CALENDAR CREŞTIN ORTODOX cu citiri şi învăţături pentru fiecare zi a anului 2015: 9/22 – 16/29 IANUARIE

10-iunie-Duminca-Tuturor-Sfintilor\r\n

22ianMc. Polieuct (259). Sf. Filip, mitr. Moscovei şi a toată Rusia (1569). Proor. Şamei (X î. Hr.). Cuv. Eustratie, făcătorul de minuni (IX). Sf. Petru, ep. Sevastiei Armeniei (IV). Cuv. Iona din kiev

\r\n

Iac., IV, 7-V, 9. Mc., XI, 27-33.

\r\n

\r\n

Teorie şi practică

\r\n

Toate bunurile sînt daruri ale Duhului Sfînt. Cred că asta o ştim doar teoretic, dar nu o simţim deloc în practică. Atunci cînd, de exemplu, ne cuprinde deznădejdea din cauza unei slăbiciuni, sau am căzut în ceva, se arată egoismul nostru. Deoarece credem că toate ni se datorează nouă şi sînt făcute de către noi. Da, desigur, din cauza păcatelor mele ne-a părăsit harul Duhului Sfînt, dar dacă în pocăinţă Îl vom chema în ajutor, imediat ne va izbăvi. Nu trebuie să deznădăjduim. Orice facem bine, orice reuşim considerăm a fi propria noastră izbîndă. Mare păcat, mare greşeală! Dacă ne-ar părăsi Duhul Sfînt, am fi un zero barat şi nimic mai mult.

\r\n

 Mon. Teosemni, eg. măn. Hrisopighi

\r\n\r\n\r\n


\r\n

23ianSf. Grigorie, ep. Nissei (394). Cuv. Dometian, ep. Melitinei (601). Sf. Teofan Zăvorîtul (1894). Cuv. Pavel (1429). Cuv. Macarie (XIV). Fericita Feozva diaconiţa (385). Cuv. Antipa Athonitul (de la Valaam) (1882).

\r\n

Utr. – Mt. XI, 27-30. Lit. – 1 Pt., I, 1-2, 10-12; II, 6-10. Mc. XII, 1-12. Cuv.: Evr. XIII, 17-21. Lc. VI, 17-23.

\r\n

Idolii noştri

\r\n

În vemurile de demult, oamenii neînţelepţi aveau idoli neînsufleţiţi pe care îi cinsteau ca dumnezei, iar noi, păcătoşii, în vremurile de astăzi, înlocuim zeii cu patimile noastre păcătoase. Oamenii aceia de demult au săvîrşit din neştiinţă păcatul închinării la idoli, căci nu îi luminase încă Lumina Adevărului (Înţ. lui Sol. 5, 6), iar noi sîntem luminaţi cu lumina Credinţei ortodoxe şi ştim ce este păcat şi ce nu este păcat, dar tot păcătuim şi slujim patimilor noastre ca unor dumnezei.

\r\n

De ce ni-L înlocuieşte pîntecele nostru pe Dumnezeu? Desigur, pentru că noi îi facem pe plac şi îi slujim ca lui Dumnezeu şi chiar mai mult decît lui Dumnezeu. Căci Domnului Iisus Hristos  nu Îi slujim prin post şi înfrînarea trupului atît cît slujim pîntecelui nostru prin îmbuibare, beţie şi alte plăceri trupeşti. Exact aşa trebuie să judecăm şi despre celelalte patimi păcătoase: dacă ne facem robii acestor patimi păcătoase, atunci ele sînt dumnezeii noştri despre care vorbeşte şi fericitul Ieronim, explicînd această poruncă a legii lui Dumnezeu: „Să nu ai alţi dumnezei: omul căruia pîntecele îi este dumnezeu are un dumnezeu nou, şi cîte patimi aveţi, cîte păcate, atîţia dumnezei noi aveţi. M-am mîniat, înseamnă că mînia este dumnezeul meu; m-am uitat la femeie cu poftă, înseamnă că această poftă este dumnezeul meu; pentru fiecare, ceea ce iubeşte, cui s-a făcut rob, acela îi este dumnezeu”. Aşa spune fericitu Ieronim. Îmbuibarea pîntecelui şi beţia, iată idolul nostru numit Bahus; mînia este idolul Marte, pofta desfrînată este Venera noastră, iubirea de argint este idolul de aur al lui Nabucodonosor, iar noi, cei care slujim acestor patimi, sîntem închinători la idoli.

\r\n

Este clar că fiecare patimă păcătoasă a noastră, fiecare păcat care se transformă în deprindere, este idolul sufletului nostru; inima iubitoare de păcat – iată capiştea acestui idol; iubirea de păcat – iată slujirea idolilor; iar încuviinţarea păcatului în gînduri şi în dorinţa păcătoasă este lepădare de Hristos , şi împlinirea cu fapta a păcatului gîndit este jertfa adusă idolilor. Iată cum devine închinător la idoli cel ce se face robul patimilor sale păcătoase.

\r\n

Iar dacă această închinare sufletească la idoli există în noi şi tot sporeşte, atunci trebuie să fim mucenici sufleteşti – martiri fără vărsare de sînge. Căci aşa cum în vremurile acelea, cînd oamenii necredincioşi, care nu Îl cunoşteau pe Dumnezeu, se închinau idolilor neînsufleţiţi, a existat o mulţime nenumărată de sfinţi mucenici care şi-au vărsat sîngele pentru Hristos  şi au murit în diferite chinuri ale morţii, aşa şi în vremea noastră, cînd pretutindeni în firea noastră domneşte închinarea la idoli, adică slujirea păcatului, creştinii adevăraţi, din dragoste pentru Hristos , trebuie să fie mucenici chiar şi fără vărsare de sînge, trebuie să omoare permanent în ei patimile lor, trebuie să moară pentru păcat astfel încît să nu mai poată să săvîrşească păcatul şi să se facă robi poftelor păcătoase.

\r\n

Acum nu mai sînt vremuri de prigoană, dar sînt vremuri de mucenicie; nu mai este vremea acelor nevoinţe muceniceşti, totuşi este vremea cununilor; nu ne persecută oamenii, ci ne persecută diavolii, nu ne prigoneşte tiranul, ci ne prigoneşte diavolul – cel mai crud dintre toţi tiranii. Nu vezi înaintea ta cărbuni încinşi, ci vezi flacăra aprinsă a poftei. Ei călcau cu picioarele cărbunii încinşi, iar tu calcă focul fiinţei tale; ei se luptau cu fiarele sălbatice, iar tu stăpîneşte-ţi mînia, ca pe o fiară sălbatică; ei rezistau împotriva chinurilor de neîndurat, iar tu biruieşte-ţi gîndurile necurate care ies din inima ta şi vei fi urmaşul mucenicilor.

\r\n

Sf. Dimitrie al Rostovului

\r\n\r\n\r\n


\r\n

24ianSîmbăta după Botezul Domnului. Cuv. Teodosie cel Mare, începătorul vieţii de obşte (529). Cuv. Mihail (1455). Cuv. Teodosie de la Antiohia (412).

\r\n

Utr.- Lc. VI, 17-23; Lit.- Sîmb. după Botează: Efes. VI, 10-17. Mt. IV, 1-11. 1Tes., V, 14-23. Lc., XVII, 3-10. Cuv.: II Cor. IV, 6-15. Mt. XI, 27-30.

\r\n

Preocupări străine

\r\n

Dacă ne vom preocupa de faptele altora, dacă vom duce grija altora, unde vom mai găsi timp şi linişte pentru rugăciune? Cînd ne vom plînge patimile noastre? Nu ne va ajunge viaţa. Zece vieţi şi nu ne-ar ajunge! Iar noi, în continuare, ducem grija altora…

\r\n

***

\r\n

Înţeleg că nu am smerenie din faptul că nu îl îndreptăţesc pe celălalt. Trebuie să ne gîndim mereu că celălalt are dreptate, în timp ce eu nu am; că celălalt face ceea ce este corect, iar eu – ceea ce este greşit. Dacă nu cred asta, că celălalt are dreptate în felul lui, dacă nu îl îndreptăţesc pe el atunci cînd greşeşte, înseamnă că n-am în sinea mea smerenie, ci trufie.

\r\n

Mon. Teosemni, eg. măn. Hrisopighi

\r\n\r\n\r\n


\r\n

25ian

\r\n

Duminica a 33-a după Cincizecime, după Botează. Glasul al 8-lea.

\r\n

Mcţ. Tatiana diaconiţa, ce a pătimit în Roma (226-235). Sf. Sava, arhiep. Serbiei (1237). Mc. Petru Abesalonitul (309). Mc. Mertie (284-305). Cuv. Evpraxia (393). Cuv. Martinian (1483). Icoana Maicii Domnului “Hrănitoarea cu lapte”.

\r\n

Utr.- Evgh. a 11-a, In.,  XXI, 15-25. Lit. – Dum. după Botează: Efes., IV, 7-13. Mt., IV, 12-17. 1 Tim., IV, 9-15. Lc., XIX, 1-10.

\r\n

Tîlcuire la Evanghelie

\r\n

Ieri, Apostolul l-a înarmat pe creştinul care păşeşte pe calea mîntuirii cu toate armele duhovniceşti; iar acum arată care sînt călăuzitorii lui în această luptă şi care este ţelul ultim şi luminos al tuturor acestor nevoinţe, spre a-l îmbărbăta în ostenelile sale. Aceşti călăuzitori sînt păstorii şi învăţătorii pe care Domnul i-a dat Bisericii şi prin ale căror guri El însuşi grăieşte povaţa trebuincioasă fiecăruia, atîta vreme cît oamenii vin la ei cu credinţă şi întorşi către Domnul în rugăciune. Adevărul acesta este cunoscut de către cei care merg cu lepădare de sine pe calea Domnului şi duc lupta cu vrăjmaşii mîntuirii fără a se cruţa pe sine. Aceştia află întotdeauna ajutor şi povaţa la păstorii lor, în vreme ce pentru privitorul din afară acest ajutor pare că n-are de unde veni. Aceştia nu la oameni vin, ci la Domnul, Care pururea este gata să călăuzească şi să povăţuiască prin aceşti păstori şi învăţători pe oricine caută ajutor la Dînsul cu credinţă şi fără făţărnicie. Ţelul cel luminos şi ultim este „măsura vîrstei deplinătăţii lui Hristos ”, vîrsta „bărbatului desăvîrşit”. Ce înseamnă un bărbat desăvîrşit, în înţelesul obişnuit, ştim cu toţii; şi este cu neputinţă să găsim un om căruia nu i-ar plăcea să atingă această desăvîrşire; dar ce înseamnă a fi bărbat desăvîrşit în Domnul nu ştie nimeni, afară de cei care au ajuns la această vîrstă. Acest lucru nu trebuie totuşi să răcească rîvna nimănui de a atinge şi el această vîrstă, ci trebuie, dimpotrivă, să o aprindă încă şi mai mult; căci această neştiinţă vine din înălţimea cea mare a acelei desăvîrşiri duhovniceşti care se numeşte în viaţa cea după Dumnezeu „vîrstă bărbătească”. Apostolul arată această „vîrstă” ca fiind însuşirea de către om a plinătăţii darurilor pe care le-am văzut la Domnul şi Mîntuitorul nostru. Oricine poate vedea că avem bună pricină ca să ne dăm, chemaţi fiind de sus, „toată sîrguinţa”.

\r\n

Sf. Teofan Zăvorîtul

\r\n\r\n\r\n


\r\n

26ianSăptămîna a 34-a după Cincizecime (citirea evanghelică – săptămîna a 33-a).

\r\n

Mcc. Ermil şi Stratonic (315). Cuv. Irinarh zăvorîtul, de la Rostov (1616). Cuv. Eleazar (1656). Cuv. Iacob, ep. de Nisibe (350).

\r\n

1 Pt., II, 21-III, 9.  Mc. XII, 13-17. Cuvv.: Rom. VIII, 28-39. Lc. VI, 17-23.

\r\n

În această zi se cîntă şi slujba Cuvioşilor Părinţi omorîţi în Sinai şi Rait.

\r\n

Rugăciunea

\r\n

Privegherea cu rugăciune dă sănătate şi viaţă în dezvoltarea duhovnicească, deoarece curăţă şi subţiază mintea, smereşte trupul neastîmpărat, încălzeşte inima cu dragostea faţă de Dumnezeu şi ajută sufletul să primească harul dumnezeiesc.

\r\n

Rugăciunea de noapte ajută mai mult decît rugăciunea din timpul zilei, precum mai mult ajută plantelor ploaia de noapte decît cea de zi.

\r\n

La dobîndirea rugăciunii curate ajută foarte mult depărtarea de zgomotul lumesc şi chiar de oameni şi, dacă este cu putinţă, să fie cu desăvîrşire singur. Atunci cînd eşti singur, sufletul se mişcă liber şi inima se avîntă cu evlavie către Dumnezeu şi astfel se crapă încet-încet coaja ei cea tare şi cade de pe ea. Apoi se înduioşează şi inima tresaltă de bucurie nu numai cînd se gîndeşte la Dumnezeu, ci şi cînd îi aude Numele sau îl vede scris şi atunci îl sărută cu multă evlavie. Acelaşi lucru se petrece şi cu numele lui Hristos  sau al Maicii Domnului, care îndulcesc lăuntric sufletul.

\r\n

 În privegherea pe care o faci te va ajuta mult diversitatea. Cînd eşti singur, să faci mai întîi metanii, apoi închinăciuni şi după aceea rugăciunea rostind-o şezînd sau în genunchi. Şi să repeţi modul acesta de nevoinţă potrivit cu orele pe care le ai la dispoziţie. Acest mod de nevoinţă ajută mult pentru că dă vioiciune duhovnicească şi alungă oboseala pricinuită de nemişcare. De asemenea el alungă şi moţăielile şi aduce limpezimea duhovnicească în vremea rugăciunii.

\r\n

 Cuv. Paisie Aghioritul

\r\n\r\n\r\n


\r\n

27ian

\r\n

Odovania praznicului Botezului Domnului. Cuvv. Părinţi ucişi în Sinai şi Rait: Isaia, Sava, Moise şi ucenicul său Moise, Ieremia, Pavel şi alţii (IV-V). Sfînta Nina întocmai cu Apostolii, luminătoarea Gruziei (335). Cuv. Teodul (V). Cuv. Ştefan (VIII).

\r\n

1Pt., III, 10-22. Mc., XII, 18-27.

\r\n

De unde se încep lucrurile?

\r\n

Un preot ortodox din Paris povestea Mitropolitului Antonie Bloom cum a venit el la credinţă. Într-o vreme fusese ateu, adică trăia fără Dumnezeu şi se considera mult prea elevat şi cult pentru a gîndi măcar să devină credincios. Discutînd însă odată cu un preot, ajuns în Franţa ca emigrant, un preot rus de la ţară, fără nici o şcoală deosebită, după ce l-a ascultat cu atenţie, acesta i-a spus două lucruri: „În primul rînd, nu este atît de important, Saşa, dacă tu crezi în Dumnezeu – El n-o să păţească nimic de la asta. Minunat însă este faptul că Dumnezeu crede în tine”. Şi i-a mai spus: „Iar tu, Saşa, mergi acasă şi gîndeşte-te cînd şi de ce ţi-ai pierdut credinţa, în ce moment ţi-a devenit necesar ca Dumnezeu să nu existe”.

\r\n

Saşa s-a întors acasă şi a început să gîndească. Fusese încurcat de modul în care decursese discuţia. Se aştepta la o pledoarie misionară sau la îndemnul de a lectura nişte tratate, iar cînd colo: mergi şi te descurcă! După cum mi-a povestit, a căutat mai întîi cauza în studiile de la Institutul Teologic din Paris, apoi în cele universitare din Rusia, înainte de emigrare, apoi şi mai înainte, pînă a ajuns la vîrsta de şase ani. Locuia la oraş, era un băiat simpatic, mergea la biserică în fiecare Duminică şi era considerat un băiaţaş foarte pios: venea, îşi făcea semnul crucii, sta în mijlocul bisericii şi se ruga lui Dumnezeu. În fiecare Duminică primea cîte o copeică pe care trebuia să o lase în şapca unui cerşetor orb. O punea şi intra în biserică avînd conştiinţa săvîrşirii unei fapte bune: arătase dragoste şi atenţie şi se putea deci înfăţişa lui Dumnezeu cu conştiinţa curată. Mergînd odată prin oraş împreună cu mama sa, în preajma sărbătorilor de iarnă, a dat peste un magazin unde era un minunat căluţ de lemn, care costa şase copeici. O rugase pe mamă să i-l cumpere, însă îl refuzase. Veni acasă foarte amărît. În următoarea Duminică, mergînd la biserică şi trecînd pe lîngă cerşetorul orb, se gîndise că, dacă ar strînge şase duminici la rînd banii, ar putea să-şi cumpere singur căluţul. Patru duminici nu aruncă niciun ban, iar în a cincea se gîndi că, dacă mai ia şi o copeică din şapca cerşetorului, va putea să ia calul cu două săptămîni mai devreme. Zis şi făcut – îi şterpeli orbului o monedă! Intră apoi în biserică, însă simţi că nu poate sta în faţă: dacă îl vede Dumnezeu? Şi se retrase într-un colţ. Întorşi acasă, dădaca le povesti despre această schimbare părinţilor, care se bucurară nespus: pînă acum odrasla lor era mică, creştea nemijlocit în faţa lui Dumnezeu, iar acum s-a cufundat în sine, viaţa sa în Dumnezeu a devenit mai lăuntrică, acum el caută un loc mai retras pentru a putea în tăcere şi contemplare să stea în faţa lui Dumnezeu (optimistă mămică!).

\r\n

Saşa simţea însă că treaba e urîtă şi că trebuie să se ascundă de Dumnezeu. În curînd se întoarse de la universitate fratele său mai mare, care îşi însuşise acolo şi nişte cunoştinţe ateiste şi care începu să-i demonstreze micuţului că Dumnezeu nu există. „M-am scăpat de asta, îmi recunoscu Saşa. Dacă Dumnezeu nu există, nu are nici o importanţă faptul că am luat o copeică şi nu am pus cinci”. Cu aceasta începuse „ateismul” său: învăţătura despre absenţa lui Dumnezeu o găsise drept salvare de remuşcările conştiinţei sale.

\r\n

Aşadar, atunci cînd omul spune: „Sînt necredincios” sau: „Dumnezeu nu există!” nu este nevoie de fiecare dată de o interpretare filosofică a punctului său de vedere, uneori trebuie să ne întrebăm: de unde vin astea?

\r\n

Mitr. Antonie de Suroj

\r\n\r\n\r\n


\r\n

28ian

\r\n

Cuvv. Pavel Tebeul (341) şi Ioan Colibaşul (V). Cuv. mc. Pansofie (249-251). Cuvv. Prohor (X) şi Gavriil (XI). Sf. Gherasim, patr. Alexandriei (1714).

\r\n

1 Pt., IV, 1-11. Mc., XII, 28-37. Cuv.: Gal. V, 22-VI, 2. Mt. XI, 27-30.

\r\n

Despre milostenia sectanţilor

\r\n

Eşti gata să părăseşti credinţa părinţilor tăi şi să te înscrii la sectari. De ce? Fiindcă, zici tu, ei dau cărţi fără plată, ba încă şi ajutor bănesc. Dar cum de nu te întrebi tu, drinean ager la minte: „Pe cheltuiala cui tipăresc ei cărţile „gratuite”, şi ai cui bani îi dau sectanţii?” Dau din avutul lor sau din avut străin? Este limpede că nu dau din avutul lor, fiindcă şi ei primesc plată din străinătate. Este limpede că ei cumpără sufletele cu bani străini. Şi se ştie că pentru orice suflet cumpărat astfel ei dobîndesc o anume plată de la stăpînii lor. Aşadar, ceea ce dau ei nu dau în numele lui Hristos , ci pentru profitul lor personal. Au luat credinţa şi fac comerţ cu ea, iar tu eşti gata să devii marfă în acest comerţ. Voievodul Anta putea să capete aur cît voia de la turci, numai să fi predat Lozniţa şi să îşi fi trădat poporul. El însă n-a dat „credinţa (vera) pentru o cină (vecera), nici cinstea (poştenie) pentru o friptură (pecenie)”. Şi nici unul dintre slăviţii tăi strămoşi nu a făcut ca Esau, care pentru o mîncare şi-a vîndut dreptul său de întîi-născut, ci toţi, la fel ca Moise, au vrut mai bine a pătimi cu poporul lui Dumnezeu decît a avea dulceaţa trecătoare a păcatului, mai mare bogăţie socotind a fi ocara lui Hristos  decît vistieriile Egiptului (Evr.11, 25-26; 12, 16). Să ştii că dintotdeauna ereticii şi apostaţii au avut această metodă: să pară mai milostivi decît dreptcredincioşii. Şi împăratul Iulian Apostatu, care a căzut de la credinţa în Hristos  şi s-a întors la idolatrie, împărţea milostenie în toate părţile, lăudîndu-se că el este mai milostiv decît creştinii. Însă creştinii adevăraţi nu voiau să primească milostenie de la el, socotind-o spurcată. Îndatorirea tuturor creştinilor adevăraţi este să fie mai milostivi decît ceilalţi oameni şi să nu îngăduie ca în această privinţă să fie întrecuţi de eterodocşi şi de eretici. Aceia dau noroi (blato) ca să ia aur (zlato), dau trup şi în schimb iau suflet; prin cărticelele gratuite, clatină conştiinţele; prin bani, fac dezbinare în popor, despărţindu-i pe unii de fraţii lor cei de o credinţă.

\r\n

Iar tu păzeşte-te şi fereşte-te, fereşte sufletul tău de cei ce vin ca nişte miei, iar pe dinăuntru sînt lupi răpitori.

\r\n

Sf. Nicolae Velimirovici

\r\n\r\n\r\n


\r\n

29ian

\r\n

Cinstirea lanţului ap. Petru. Dreptul Maxim (1650). Mc. Spevsipp, Elevsipp, Melevsipp şi bunica lor Leonila (II). Mc. Danact citeţul (II).

\r\n

1 Pt., IV, 12-V, 5. Mc. XII, 38-44. Pentru vineri: 2 Pt., I, 1-10. Mc., XIII, 1-18. Apost.: Fapte XII, 1-11. In. XXI, 15-25.

\r\n

Rostul bolii

\r\n

Trupul e slujitorul sufletului, iar sufletul este împăratul: drept aceea, adeseori se întîmplă, prin milostivirea lui Dumnezeu, şi ca trupul să fie ros de boli; ca urmare, patimile slăbesc, iar omul îşi vine întru sine; de altfel, însăşi boala trupească se naşte cîteodată din patimi.

\r\n

Alungă păcatul şi boli nu vor mai fi, căci ele se întîmplă în noi de pe urma păcatului, cum zice Sfîntul Vasile cel Mare: „De unde este boala? De unde sînt vătămările trupeşti? Domnul a zidit trupul, nu boala; sufletul, nu păcatul”. Care este lucrul cel mai folositor şi mai trebuincios? Unirea cu Dumnezeu şi împărtăşirea cu El prin mijlocirea dragostei. Pierzînd această dragoste, cădem de la El; căzînd, ne supunem multelor şi feluritelor boli.

\r\n

Cine îndură boala cu răbdare şi cu recunoştinţă, aceluia i se socoteşte întru nevoinţă sau chiar mai mult.

\r\n

Un bătrîn, suferind de hidropică, le spunea fraţilor care veneau la el cu dorinţa de a-l doftorici: „Părinţilor, rugaţi-vă să nu fie supus unei boli ca aceasta omul meu cel lăuntric; iar cît priveşte pătimirea trupească, eu rog pe Dumnezeu să nu mă sloboadă dintr-o dată de ea – căci pe cît se strică omul nostru cel dinafară, pe atît cel dinăuntru se înnoieşte” (2 Cor. 4, 16).

\r\n

Cuv. Serafim din Sarov

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *