd acest chin în chinuire pentru păcate, îl păcăliţi, făcînd arma lui arma simţămîntului sufletesc…

\r\n

Puneţi-vă ca lege de fiecare dată cînd vi se întîmplă nenorocirea, adică atacul vrăjmaş sub forma gîndului sau a simţămîntului rău, mai ales atunci cînd gîndurile nu pleacă, să nu vă limitaţi doar la respingere şi la ne-consimţire, ci să adăugaţi la ele rugăciunea pînă la formarea în suflet a gîndurilor şi simţămintelor opuse. Şi întotdeauna să săvîrşiţi astfel lupta voastră cu păcatul.

\r\n

Sf. Teofan Zăvorîtul

\r\n\r\n\r\n


\r\n

\r\n15maiSf. Atanasie cel Mare, arhiep. Alexandriei (373). Mutarea moaştelor binecrr. cnn. Boris şi Gleb (1115). Mcc. Esper şi Zoia şi fiii lor Chiriac şi Teodul (II).\r\n\r\nFapte XV, 5-34. In. X, 17-28. Irh.: Evr. VII, 26-VIII, 2. Mt. V, 14-19.\r\n

Din Filocalie

\r\n

Este cu neputinţă să se facă cineva dintr-odată bărbat bun şi înţelept. Trebuie gînd sfătuitor, vieţuire, încercare, vreme, nevoinţă şi dor după lucru bun. Iar omul bun şi iubitor de Dumnezeu, care cu adevărat cunoaşte pe Dumnezeu, nu încetează a face din belşug toate cîte plac lui Dumnezeu. Dar astfel de oameni se găsesc rar.

\r\n

Cuv. Antonie cel Mare

\r\n\r\n\r\n


\r\n

16maiMcc. Timotei şi Mavra (286). Cuv. Teodosie de la Kievo-Pecerska (1074). Cuv. Petru, ep. Argosului (X). Cuvv. Iuliana (1393) şi Eupraxia (1394), din Moscova.

\r\n

Utr. – Lc., VI, 17-23. Lit. – Fapte XV, 35-41. In. X, 27-38. Cuv.: Evr. XIII, 7-16. Mt. XI, 27-30.

\r\n

Dobîndirea harismei fecioriei

\r\n

Harisma fecioriei nu se dobîndeşte numai prin renunţarea la naştere de copii; dimpotrivă, toată viaţa şi modul de viaţă şi purtarea să fie curate, demostrînd caracterul indiferent al celui necăsătorit spre orice faptă. Pentru că cineva poate să desfrîneze şi cu cuvîntul, şi cu privirea să săvîrşească adulter, şi cu urechea să se întineze şi să primească necurăţia în inima lui, şi cu mîncare exagerată, şi cu băutură să se sustragă de la normele cumpătării. Căci cel care în toate acestea se stăpîneşte pe sine în cumpătare, în limitele fecioriei, dovedeşte cu adevărat că harul fecioriei este în el deplin din orice punct de vedere.

\r\n

Sf. Vasile cel Mare

\r\n\r\n\r\n


\r\n

17maiDuminica a 6-a după Paști, a Orbului.

\r\n

Mţ. Pelaghia fecioara (290). Sf. sfnţ. mc. Erasm (303). Cuvv. Nichita, Chiril, Nichifor, Clement, Isaachie (XIV-XV). Sf. sfnţ. mc. Alvian şi ucenicii săi (304). Sf. sfnţ. mc. Silvan, ep. de Gaza şi cei 40 de mcc. (311).

\r\n

Utr. – Evgh. a 8-a, In., XX, 11-18. Lit. – Fapte, XVI, 16-34. In., IX, 1-38.

