Câteva impresii din mormânt

A venit Învierea. Cel mai mare eveniment al istoriei are loc în fiecare clipă, în fiecare duminică şi mai ales în fiecare an. Este de fapt un fapt istoric înveşnicit în inima lui Dumnezeu, care se revarsă în fiecare diviziune a timpului, ca un preaplin de fiinţă peste moartea acestei lumi. Hristos cel Înviat revarsă peste toţi acea lumină mai presus de fire care îi face pe oameni mai buni şi ceea ce este mai important, mai nemuritori. Priveşti lumea cu alţi ochi, cu ochii străluminaţi şi curăţiţi de înviere, oamenii sunt mai frumoşi, mai zâmbitori, urlă mai puţin, pun frâne mai line în trafic, parcă sunt mai mulţi copii sau fiecare dintre noi ne-am amintit de copilărie. Soarele e mai prezent şi de fapt soarele interior al sufletului hrănit cu lumina Învierii luminează întreaga zi şi întreaga noapte.

\r\n

Ne amintim cât de greu a fost în post. Postul este o absenţă a lui Dumnezeu, asumată din pricina păcatelor şi o retragere subtilă a luminii fireşti a cerului din inima lumii. Postul este o durere ascunsă, fără leac, pentru pierderea raiului, o zbatere interioară în singurătatea pământului roditor de spini şi mărăcini, un teritoriu al lacrimilor care se adună ca un potop care pierde pământul cel plin de păcate al sufletului. Postul e o asceză interioară şi un strigăt de suferinţă, plângerea fiecărui Adam al acestei lumi pentru vederea panoramică a uşilor paradisului din exterior, păzite de arhanghel cu flacăra de foc rotitoare.

\r\n

Odată cu trecerea postului, lumea noastră interioară se pustieşte, ca de-o secetă nevăzută de har, sufletul devine arid şi plângător, întors asupra lui însuşi, exersând durerea ca mod de viaţă. În această foamete de fiinţă, buruienile aciuate pe pământul inimii se zbat de sete şi mor, patimile îşi dau ultima suflare, confortul şi obişnuinţa lui (a se citi dependenţa de el) sunt condamnate la moarte. Din adâncurile fiinţei, străbate strigătul lui Adam: „Dumnezeul meu, pentru ce m-ai părăsit?”. E o devastare a universului lăuntric, în care realizăm cât de cumplită este lumea fără de Dumnezeu, cât de goală de conţinut, cât de ridicole sunt plăcerile trupului redundante, oferind din ce în ce mai puţin şi cerând din ce în ce mai mult. Păcatul este conştientizat în fiinţa lui de dăunător, adică de buruiană a fiinţei care se hrăneşte cu viaţa noastră şi nu dăruieşte decât spini şi mărăcini. Trebuie să vină însuşi Dumnezeu să strige, cu toată durerea acestei lumi, străpuns de cuie şi spânzurat pe lemn: „Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai părăsit?”. E aici toată suferinţa istoriei pierdute, toate lacrimile lumii strânse în potirul inimii lui Hristos, toate morţile şi ororile acestei lumi, beată de atâta nefiinţă.

\r\n

Şi apoi vine cumplita durere de a-L pierde total pe Dumnezeu. În liniştea Vinerii Mari, după ce Hristos moare pentru lume, nicio mângâiere nu mai poate alina suferinţa universului de a deveni mormânt. Umanitatea devine un enorm cimitir de idealuri, sarcofagul greu mirositor a propriei noastre nimicnicii. În acest mormând de nefiinţă, însă din iubire intră Însuşi Dumneuzeu. Trupul lui preacurat înmiresmează cu aloe mai presus de cer pereţii mormântului. Pătrunzând în pământ, Hristos îl deschide către cer, îl transformă în templu, umanitatea Lui devine catapeteasmă a unirii omului cu Dumnezeu, piatra care i-a astupat groapa devine catapultă către cer.

\r\n

Trebuie cu adevărat să pierzi pe cineva pentru a-i descoperi adevărata valoare. Apogeul iubirii este dorul, adică absenţa celui drag şi naşterea lui fiinţială în inima ta, acolo unde nimeni în cer şi pe pământ nu-l mai poate ucide. Când îţi moare mama, spre exemplu, ai fi în stare să îţi dai o jumătate din viaţa care ţi-a rămas, pentru a o mai îmbrăţişa măcar o dată. Aşa e şi cu Hristos. Trebuie să-l pierzi prin Cruce pentru a-L descoperi în Înviere. Trebuie să-ţi urle singurătatea în inimă pentru a primi potopul de lumină al Paştilor. Trebuie să cânţi în lacrimi Prohodul, pentru a deveni cu toată fiinţa ta Hristos a înviat.

\r\n

Ce greu a fost fără Tine, Iisuse, cât de cumplită este lumea aceasta fără Tine! Cât de imposibilă este răsuflarea fără de har, pământul fără cer, soarele fără lumina Ta, noaptea fără odihna Ta asupra creaţiei! Şi cât e de frumos universul avându-Te în centrul lui, pretutindeni şi mereu, strălucind în lumina Învierii. De fapt descoperim prin Cruce şi Înviere că universul este creat să existe numai în lumina lui Dumnezeu. Fără Hristos, universul devine iad şi se cufundă în tenebrele morţii, iar cu Hristos, şi iadul explodează de lumina Învierii şi devine locaş al vieţuirii lui Dumnezeu cu oamenii.

\r\n

Hristos a înviat!     

\r\n

Sursa: www.doxologia.ro

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *