Contributia Sfintilor Trei Ierarhi la formularea dogmei trinitare

An de an, la 30 ianuarie, intreaga Ortodoxie, dar nu numai, pranzuieste in chip deosebit pe Sfintii Trei Ierarhi: Vasile cel Mare, Grigore Teologul si Ioan Gura de Aur, care au stralucit ca niste luceferi pe bolta cereasca a Bisericii crestine. Si pentru ca ei s-au dovedit <<mari dascali si ierarhi>>, facultatile de teologie i-au ales ca patroni si ocrotitori, ca viata crestina si luminatori in intelegerea credintei crestine.

In viata lor, in cultura si stiinta lor, dar mai ales in credinta lor, teologii de pretutindeni, profesori si studenti, cauta mereu resurse de traire a vietii crestine autentice si a credintei celei adevarate.

Daca despre Sf. Apostol Pavel s-a spus, si pe drept cuvant, ca este fereastra prin care paganii L-au cunoscut pe Hristos si s-au convertit la crestinism, despre Sfintii Trei Ierarhi putem spune ca sunt ca trei ferestre prin care crestinatatea a privit spre Hristos si a primit lumina de la El.

Cu cat ne apropiem de ei, cu atat ii cunoastem mai bine, cu cat le cercetam viata si opera, cu atat mai mult ne dam seama de valoarea lor si de folosul pe care il putem avea daca ii luam ca model de intelegere si traire a vietii crestine.

In cursul acestei luni am praznuit pe fiecare dintre ei separat, iar astazi ii praznuim din nou, dar impreuna, tocmai pentru a ne da seama de valoarea lor proprie si a tuturor laolalta, pentru ca fiecare dintre ei are ceva specific, dar au si lucruri comune care ii fac nedespartiti.

Astfel, Sf. Grigorie Teologul este simbolul stiintei teologice, Sf. Vasile Cel Mare este simbolul energiei si al actiunii puse in slujba oamenilor, iar Sf. Ioan Gura de Aur simbol al ravnei apostolice prin cuvant si fapta, pentru indreptarea vietii credinciosilor, dupa invatatura Domnului nostru Iisus Hristos. Mai concis spus, unul ar reprezenta mintea care gandeste altul gura care propovaduieste si al treilea mana care lucreaza, desi fiecare a avut si minte si gura si mana care lucrau intr-o desavarsita armonie si unitate. Fiecare dintre ei erau deopotriva neintrecuti pastori sufletesti, mari dascali ai lumii crestine, propovaduitori si aparatori ai dreptei credinte.

Opera lor este vasta, iar activitatea lor a cuprins toate domeniile si aspectele vietii: social, cultural, pastoral-misionar, dar au stralucit prin contributia lor in formarea invataturii celei adevarate si pastrarea ei in fata celor ce o atacau din toate partile.

De aceea ne-am propus ca la acest popas aniversar sa scoatem in evidenta, pe cat ne va fi cu putinta, contributia Sfintilor Trei Ierarhi la formularea dogmei trinitare si roadele ei pentru viata crestina, acum, la 16 secole de la trecerea lor in randul sfintilor.

Mai intai sa facem o trecere in revista a perioadei in care au trait, a modului in care s-au pregatit, a ceea ce i-a unit, si nu in ultimul rand a motivului pentru care Biserica ii praznuieste pe toti la aceeasi data, dupa ce mai inainte, in cuprinsul aceleiasi luni, i-a praznuit pe fiecare separat.

Au trait in secolul IV al erei crestine, secol numit de drept cuvant <<secolul de aur al crestinismului>>. <<De aur>> pentru ca in acest secol au trait cele mai mari personalitati ale Bisericii, dar si pentru ca in acest secol s-a formulat, pentru totdeauna, de catre Biserica, prin primele doua sinoade ecumenice, dogma fundamentala a crestinismului, Sfanta Treime, precum si alte invataturi care deriva din aceasta, ca elesiologia, cosmologia etc. este adevarat ca nici unul dintre ei nu a participat la Sinodul I ecumenic, unde s-a formulta invatatura despre Dumnezeu-Tatal si Dumnezeu- Fiul, iar al II-lea Sinod, unde s-a formulat invatatura despre Dumnezeu-Sfantul Duh, a participat numai Sf. Grigore de Nazianz, pentru ca Sf. Vasile cel Mare trecuse deja la Domnul, iar Sf. Ioan Gura de Aur era inca tanar pe atunci. Cu toate acestea, au avut o contributie hotaratoare, atat la formarea invataturii celei adevarate, cat si in pastrarea si raspandirea ei.

Sf. Vasile cel Mare (330-379) s-a nascut in orasul Cezareea Capadociei, din parinti crestini, care i-au dat o crestere aleasa si o educatie pe masura. Dupa studii stralucite de filozofie la Cezareea, Constantinopol si Atena, s-a retras in partile Pontului, unde a infiintat o manastire si a stat acolo in rugaciune si in meditatie pana cand a fost hirotonit mai intai preot si apoi episcop al Cezareei, pastorind in aceasta calitate pana la moarte. S-a mutat la Domnul la 1 ianuarie 379, cand nu implinise nici 50 de ani, plans de intreaga sa turma si numit inca de atunci <<cel Mare>>.

A ramas in istoria Bisericii ca primul ierarh care, cu averea mostenita de la parinti, a infiintat primele institutii de asistenta sociala, numite dupa numele sau <<vasiliade>>, si anume: azile, ospatarie, casa pentru reeducarea fetelor cazute, scoli tehnice etc., toate cu scopul de alinare a suferintelor si ajutorul celor saraci.

Sf. Grigore de Nazianz (309-390), a vazut lumina zilei in satul Nazianz din Capadocia. In casa parinteasca a primit o educatie aleasa de la mama sa, Nona. A facut studii la Cezareea Capadociei, Alexandria si Atena, unde a fost coleg cu Sf. Vasile cel Mare si Iulian Apostatul, viitorul imparat.

Intors de la studii, a fost botezat de tatal sau, dupa care s-a retras la o manastire din Pont intemeiata de prietenul sau Vasile cel Mare, unde s-a indeletnicit cu studiul si asceza. A fost hirotonit fara voia lui de catre Vasile cel Mare ca episcop de Sasima, dar acolo nu s-a dus niciodata. Datorita ereziei ariene care tulbura intreaga Biserica s-a dus la Constantinopol, unde intr-o bisericuta numita Anastasia, adica inviere, si-a tinut predicile sale prin care a reusit sa zguduie din temelii arianismul.

In anul 380, imparatul Teodosie cel Mare si poporul l-au ales patriarh al Constantinopolului, iar in anul urmator i s-a incredintat prezidarea lucrarilor sinodului al II-lea ecumenic. Datorita tulburarilor si intrigilor unor episcopi care-l acuzau ca a umblat dupa scaunul patriarhal, pe care l-ar fi ocupat in mod necanonic, Sf. Grigore, mahnit, s-a retras din scaunul patriarhal si s-a dus in Capadocia, unde a trait cate zile i-au mai fost randuite, in singuratatea-i atat de placuta.

Sf. Ioan Gura de Aur (354-407) s-a nascut in Antiohia. A primit o educatie aleasa de la mama sa, Antusa, ramasa vaduva la 20 de ani in urma mortii tatalui sau Secundus, care fusese un mare dregator militar. A invatat filosofia si retorica de la cel mai mare retor al timpului, Libaniu, care spera sa-l lase in locul sau.

Dupa terminarea studiilor a profesat avocatura, dar pentru o perioada foarte scurta, pentru ca nefiind potrivita spiritului sau a parasit-o. S-a botezat si a inceput sa se indeletniceasca cu studiul Sfintei Scripturi, mai intai in casa parinteasca, apoi intr-o manastire.

A fost hirotonit diacon si apoi preot in Atiohia, unde a pastorit 12 ani. In anul 397 a fost inaltat fara voia sa pe scaunul de patriarh al Constantinopolului, unde s-a remarcat printr-o viata pilduitoare, dar mai ales prin aprige cuvantari prin care biciua viciile in special celor de la curtea imparateasca, si chiar pe imparateasa Eudoxia, care era o femeie cu moravuri usoare. Datorita acestui lucru imparateasa a pus la cale indepartarea sa din scaun de doua ori. A doua oara a fost trimis in exil in Armenia, dar pe drum, din cauza maltratarilor la care a fost supus, a murit la anul 407. Ramasitele sale au fost aduse dupa 31 de ani cu mare cinste la Constantinopol.