\r\n

Tîlcuire la Evanghelie

\r\n

Se confruntă simplitatea credinţei cu necredinţa vicleană. Credinţa, venind la orbul ce îşi recăpătase vederea, i-a luminat şi ochii minţii, iar el vede limpede adevărul. Priviţi cît de logic este la el totul. ÎI întreabă: „Tu ce zici despre El, că ţi-a deschis ochii?”. „Prooroc este”, a răspuns el, adică trimis al lui Dumnezeu, îmbrăcat cu puterea facerii de minuni. Corectitudinea concluziei este de netăgăduit! Dar cărturarii „culţi” nu vor să vadă acest lucru şi caută să evite consecinţele lui; dar, întrucît nu reuşesc, se întorc către simplitatea necărturărească îndemnînd-o astfel: „Dă slavă lui Dumnezeu; noi ştim că Omul Acesta este păcătos”. Simplitatea credinţei nu poate să facă legătura între păcătoşenie şi săvîrşirea de minuni, spunînd asta pe faţă: „Dacă este păcătos, nu ştiu; un lucru ştiu: că eram orb, iar acum văd”. Ce se mai poate spune împotriva unui asemenea raţionament? Dar logica necredincioşilor e încăpăţînată şi, în pofida evidenţei, nu se ruşinează să susţină că nu ştie de unde este Cel ce a deschis ochii orbului. „Tocmai în aceasta stă minunea”, le spune logica sănătoasă a credinţei, „că voi nu ştiţi de unde este, iar El mi-a deschis ochii; şi noi ştim că Dumnezeu nu-i ascultă pe păcătoşi, dar de este cineva cinstitor de Dumnezeu şi face voia Lui, pe acesta  îl ascultă. Din veac nu s-a auzit să fi deschis cineva ochii unui orb din naştere. De n-ar fi Acesta de la Dumnezeu, n-ar putea să facă nimic.” S-ar părea că oricine ar fi trebuit să se plece în faţa puterii acestei concluzii: însă cărturăria învăţaţilor nu poate suferi logica sănătoasă a credinţei, aşa că a dat-o afară… Mergi acum de dovedeşte adevărul oamenilor a căror minte s-a stricat din pricina încăpăţînării în necredinţă. Necredincioşii din toate timpurile sînt oameni din acelaşi aluat.

\r\n

Sf. Teofan Zăvorîtul

\r\n\r\n\r\n


\r\n

18maiSăptămîna a 6-a după Paști. M. mţ. Irina (I-II). Aflarea moaştelor cuv. Iacov, de la Jeleznoborovsk (1442). Cuv. mc. Efrem cel Nou (1426). Icoana Maicii Domnului „Potirul Nesecat” (1878).

\r\n

Fapte XVII, 1-15. In. XI, 47-57.

\r\n

Despre citirea Evangheliei

\r\n

Cînd citeşti Evanghelia, nu căuta desfătări, nu căuta extaze, nu căuta cugetări sclipitoare: caută să vezi adevărul cel sfînt, singurul infailibil.

\r\n

Nu te mulţumi doar cu citirea neroditoare a Evangheliei; străduieşte-te să împlineşti poruncile ei, citeşte-o cu fapta. Evanghelia este cartea vieţii şi prin viaţă trebuie citită.

\r\n

Nu socoti că din întîmplare, cea mai sfîntă dintre cărţi – Tetra-Evanghelia – începe cu Evanghelia după Matei şi sfîrşeşte cu Evanghelia după Ioan. Matei ne învață mai mult cum să împlinim voia lui Dumnezeu şi poveţele lui sînt deosebit de potrivite cu cel ce face primii paşi pe calea lui Dumnezeu; Ioan arată chipul unirii dintre Dumnezeu şi omul înnoit prin porunci – unire la care pot ajunge doar cei ce au sporit în calea lui Dumnezeu.

\r\n

Deschizînd Sfînta Evanghelie pentru a o citi, adu-ţi aminte că ea hotărăşte soarta ta veşnică. După ea vom fi judecaţi şi după felul în care ne-am potrivit pe pămînt cu îndreptarul ei, vom primi fie fericirea veşnică, fie chinurile veşnice (In. 12, 48).

\r\n

Dumnezeu Şi-a descoperit voia unui nevrednic firicel de praf- omul! Cartea în care e înfăţişată această mare şi atotsfîntă voie se află în mîinile tale. Poţi să primeşti ori să lepezi voia Ziditorului şi Mîntuitorului tău, după cum îţi place. Viaţa ta veşnică şi moartea ta veşnică sînt în mîinile tale: judecă singur de cîtă prevedere şi înţelepciune ai nevoie. Nu te juca cu soarta ta veşnică!

\r\n

Sf. Ignatie Briancianinov

\r\n\r\n\r\n


\r\n

\r\n 

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *