De ce greşeşte omul? Care este cauza dezordinii umane? De unde apar relele dintre oameni? Un răspuns direct ar fi că la baza tuturor relelor stă următoarea cauză, catastrofală la nivel universal: ruptura dintre minte şi inimă.
\r\n
Pe calea Postului Mare, în Duminica a 2-a aducem cinstire Sf. Grigorie Palama, apărător al rugăciunii neîncetate. Unul din scopurile acesteia este unirea minţii cu inima sau, altfel spus, coborârea minţii în inimă. Însă, dacă vorbim despre aceasta, înseamnă că ele sunt despărţite? Răspunsul este, din nefericire, da. Aceasta este, practic, starea firii umane, încă de la intrarea noastră în viaţă şi ea se manifestă printr-o atracţie facilă spre rău.
\r\n
Pentru a înţelege mai clar despre ce este vorba, să definim mai întâi termenii. Spiritualitatea ortodoxă numeşte minte puterea raţională şi de înţelegere/cunoaştere a sufletului nostru. Inima este definiţia dată centrului vieţii spirituale/sufleteşti, care se manifestă prin puterea sentimentală la care (după anumiţi sfinţi) se adaugă cea voliţională (voinţa).
\r\n
În planul iniţial de „funcţionare” al omului, mintea şi inima trebuiau să fie asemenea unei familii: soţ şi soţie. Adică se completau fericit una pe alta, asemănător femeii şi bărbatului. Ba chiar putem face o asemănare: bărbatul ar fi mintea (capul familiei, partea raţională) iar femeia ar fi inima (partea sentimentală). Şi cam aşa trebuiau să meargă treburile între ele, ca în sânul primei familii: mintea analiza lumea prin raţiune, conducând inima, iar inima analiza sentimental, oferind minţii călăuzirea dragostei pentru desăvârşirea omului.
\r\n
Dezastrul a început în momentul în care inima s-a crezut minte şi mintea, inimă. Ca în orice ispită, minciuna, viclenind, a prezentat răul ca bine. Iar inima, socotind (zice Scriptura), nu a mai ascultat de minte, a crezut că o poate suplini. Evident, s-a păcălit. După care mintea greşeşte asemănător, crezând că se poate lipsi de inimă şi că poate afla dragostea prin raţiune. Acest prim divorţ fiinţial poate fi oricând şi un model arhetipal pentru divorţurile reale.
\r\n
Uite aşa, ajungem la haosul interior din om, care generează haosul exterior, social. Când omul îşi foloseşte numai mintea devine rece, incapabil de găsi iubirea, afecţiunea şi se transformă într-o sumă de raţionamente reci, asemenea unui robot. Cazul este tipic societăţilor de tip industrial, tehnologizat, care folosesc din plin algoritmi, ecuaţii, statistici şi probabilităţi.
\r\n
De cealaltă parte, când omul mizează mai mult pe inimă, se ajunge repede la afectivitate exagerată sau deviantă, gen fanatism, extremism, depresie, habotnicie sau pietism. Este cazul societăţilor de tip sălbatic, unde fierbinţeala sentimentelor întunecă raţiunea.
\r\n
Astfel, dezordinea din om provoacă stări patologice ale individului, dar şi dezordinea din societate. Aceasta este, practic, cauza creşterii statistice a răului individual, manifestat prin diverse patologii la nivel psiho (depresii, sinucideri, deviaţii psihiatrice), dar şi a răului colectiv, manifestat prin relaţii interumane degradate (certuri, divorţuri, tensiuni pe diverse paliere ale societăţii). Paroxismul se atinge atunci când răul este luat drept bine, iar binele este considerat a fi rău.
\r\n
Soluţia este, cred, lesne de înţeles. Refacerea armoniei dintre minte şi inimă, cum ne învaţă şi spiritualitatea creştină. Aceasta ne poate conferi darul discernământului duhovnicesc, al sesizării binelui şi răului la adevăratele lor valori, chestiune esenţială pentru desăvârşirea omului.
\r\n
Pe lângă mijloacele duhovniceşti puse la dispoziţie aflăm un îndemn absolut necesar, veritabil medicament: să-L mâncăm pe Dumnezeu! Aşa cum El însuşi de fapt a rânduit.
\r\n
Dar sunt convins că unii vor spune că mi s-a defectat mintea şi am luat-o razna, iar alţii că sunt bolnav la inimă şi devin prea habotnic.
\r\n
Pr. Eugen Tănăsescu\r\n\r\n\r\n