Inzestrati cu calitati alese, instruiti la cele mai inalte scoli ale timpului, favoriti la o glorie usoara si ursiti parca din leagan la celebritate cei trei sfinti au renuntat foarte usor la toate acestea si au primit jugul lui Hristos cel plin de greutati si suferinte, dar cu constiinta impacata ca si-au ales calea cea buna.

Nici unul dintre ei nu ravnea la onorurile unor mari scaune episcopale, nici unul nu aspira la favoruri imperiale, nici unul nu avea interese personale si ambitii de masurat cu ale altora. Fiecare dintre ei se simtea mult mai bine in fericita si placuta liniste cautata, potrivita meditatei, rugaciunii si studiului, a unei chilii de manastire, in Pont, in Capadocia, in Isauria, langa Antiohia, sau orinde, pentru ei, ca asceti, de o mie de ori mai potrivita si mai binefacatoare decat stralucitele scaune de frunte ale Bisericii veacului, ravnite de altii.

Contrar vointei lor, insa, au ajuns episcopi pe scaune de frunte, dar asta pentru ca se distinsesera intai in slujba preoteasca. Activitatea lor preoteasca a fost atat de bogata si de rodnica, incat putea sa ilustreze si sa echivaleze ea singura cu o cariera episcopala. Cand rangul si puterea lor de episcopi a inaltat si a intins campul si roadele lucrului lor, ei au facut ca marile lor calitati sufletesti si cu indoit zel si devotament pentru credinciosi, adevarate minuni pastorale, care umplu scurta si framantata lor slujire de ierarhi.

In viata si opera lor, Sf. Trei Ierarhi au multe puncte comune intreolalta si cu alti mari Parinti si scriitori ai Bisericii. Totusi Sf. Trei Ierarhi au cateva insusiri caracteristice prin care ei se completeaza, formand o unitate care-i recomanda intotdeauna impreuna. De altfel, talcul mai adanc al aratarii divine pe care a avut-o in anul 1081 mitropolitul Ioan al Evhaitelor, in urma careia s-a generalizat sarbatorirea impreuna a Sf. Trei Ierarhi la 30 ianuarie, nu este numai acela de a se pune capat disputelor in legatura cu intaietatea pe care ar fi meritat-o unul sau altul dintre cei Trei Sfinti Ierarhi, ci mai ales rezultatul unui proces indelungat de aprofundare a operei lor, prin care Biserica a ajuns la constiinta ca Sfintii Trei Ierarhi se completeaza in mod armonios, fiecare dintre ei definindu-se abia prin raportarea sa la ceilalti doi sau la unul din ceilalti doi.

Astfel, daca Sf. Ioan Gura de Aur a predicat pe intelesul tuturor adevarata credinta, daca Sf. Grigore Teologul a sintetizat dogma si a facut inteleasca Revelatia lui Dumnezeu, adevaruri de credinta care depasesc cugetarea si coplesesc mintea, Sf. Vasile cel Mare cerceteaza si explica etapele creatiei, facand cunoscuta opera si bunatatea lui Dumnezeu in om 1. Apoi, dupa cum am afirmat mai sus, in timpul vietii lor s-a formulat dogma Sfintei Treimi, la care toti cei trei ierarhi au contribuit in egala masura atat pentru explicarea si intelegerea ei de catre credinciosi, cat mai ales prin lupta pe care au dus-o cu cei care doreau cu tot dinandinsul sa impuna o credinta straina Revelatiei dumnezeiesti si Traditiei apostolice. <<In lupta cu marile erezii ale vremii lor, cu arianismul, cu sabelianismul, cu pnevmatomahii (adica cu cei care luptau impotriva Duhului Sfant), cei trei parinti de seama ai teologiei crestine au reusit sa depaseasca caracterul substantial al gindirii eleniste, fie ca era vorba de aristotelism, fie de poatonism, pe care le cunosteau ca nimeni altii, si au faurit pentru prima data in istoria culturii umane conceptul de persoana, pe care l-au asezat la temelia invataturii lor despre Sfanta Treime>> 2.

De fapt, invatatura despre Sfanta Treime a fost punctul principal impotriva caruia s-au ridicat cu inversunare toate ereziile primelor secole crestine, ai caror corifei, hraniti la scolile filosofice ale timpului si increzuti intr-o logica liniara, simplista, nu recunosteau decat unitatea lui Dumneazeu, nevazand cum s-ar impaca ea cu Trinitatea Persoanelor, sau cu viata interpersonala 3. In acest context gasim marea stradanie a Sf. Vasile cel Mare care dorea sa evidentieze cu ajutorul gandirii invatatura revelata, ca Dumnezeu este Unul si in acelasi timp intreit in persoane; ca nici unitatea nu este contrara vietii tripersonale, si nici treimea Persoanelor nu e contrara unitatii lui 4.

Dar cea dintai scriere a Sf. Vasile cel Mare, de aparare a Treimii, este <<Contra lui Eunomie>>, in 3 carti. In primele doua carti ale acestei lucrari, Sf. Vasile cel Mare aduce argumente pentru dumnezeirea Fiului nascut din Tatal. Eunomie, ucenic ale lui Aetiu Antiohianul, a dorit sa dea, urmand magistrului sau, o noua viata arianismului, pe baza stricata, argumentata logic 5. Acesta, facand filosofie abstracta si nu teologie spunea: <<Dumnezeu fiind nenascut… nu poate naste, ca sa transmita Celui nascut firea Sa>> 6. Prin aceasta conceptie, Eunomie, erijat in filosof, voia sa destrame Treeimea, adica pe Dumnezeu Cel personal, dat fiind ca un Dumnezeu personal nu poate fi monopersonal.

De aceea, Sf. Vasile cel Mare, folosind expresiile revelate sau biblice de Tata si Fiu, arata implicit ca nasterea si nenasterea nu sunt insusiri ale fiintei, deci nu indica doua fiinte deosebite, ci sunt atribuite ale Persoanelor dumnezeiesti si deci nasterea si nenasterea deosebindu-le ca persoane, arata in acelasi timp comunicarea aceleiasi fiinte de la una la alta 7.

In cartea a treia <<Contra lui Eunomie>>, Sf. Vasile cel Mare aduce argumente pentru dumnezeirea Duhului, impotriva lui Eunomie, care plecand de la faptul ca Duhul Sfant e numit al treilea, deducea ca e al treilea si ca fiinta, fiind o fiinta inferioara chiar Fiului. De aceea, Sf. Vasile zice: <<Precum Fiul e pus, dupa rand, al doilea dupa Tatal, pentru ca e din Acela…, dar nu al doilea dupa fire, pentru ca dumnezeirea este Una…, asa si Duhul Sfant, desi e dupa Fiul in ce priveste ordinea… nu e de o fire straina>> 8.

Dumnezeirea Duhului Sfant o dovedeste Sfantul Vasile din faptul ca in Sfanta Scriptura e prezent totdeauna ca subiect ce indumnezeieste, ce intareste in virtute, dar nu ca cel ce e indumnezeit, desavarsit, intarit in virtute de altul superior. <<Caci creatura are sfintirea ca rasplata a inaintarii in a bineplacea lui Dumnezeu, dar folosindu-se prin fire de libertate se poate sa se aplece spre ambele parti, spre alegerea binelui sau raului. Dar Duhul Sfant este izvorul sfinteniei. El e numit si Bun si Domn, ca si Tatal si Fiul. Din toate acestea e vadit ca comunitatea de numiri arata nu o instrainare dupa fire, ci o unitate cu Tatal si cu Fiul>> 9.

Totusi, in aceasta carte, Sf. Vasile nu se ocupa cu modul special al provenirii Duhului Sfant din Tatal, deci cu proprietatea caracteristica a Duhului, tocmai pentru ca nici Eunomie nu abordase aceasta tema in scrierea lui, dar Sfantul Parinte a consacrat Duhului Sfant o lucrare speciala, Despre Sfantul Duh, catre Amfilohie, completata cu alte opere ale sale si anume: Omilia XXIV, Contra sabelienilor, a lui Arie si a anomeilor; Omilia despre Sf. Duh; doua omilii intitulate Despre credinta; Impotriva celor ce ne acuza ca noi am spune ca sunt trei Dumnezei; precum si unele epistole etc.

Pnevmatomahii acuzau pe Sf. Vasile, ca si pe ceilalti ortodocsi, ca introduce o invatatura noua, recunoscand dumnezeirea Sfantului Duh. Mai mult, ei il acuzau ca introduce o formula noua in doxologie: Marire Tatalui si Fiului si Sfantului Duh, alaturi de formula intrebuintata in Biserica, dar preferata si de eretici: Marirea Tatalui prin Fiul, in Sf. Duh. Pentru a inlatura aceste invinuiri, Sf. Vasile cel Mare s-a sprijinit pe Sf. Scriptura, care constituia izvorul principal in argumentarea ideilor sale, dar si pe Sf. Traditie, pe care o socotea de aceeasi valoare ca pe Sf. Scriptura: <<Sa nu desparti pe Sf. Duh de Tatal si de Fiul; te opreste Traditia. Domnul asa a invatat, apostolii au predicat, parintii au pastrat, martirii au intarit>> 10.

Un alt izvor pentru apararea credintei ortodoxe de inovatiile ereticilor il gaseste Sf. Vasile in lauda adusa Sfintei Treimi, nedespartita de credinta si de taina Botezului, adica in viata sacramentala a Bisericii si in trairea ortodoxa a dogmei pastrata cu sfintenie de Biserica. In acest context, el marturiseste intr-o scrisoare adresata lui Eustatie de Sevasta in anul 375, facand o ultima incercare de a-l readuce in sanul Bisericii: <<Cu un lucru indraznesc sa ma laud in Domnul, acela ca niciodata nu am avut idei gresite si nu am gandit sau am invatat in alt chip cu privire la Dumnezeu. Conceptul despre Dumnezeu pe care l-am primit din copilarie de la fericita mea mama si de la bunica Macrina, pe acesta l-am pazit si l-am facut sa creasca in mine, caci n-am trecut de la o invatatura la alta atunci cand ratiunea s-a implinit, ci am desavarsit principiile care mi-au fost transmise de acesta. Dupa cum se creste din mic devine mai mare si totusi ramane identic, neschimbandu-si genul, ci pe masura ce creste se desavarseste, tot asa socotesc ca la mine aceeasi invatatura prin progres a crescut>> 11 .

In ceea ce priveste cunoasterea lui Dumnezeu, Sf. Vasile cel Mare respinge principiile fundamentale ale arienilor si ale pnevmatomahilor, care pretindeau ca Dumnezeu poate fi cunoscut dupa fiinta Sa. <<Cat despre noi, scria el episcopului Amfilohie de Iconiu, noi spunem ca invatam sa cunoastem pe Dumnezeul nostru din lucrarile Sale dar nu pretindem ca ne apropiem de fiinta Sa Insasi. Intr-adevar, energiile Lui coboara catre noi, dar fiinta Lui ramane inaccesibila>> 12 .

De asemenea, Sfantul Parinte respinge invatatura ereticilor ca Duhul ar fi o creatura pentru motivul ca Duhul e Sfant, nume ce identifica pe Sfantul Duh ca persoana in Sfanta Treime, avand aceleasi insusiri pe care le are Tatal si Fiul, deci si sfintenia: <<Sfantul Duh este izvorul sfinteniei. Si dupa cum Tatal este Sfant din fire, si Fiul este Sfant din fire, tot asa si insusi Duhul adevarului este Sfant din fire, pentru ca S-a invrednicit de numirea proprie si particulara de Sfant>> 13.

Aducand argumente din Sf. Scriptura, Sf. Vasile arata ca lucrarile Sfantului Duh sunt comune cu ale Tatalui si ale Fiului. Astfel, Sf. Duh a fost prezent la facerea lumii, desavarseste zidirea, este prezent cu puterea Sa, este Duhul infierii, invata toate pe cei ce au crezut in Domnul, imparte harul cum voieste, a grait prin prooroci, scruteaza adancurile lui Dumnezeu, este datator de viata, iar botezul se face in numele Tatalui si al fiului si al Sfantului Duh. Aceste lucrari apartin Dumnezeirii, nu creaturii, caci <<este cu neputinta sa fie aceeasi fire si Cel ce sfinteste, si cei ce sunt sfintiti, si Cel ce invata si cei ce sunt invatati, Cel ce Se descopera si cei ce au nevoie de revelatie… Deci cum trebuie sa-L numim? Duhul Sfant si Duhul lui Dumnezeu, Duhul Adevarului, trimis de Tatal, Duhul de viata facator, Duhul infierii, cunoscand toate cele ale lui Dumnezeu. Astfel va fi pastrata unitate in Treime, marturisind un singur Tata, un singur Fiu si un singur Duh>> 14.

Insistand asupra faptului ca Sf. Duh nu poate fi asezat in randul creaturilor, pentru ca intreaga activitate il situeaza alaturi de Tatal si de Fiul, Sf. Vasile ajunge la concluzia ca Sf. Duh este Dumnezeu. Demonstratia lui sistematica asupra dumnezeirii Sfantului Duh este cuprinsa in opera sa dogmatica <<Despre Sfantul Duh>>. Prin acest tratat, ca si prin intreaga sa invatatura, Sf. Vasile a contribuit din belsug la triumful ortodoxiei asupra ereticilor, cu prilejul celui de al doilea Sinod ecumenic, cand s-a formulat pentru totdeauna dogma despre Sf. Duh.

Mergand pe aceeasi linie, si dovedind aceleasi preocupari, Sf. Grigorie de Nazianz se inscrie si el in lupta celor care atacau invatatura trinitara, aparand staruitor deofiintimea Fiului cu Tatal. Astfel, in anul 379, el vine la Constantinopol la solicitarea unui grup de credinciosi si din biserica Anastasis a rostit contra ereticilor anomieni, arieni si extremisti si contra pnevmatomahilor cele cinci cuvantari teologice adevarate capodopere ale elocintei crestine din sec. IV, a caror profunzime de gandire teologica, de frumusete oratorica si simtire crestina au ramas neegalate si sunt admirate de intreaga crestinatate pana astazi. Vorbind despre dumnezeirea Celor Trei Persoane si de raportul dintre ele, Sf. Grigore a precizat invatatura crestina intr-o sinteza ramasa pana acum clasica: Dumnezeu este Dumnezeirea unica dupa fiinta si intreita dupa insusiri sau ipostaze 15 . Dumnezeirea se desparte in chip nedespartit in trei Persoane, iar Persoanele se unesc, ramanand deosebite intr-o singura fiinta. Astfel, Fiul este persoana dumnezeiasca, identica dupa fiinta cum din Sf. Fecioara. Sf. Grigore a fixat terminologia treimica si a precizat deosebirile dintre teologie si iconomie, fiinta si ipostas, Intrupare si inomenire, nastere si Intrupare. De altfel, se pare ca Sfantul Parinte are si o contribuite importanta in formularea ultimelor cinci articole ale Simbolului de credinta, articole care au fost formulate de Sinodul al II-lea ecumenic, pe care, de fapt, l-a si prezidat pentru o perioada de timp.

In ceea ce priveste pe Sf. Ioan Gura de Aur, predicatorul ramas fara egal in intreaga istorie a crestinismului, nu a facut din temele dogmatice subiecte speciale, nici pentru Omilii, nici pentru celelalte lucrari ale sale, desi aproape ca nu este latura a invataturii de credinta pe care acest mare dascal al crestinatatii sa nu o fi atins. A luptat si el impotriva ereticilor si in special a anomeilor, o ramura extrema a arienilor, care prin argumente sofisticate sustineau ca Il pot cunoaste pe Dumnezeu in fiinta Sa, si pe baza unor rationamente false ajungeau la concluzia ca Fiul nu este de o fiinta cu Tatal.

In Antiohia, unde Sf. Ioan si-a inceput activitatea misionara, se gaseau multi aderenti ai acestei erezii. Data fiind multimea lor, Sfantul Parinte ar fi voit sa inceapa lupta impotriva lor inca de la primele sale predici. Dar, vazand pe multi din ei ca vin sa asculte predicile lui, a socotit ca poate sa-i castige si fara sa mai recurga la o evidentiere directa a erorii lor. Dupa o vreme, insa, chiar ascultatorii dintre anomei ai predicilor sale, l-au rugat sa arate ce crede el despre invataturile lor. Astfel si-a inceput Sf. Ioan Gura de Aur predicile sale impotriva anomeilor, aratand in primele cinci din ele punctul de vedere al Bisericii in problema cunoasterii fiintei divine, iar in urmatoarele sapte demonstrand deofiintimea Fiului cu Tatal 16.

Asadar, toti cei Trei Sfinti Ierarhi, fiecare in felul lui si sub forme diferite, au adus o contribuite subastantiala la explicarea si formularea dogmei fundamentale a crestinismului – Sfanta Treime.

Aratand ca sunt de aceeasi fiinta, marii nostri dascali si luminatori au pus in evidenta circuitul vietii divine dintre Persoanele treimice, care poarta numele de perihoreza si care isi gaseste temei in cuvintele Mantuitorului din noaptea lacrimilor de sange: <<Precum Tu, Parinte intru Mine si Eu intru Tine, asa si acestia in Noi sa fie una, ca lumea sa creada cu Tu M-ai trimis>> 17 .

Datorita culturii lor filosofice pe care o stapaneau ca nimeni altii, n-au adaptat teologia la filosofie, ci au adaptat filosofia la Revelatia divina si au transformat invatatura crestina despre Sfanta Treime din teorie in viata si din speculatie in doxologie. Ca o marturie in acest sens sta cuvantul Sfantului Grigore de Nazianz: <<Din ziua in care am renuntat la cele lumesti, ca sa-mi consacru sufletul contemplarii ceresti, prea luminoase, cand intelepciunea suprema m-a indepartat de cele trecatoare, din acea zi ochii mei au fost orbiti de lumina Treimii a carei stralucire depaseste tot ce poate concepe mintea omului, iar de pe inaltimea tronului slavei Sale, Treimea revarsa peste toti si peste toate razele Sale de lumina negraita comuna celor Trei. Acesta este izvorul a toate cate exista aici jos, separate prin timp de cele de sus. Din ziua aceea am murit fata de lume si lumea a murit fata de mine si astept sa fiu acolo unde este Treimea mea in toata stralucirea splendorii Sale>> 18.

Iata care sunt roadele intelegerii credintei celei adevarate in Dumnezeu unic in fiinta dar intreit in Persoane – impartasirea de iubirea lui Dumnezeu mai presus de fire si intrarea in comuniunea Persoanelor dumnezeiesti.

In acest context, Sfanta Treime nu mai ramane inchisa in transcendenta, ci coboara dinamic in intampinarea omului credincios pentru a-l inalta la asemanarea cu Dumnezeu in Hristos. De la Tatal prin Fiul in Sfantul Duh, Dumnezeu coboara catre om si Biserica, pentru ca omul in Duhul Sfant, prin Fiul la Tatal sa devina partas comuniunii mai presus de fire a Sfintei Treimi. Liturghia Sfantului Ioan Gura de Aur si cea a Sf. Vasile cel Mare vorbesc de Duhul Sfant care se coboara peste preot, peste daruri si peste tot poporul, dar si de credinciosii care se inalta catre Dumnezeu graind: <<Am vazut lumina cea adevarata, am vazut Duhul cel ceresc, am aflat credinta cea adevarata, nedespartitei Sfintei Treimi inchinandu-ne>>. <<Ori, aceasta inaltare a omului catre Dumnezeu si atragerea lui in comuniunea trinitara datorita coborarii lui Dumnezeu catre om, produce in adincul fiintei umane credincioase, prin jertfa lui Hristos si stralucirea luminii mai presus de fire, umanizarea omului, deschiderea lui fata de Dumnezeu si de semeni>> 19.

Dupa conceptia Sfintilor Trei Ierarhi, omul este cea mai aleasa faptura. El este creat dupa chipul lui Dumnezeu si pentru mantuirea lui a venit in lume Insusi Unul-Nascut, Fiul lui Dumnezeu. Constienti de valoarea omului si de dragostea lui Dumnezeu pentru oameni, Sfintii Trei Ierarhi au pus in slujba omului tot ce au avut mai bun: stiinta lor, viata si intreaga activitate.

Unind o cultura vasta, enciclopedica, cu o adanca evlavie si imbinand viata contemplativa cu cea mai activa cu putinta in duh de munca necurmata, de jertfelnice pana la moarte, ei stau de veghe si azi ca modele vii, nepieritoare, inchinate Bisericii si omului, cu durerile si bucuriile lui, cu caderile si inaltarile lui, si Evangheliei lui Hristos cel rastignit dar inviat si inaltat in slava.

Prin cuvantul, prin scrisul si pilda vietii lor, Sf. Vasile cel Mare, Sf. Grigore Teologul si Sf. Ioan Gura de Aur sunt modelele de slujire si daruire pentru binele oamenilor. In acest context, sa luam aminte la Sf. Ioan Gura de Aur, care vedea in fiecare om pe Hristos intrupat.

De aceea, studiul vietii si activitatii Sfintilor Trei Ierarhi ne ajuta sa intelegem mai bine indatoririle pe care le avem, de slujitori ai lui Dumnezeu si ai oamenilor. Ne ajuta in stradania noastra de pastrare a credintei celei adevarate, prin respectarea adevarului revelat.

Marele lor merit este ca indreptand cugetarea teologica catre Dumnezeu cel transcendent, nevazut, necuprins, neajuns, L-au vestit si aratat pe Dumnezeu Cel imanent: prieten, frate, aproapele si Mantuitorul nostru in Iisus Hristos, si prin aceasta au asezat teologia in slujba vietii si preotia in slujirea oamenilor.

Pr. Lector Gheorghe Zamfir,

Mitropolia Olteniei, serie noua – anul LI, nr. 1-2, ianuarie-aprilie 1999, pag. 90-98.

NOTE BIBLIOGRAFICE

1. Diac. Conf. P. I. David, Responsabilitatea misionara dupa Sfintii Trei Ierarhi, in S. T., seria II, anul XXXVI, nr. 5-6/1984, p. 303-304.
2. Pr. Prof. Dr. Dumitru Gh. Popescu, Teologie si cultura, Ed. Inst. Biblic si de Misiune al B.O.R., Buc., 1993, p. 9.
3. Pr. Prof. Dumitru Staniloae, Invatatura despre Sf. Treime in scrierea Sfantului Vasile <<Contra lui Eunomie>>, in Sf. Vasile cel Mare, ed. Inst. Biblic si de Misiune al B.O.R., Buc., 1980, p. 51.
4. Idem.
5. Ibidem, p. 52.
6. Adversus Eunomium, lib. I; P.G. 29, 548 D.
7. Pr. Prof. Dumitru Staniloae, op. cit., 56-57.
8. Adversus Eunomium, lib. III; P.G. 29, 656.
9. Idem, 600-601.
10. Contra Sabelienilor, a lui Arie si a anomeilor, 6, P.G. XXXI, 612 B.
11. Epistola CCXXIII, 3, C, III, 12.
12. Epistola CCXXXIV, 1, C, III, 42.
13. Contra lui Eunomiu, III, 2, P.G., XXIX, 660 ABC.
14. Ibidem, 661, 664, 668.
15. Sf. Grigore de Nazianz, Cuvantarea XXXIX, 11, Migne P.G., t. XXXVI, col. 345 C.
16. Pr. Prof. D. Staniloae, Cunoasterea lui Dumnezeu la Sf. Ioan Gura de Aur, in Ortodoxia, anul IX (1957), nr. 4, p. 556.
17. Ioan XVII, 21.
18. Sf. Grigore de Nazianz, Poeme II, P.G., 37, col. 11, 65; si Pr. Prof. Dumitru Popescu, op. cit., p. 15.
19. Pr. Prof. Dr. D. Popescu, op. cit., p. 16-17.

sursa: www.crestinortodox.ro

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *