Copiii şi calculatorul – între necesitate, distracţie şi drog periculos

\r\n

În anii ’60 televizorul era un simbol al bunăstării poporului nostru, în anii ’70, casetofonul, în anii ’80, videoul, iar la începutul anilor ’90, calculatorul personal. El a fost adus de peste hotare și apoi era arătat solemn oaspeţilor, convingându‑i că odată cu procurarea calculatorului oamenii vor începe o viaţă nouă, fiindcă el deschide în faţa noastră AŞA orizonturi, ne dă AŞA posibilităţi… Mai pe scurt: „cum nici n‑aţi visat”.

\r\n

\r\n

Acum nimeni nu se mai miră de calculator. Şi, cum se întâmplă adesea, visul albastru, trecând treptat, s‑a făcut sur, iar pe alocuri s‑a înnegrit.

\r\n

S‑a dovedit că, într‑adevăr, calculatorul uşurează viaţa omului, dar sensul vieţii nu se reduce la el. Unora le trezeşte chiar suspiciuni serioase. Afundându‑se în lumea virtuală a calculatorului, omul se înstrăinează de realitate, încetează să se mai intereseze de lumea înconjurătoare, se izolează.

\r\n

Sunt vulnerabili în mod deosebit copiii şi tinerii. Lucru lesne de înţeles: ei încă nu s‑au format şi se lasă uşor influenţaţi. Iar lumea jocurilor pe calculator este atât de atractivă, colorată şi la modă! Ei i se face o reclamă intensă şi în ziarele în vogă, şi la radio, şi la televizor. Cine poate rezista în faţa unei asemenea ispite?

\r\n

Copiii, cel puţin, nu pot. Şi în ultimii ani tot mai mulţi părinţi dau vina pe faptul că odraslele lor petrec prea mult timp în faţa calculatorului, neglijând lecţiile, lectura, desenul, frecventarea cercurilor şi discuţiile cu prieteni. Pentru că ce fel de comunicare este aceea în care băieţii tastează ore întregi, aruncând câteva exclamări scurte de tipul „A, aşa faci? Lasă că‑ţi arăt eu!.. Încotro? Na! Măi să fie, am ratat!

\r\n\r\n

Şcoala tânărului sadic

\r\n

Îndeosebi mamele îşi fac griji. Lucru lesne de înţeles. Neîmpărtăşind înclinaţiile pur bărbăteşti în faţa progresului tehnic, ele sunt înclinate să atragă atenţia asupra părţii moral‑etice a acestuia.

\r\n

Jocurile pe calculator sunt împănate cu tot felul de grozăvii: cu monştri, cu schelete, cu fantome, cu cyborgi, cu căpcăuni. Iar copiii, sub pretextul luptei cu răul, se orientează spre sadism.

\r\n

Iată, de exemplu, ce „sfaturi utile” le dă băieţilor jurnalul de calculatoare „Ţara jocurilor”, ademenindu‑i să joace jocul „Alozii: pecetea tainei” – „Misiunea a zecea. Sălaşul căpcăunilor”. Cum nu este greu să intuiţi, în această misiune va trebui să chinuiţi nişte monştri păroşi neplăcuţi la vedere, numiţi în popor căpcăuni, în deplin acord cu strategia tradiţională de luptă împotriva unei sălbăticiuni mari… Înaintea podului retezaţi încă un grăsan, luaţi‑i modestele economii şi continuaţi‑vă calea… Diferite animale‑purceluşi nu vă vor opri, dar să nimiciţi câteva zeci de goblini palizi‑gălbui nu vă va crea nici o dificultate…

\r\n

Nu este de mirare că mulţi copii, hrănindu‑şi fantezia cu aceste chipuri înfricoşătoare, vor începe să se teamă de întuneric, să se plângă de coşmaruri, să nu mai rămână singuri în cameră.

\r\n

Vanea, în vârstă de 4 ani, se temea de jocul Mortal Kombat IV. El nu ştia încă să se joace, dar vedea cum se jucau verişorii lui. Scene sinistre ale stâlcirii în bătaie îl urmăreau pe micuţ în coşmarurile nocturne, făcea pipi în pat, se bâlbâia. Totuşi, de fiecare dată când verişorii puneau în prezenţa lui acest joc, Vanea urmărea vrăjit bătaia. Iar dacă încercau să‑l ducă în altă cameră, plângea şi se opunea.

\r\n

Frica sâcâitoare de întuneric, de moarte, de singurătate este caracteristică nu doar copiilor mici, ci şi adolescenţilor pasionaţi de jocurile pe calculator.

\r\n

Veţi spune:

\r\n

Dar pe copii nu‑i poţi dezlipi de ecran! Dacă le‑ar fi într‑adevăr frică, ei n‑ar fi atrași de astfel de jocuri.

\r\n

Totuşi îngrozitorul nu doar sperie, el te şi vrăjeşte, mai ales atunci când se petrece cu tine, nu cu altcineva. Adulților, de asemenea, le place să‑şi strice nervii cu filme horror, numai că psihicul lor este mult mai rezistent.

\r\n

Nu mai vorbesc de imaginile care, mişcându‑se pe ecran independent de conţinutul jocului, provoacă un anumit efect hipnotic. Iar muzica intensifică acest sentiment. Aţi observat cât este de greu să te dezlipești de ecranul televizorului: el te atrage ca un magnet. Ştii că nu arată nimic interesant, dar nu ai putere să te scoli şi să‑l stingi. La fel este și cu calculatorul.

\r\n

Efectul educativ la majoritatea covârşitoare a jocurilor pe calculator este îndoielnic, pentru că sensul lor aproape întotdeauna se reduce la ucidere. Copilul ia contact cu realităţile lumii interlope. Din nou vom apela la jurnalul de calculatoare pentru copii şi adolescenţi.

\r\n

De data aceasta este reclamat jocul Don Capone:

\r\n\r\n

\r\n

Mândria şi bucuria familiei Clericuso: 4 cazinouri, care îi aduc fiecare profit câte 4 milioane $ în fiecare săptămână, un striptease‑club, care îi dă 3,5 milioane $… Orice problemă se rezolvă cu trei împuşcături… în acelaşi timp vom împuşca şi curierii… (cu asemenea venituri incredibile ne sunt accesibile toate cele opt profesii ale lumii subterane: gărzi de corp şi ţintaşi, spărgători şi lunetişti, hoţi şi killeri, terorişti şi şoferi).”

\r\n

\r\n

Probabil că adulților care alcătuiesc astfel de reclame totul li se pare o glumă amuzantă. Dar pentru părinţii copiilor care au gustat din psihologia unor asemenea jocuri de calculator nu este deloc de glumit.

\r\n

Dar mai demult copiii nu se jucau de‑a războiul?

\r\n

S‑ar putea crede că înainte copiii nu se jucau de‑a războiul, obiectează adepţii jocurilor pe calculator (de obicei, din rândul bărbaţilor). Dar jocul de‑a soldaţii? Ce, acolo nu se ucide? Iar cazacii războinici? În timpul jocului de şah sau dame, de asemenea, printre altele, se săvârşeşte o ucidere simbolică! Doar figurile adversarului merg! Nu este aceasta o ucidere, spuneţi‑mi, vă rog?

\r\n

Nu spunem că nu este așa, dar în afară de astfel de jocuri co­piii aveau mai demult o mulţime de alte jocuri în care nu mirosea deloc a nimicire de inamici. Acum însă jocurile de tipul rațele și vânătorul, de‑a v‑ați ascunselea, capra, miuța şi altele sunt aproape necunoscute de copiii moderni. Jocurile de masă [Este vorba de jocuri de genul: Scrabble, Monopoly etc. (n. ed.).], de asemenea, nu sunt apreciate de toţi. Multor copii, deprinşi încă de ­mici cu senzaţiile captivante pe care le prezintă calculatorul, jocurile de masă li se par din cale afară de obositoare. Nu mai vorbesc despre jocurile pe roluri, în care copilul joacă spontan spectacole întregi improvizate. Aceste jocuri nu mai sunt pentru toată lumea. Celor mai mulți dintre ei le lipseşte fantezia. Dar şi cei care le joacă organizează, de obicei, nişte scene de bătaie, care amintesc în mod dureros episoade din jocurile pe calculator. Fantezia lor, de asemenea, nu depășește diversele tipuri de magie şi nimicire fizică a adversarului.

\r\n

Şi apoi, când copiii aleargă unul după altul cu pistoale de plastic, strigând: „Cazi. Te‑am ucis!”, fiţi de acord, aceasta seamănă puțin cu un război adevărat. În jocurile pe calculator totul este însă foarte realist; de altfel, realismul reprezintă una din principalele momeli. În descrierea jocurilor noi se menţionează în mod special că noua variantă este mai realistă decât cea anterioară. Bălţi de sânge, creieri pe pereţi, capete sparte – totul este reprezentat atât de clar şi de colorat. Şi scenele de violenţă se adună în subconştientul copilului.

\r\n\r\n

\r\n

O grafică incredibilă. În jur numai cadavre, bucăţi însângerate de carne şi bălţi de sânge… În spatele pereţilor se aud urlete sinistre şi sunete de mâini şi picioare rupte. Descărcări electrice, trântirea uşilor, urletul monstrului şi scârţâitul unghiilor. Uşa se deschide şi… prin faţă ne zboară vesel un picior rupt, demonstrându‑ne proprietăţile sale aerodinamice ieşite din comun”,

\r\n

\r\n

descrie calitățile unui alt joc aceeaşi revistă „Ţara jocurilor”.

\r\n

Şi mulţi copii înghit, de la o zi la alta, această violență.

\r\n\r\n

Noul tip de narcomanie

\r\n

Medicii pediatri au atras atenţia asupra faptului că jocul de luminiţe pe ecranul calculatorului impune ritmurile sale scoarţei cerebrale. În consecință, la copiii care sunt pasionaţi de jocurile pe calculator pot apărea spasme şi chiar accese de epilepsie. Cu ceva timp în urmă, în Japonia s‑a iscat un scandal legat de faptul că grafica unui desen animat a generat micilor japonezi accese epileptice în masă!

\r\n

Psihiatrii de copii sunt îngrijoraţi şi de faptul că iubitorii calculatorului se află în aşa‑numita stare de „excitație pasivă”, când plăcerea se obţine fără eforturi, pur şi simplu pe calea excitării structurilor subcorticale, care controlează emoţiile respective. Aceasta oferă o influenţă relaxantă asupra persoanei, slăbește iniţiativa, acţionează ca un drog. Nu este de mirare că astfel de copii nu se interesează de nimic, devenind parcă un accesoriu al calculatorului.

\r\n

Privindu‑i, îţi aminteşti fără să vrei de un experiment dur efectuat cândva asupra şobolanilor. Acestora li se infiltrau electrozi în secţiunea creierului unde era dispus centrul de plăceri şi şobolanii, uitând de mâncare şi de băutură, apăsau pe pedală până la epuizare, stimulând acest centru.

\r\n

Există și vraja răului, cu toate că aceasta generează la copii temeri peste măsură (fobii)! În psihologia occidentală există o specializare numită „victimologie”. Aceasta afirmă că potenţialele victime ale violenţei au de obicei un caracter aparte, ca să folosim un eufemism – agresorul acţionează asupra lor ca pitonul asupra iepurelui: victima se și teme, dar este și atrasă de el, de parcă ar fi hipnotizată. Ce fel de bărbaţi vor ieși din acești copii? Căci de jocurile de calculator sunt pasionaţi mai ales băieţii. Chiar dacă deformarea caracterului nu va duce la schimbarea orientării sexuale (lucru care nu ar fi de mirare dacă ţinem seama de propaganda făcută imoralităţii în mediul adolescenților și al tinerilor), oricum sadomasochismul încă n‑a adus folos nimănui.

\r\n

După cercetările mele, dar nu numai, sunt pasionaţi de calculator îndeosebi aşa‑numiţii copii dificili: copiii cu un grad scăzut de încredere în sine, care învaţă rău la şcoală, care întâmpină dificultăţi în comunicarea cu cei de o vârstă cu ei etc. Cu alte cuvinte, cu cât mai multe bariere psihologice are un copil în viaţa reală, cu atât mai adânc se afundă în cea virtuală.

\r\n

Desigur, aplecarea spre lumea fanteziilor, a viselor şi a jocului a fost întotdeauna specifică oamenilor cu un psihic fragil. Lectura cărţilor şi cu atât mai mult actul de creație cere eforturi. Dincolo totul este simplu, în plus omului i se creează impresia propriei atotputernicii. Închipuiţi‑vă: copilul stă în faţa ecranului şi gestionează viaţa şi moartea unor omuleţi mici. Printr‑o simplă apăsare a tastei el poate distruge zeci de inamici. În realitate, el nu poate face practic nimic: nici să dea o ripostă celui care‑l năpăstuieşte, nici să se urce în copac, nici să iniţieze cu vecinii un joc prin curte de‑a războinicii. Dar nici nu are nevoie de așa ceva! De ce să aibă, când există un mijloc mult mai uşor de a te simţi superman?

\r\n

Și copiii noştri cresc slăbiţi fizic, temându‑se de realitate. Pretenţiile faţă de ei sunt ridicate, iar potenţialul voinţei, necesar pentru a obţine rezultatul dorit, este mic. La cea mai mică greutate ei se eschivează, nu duc până la capăt lucrul început şi de aceea învaţă rău, nu le place să citească, nu manifestă interes faţă de creaţie. Din cauza neconcordanței dintre pretenţiile înalte ale copilului și posibilităţile lui reale, în suflet apar conflictul interior, disconfortul, şi, ca urmare, o și mai mare nevrotizare. Calculatorul însă le dă copiilor „problematici” şansa să fugă de realitatea neplăcută şi să se simtă învingători. Necazul constă în aceea că realitatea virtuală te atrage, este ca un drog.

\r\n

În ţările occidentale există asociaţii speciale pentru ajutorarea celor care au suferit din cauza dependenței de calculator.

\r\n

Victime ale „cutiei inteligente” apar şi la noi. Iată un caz tipic. Costea era timid şi nesociabil din copilărie. În clasele mari s‑a închis şi mai tare în sine. Singurul loc unde se simţea normal era clubul de calculatoare. Treptat, Costea a început să petreacă acolo tot mai mult timp. Acum el nu învaţă, fură bani şi stă în club de dimineaţa până seara. A devenit agresiv, a pierdut complet contactul cu părinţii, dar nici nu vrea să audă despre schimbarea stilului de viaţă. Lasă impresia unui om posedat, dar se consideră absolut sănătos, iar purtarea sa – normală.

\r\n

Un alt tânăr, Gleb, de asemenea, s‑a împătimit pe neobservate de jocurile pe calculator. Dar, spre deosebire de Costea, receptează realitatea mult mai bine. Gleb înţelege că ceva nu este în regulă cu el, vrea să renunţe la jocul pe calculator, dar nu este în stare. Cum nu se joacă o zi, cum începe „sevrajul”. Mama l‑a dus la câţiva psihiatri, dar nici un folos. Medicii ridică din umeri. Pentru ei aceasta este o boală complet nouă şi nu știu din ce parte s‑o apuce. Medicamentele prescrise nu‑l ajută.

\r\n

Chiar dacă băiatul nu devine dependent de calculator, „cutia inteligentă” acţio­nează distrugător asupra sănătăţii lui. Iată ce a povestit într‑un interviu Marina Stepanova, şef de secţie la Institutul de Cercetare în domeniul igienei şi ocrotirii sănătăţii copiilor şi adolescenţilor al Centrului Ştiinţific pentru sănătate al ­AŞMR6:

\r\n\r\n

\r\n

„În primul rând e afectată vederea. Există riscul apariţiei miopiei sau al progresării acesteia, dacă ea deja există. La copil poate apărea un sindrom de oboseală vizuală la calculator, care seamănă cu conjunctivita: ochii se înroşesc şi ai senzaţia că în ei parcă ți‑a intrat nisip… Copilul se blochează în lumea virtuală şi nu dezvoltă abilităţi de comunicare, iar aceasta influenţează negativ asupra psihicului… Noi am efectuat o cercetare specială şi am aflat că deseori copiii obosesc din cauza împuşcăturilor şi urmăririlor de tot felul… Jucătorilor deosebit de emotivi chiar le crește tensiunea. Jocurile de genul «arcade» provoacă agresivitate.”

\r\n

\r\n

Deşi influenţa jocurilor pe calculator asupra psihicului omului este încă puţin studiată, ceea ce se ştie deja nu este prea atractiv. De aceea, gândiţi‑vă de trei ori înainte de a‑i procura copilului calculator sau un aparat de joc. Şi ce dacă cere?

\r\n

Cu câţiva ani în urmă am fost în Germania şi m‑a uimit că aproape în nici o casă (și am discutat cu un mare număr de oameni) n‑am văzut nici un calculator și nici console pentru jocuri. Nu pentru că cunoscuţilor mei le lipseau posibilităţile, ­nicidecum. Erau oameni destul de înstăriți, iar la întrebările suscitate de uimirea mea îmi răspundeau într‑un glas că nu vor să‑i ispitească pe copii. Şi copiii nu se simţeau lipsiţi! Le puteţi permite să meargă uneori în clubul de calculatoare. Acolo şi jocurile sunt mai moderate, şi nu costă foarte mult. Dar trebuie păstrată măsura. Costea cel descris de mine a devenit puţin câte puţin victimă a unui asemenea club de calculatoare. Şi, din păcate, nu este singurul caz.

\r\n\r\n

Dar dacă totuşi calculatorul e cumpărat

\r\n

Desigur, se întâmplă să nu te poți descurca în casă fără calculator: el este necesar adulților pentru muncă. Nu e un secret faptul că părinţii cumpără de multe ori „cutia inteligentă” nu pentru ei, ci drept cadou copilului, adică exclusiv pentru jocuri. Iar apoi se plâng că le este greu să‑i limiteze copilului utilizarea propriului obiect, că vor fi acuzaţi că îi iau înapoi cadoul bietului copil. Este mai înțelept să nu creaţi astfel de situaţii din care vă va fi greu să ieşiţi. Mai bine să puneţi de la bun început condiţiile necesare.

\r\n

Chiar dacă dumneavoastră nu vă trebuie în mod deosebit calculatorul, dar consideraţi că un copil modern nu este în stare să trăiască fără „împuşcături” şi „urmăriri”, nu afişaţi aceasta. Prefaceți‑vă că vă cumpăraţi calculatorul pentru dumneavoastră. Atunci vă va fi mai uşor să stabiliţi regulile de utilizare.

\r\n

Iar ele trebuie să fie destul de aspre: maximum o jumătate de oră‑o oră pe zi. De fapt, şi aceasta este prea mult. Medicii spun că micuţii de 6‑7 ani pot să petreacă la calculator fără daune pentru sănătate nu mai mult de 10 minute. Elevii claselor a doua și a treia – 15 minute. În clasele a patra‑a şasea norma poate fi ridicată până la 20 de minute, iar în clasele a opta și a noua – până la 25 de minute şi doar în clasele a zecea‑a unsprezecea până la o jumătate de oră.

\r\n

Copilul va fi nemulţumit, dar trebuie să‑i explicaţi pe înțeles că a sta mult în faţa monitorului este dăunător pentru sănătate. Auzind motivaţia, el nu se va revolta mult din cauza acestei limitări. Urmăriţi ca el (măcar aproximativ!) să respecte programul zilei, să scrie şi să citească într‑o încăpere luminoasă, să nu dea cu nasul în televizor, să‑şi spele dinţii, să nu mănânce multe dulciuri şi altele. Cel mai important este ca aceasta să nu pară o pedeapsă.

\r\n

Nu puneţi calculatorul în camera copiilor.

\r\n

Aceasta, de asemenea, predispune spre o utilizare necontrolată. Iar dacă veţi privi la fiecare două minute în cameră, verificând cu ce se ocupă copilul dumneavoastră, el va considera că îl spionaţi.

\r\n

Pentru scăderea dozei de radiaţie electromagnetică, masa pe care stă calculatorul nu trebuie să fie mai îngustă de 60 cm lăţime. Modelele vechi de monitor sunt mult mai obositoare pentru ochi decât cele moderne, scoase de firmele cunoscute.

\r\n

Urmăriţi de asemenea ca în timpul lucrului la calculator copilul să nu stea cu spatele spre geam: reflexiile pe ecran strică vederea.

\r\n

(Voi menţiona pe scurt că sunt deosebit de periculoase pentru sănătate clasele de calculatoare în care mesele se află una în spatele celeilalte, ca băncile de la şcoală, şi copilul stă cu spatele la partea posterioară a monitorului. Monitoarele moderne sunt construite în aşa fel, încât iradierea din direcția ecranului să fie cât mai scăzută, dar aceasta face să crească iradierea în celelalte direcţii. Specialiştii sfătuiesc ca în aceste clase băncile să se aşeze sub formă de cerc, cap la cap).

\r\n

Cointeresaţi‑l pe copil în diferite alte jocuri.

\r\n

În ultimul timp, psihologii şi pedagogii îşi fac griji că jocurile tradiţionale pentru copii se află pe cale de dispariţie, dar în librării au apărut cărți din care poţi afla regulile multor jocuri de mult uitate. Nu vă dați înapoi să le achiziționați de la magazin sau bibliotecă, iar apoi să‑l distrageţi pe copil cu astfel de jocuri. În problema dată (ca de alt­fel în multe altele) garanţia succesului va fi entuziasmul adultului.

\r\n

Este important şi să deprindeți copilul să deseneze, să lipească ceva cu mâinile. Dacă spaţiul vă permite, amenajați un loc pentru atelier.

\r\n

Îndeletnicindu‑se cu ceva, copilul va fi mai puţin atras de calculator. Trebuie să manifestaţi perseverență atrăgându‑l în noua activitate, căci copiii „problematici” se tem de insuccese şi preferă să renunţe repede la tot ce li se pare peste măsură de greu.

\r\n

Nu‑i insuflaţi copilului atitudinea faţă de calculator ca faţă de ceva peste măsură de valoros. Nu trebuie ca joaca pe calculator să fie pentru copii cea mai mare răsplată pentru muncă.Daţi‑i de înţeles că la aceste jocuri se apelează adesea din cauza plictiselii, când n‑ai altceva de făcut, şi explicaţi‑i nu doar prin cuvinte, ci şi prin fapte demonstraţi‑i că în lume sunt multe lucruri interesante.

\r\n

Nu demonizaţi „agregatul” când nu puteţi dezlipi copilul de el. În acest fel vă arătaţi propria neputinţă şi vă decideţi dinainte ­înfrângerea.

\r\n

Dacă veţi simţi că a început să‑l atragă pe copil calculatorul, încercați să descoperiți cauzele psihologice care fac ca fiului dumneavoastră (de la calculator de obicei nu‑i poţi rupe pe băieţi) să‑i fie mai dragă compania „cutiei inteligente”.

\r\n

Dacă el îi urmează pe colegi, faceţi‑i cunoştinţă cu copii care nu au asemenea interese înguste. Vă asigur că nu toţi copiii moderni sunt fanatici ai calculatorului! Dacă însă cauza este în el însuşi, găsiţi‑o şi străduiţi‑vă s‑o înlăturaţi. Da, există copii pe care trebuie să‑i înveţi să comunice, şi acest lucru este mai greu decât învăţarea scrisului şi a cititului. Nu trebuie să vă pară rău pentru efort, căci dacă laşi totul de izbeliște, perioada prielnică pentru deprinderea stăpânirii de sine și a comunicării poate fi pierdută. Şi când vă veţi trezi (lucru care se va întâmpla mai devreme sau mai târziu, fiindcă o asemenea lacună importantă se va repercuta inevitabil asupra multor laturi ale vieţii fiului dumneavoastră), multe vor fi imposibil de remediat.

\r\n\r\n

Joc de joc se deosebeşte

\r\n

– Printre mulţimea de jocuri pe calculator nu există jocuri bune, folositoare? veţi întreba. Oare toate sunt dure şi primitive?

\r\n

Nu, desigur. Există jocuri de dezvoltare, care îi învaţă pe copii să îmbine culorile, să reconstituie în memorie desene, să compună obiecte din figuri geometrice etc. Calculatorul îl ajută pe copil să înveţe să citească, să studieze limbile străine. Există enciclopedii pe calculator, care îi aduc copilului cunoştinţe într‑o formă de joc interesant. De o largă popularitate se bucură aşa‑numitele cărţi interactive, care amintesc de casetele cu poveştile preferate, dar care includ de asemenea jocuri care antrenează mintea şi atenţia, care îţi propun să îndeplineşti diferite exerciţii interesante pentru dezvoltarea deprinderii de a citi, care îi familiarizează pe tinerii utilizatori cu limba engleză.

\r\n

Preşcolarilor şi şcolarilor de vârstă mică li se pot propune puz­zle‑uri: acestea dezvoltă gândirea spaţială şi logică.

\r\n

Dar nici jocurile pur distractive nu sunt toate de acelaşi gen. Una este bătaia brutală (aşa‑numitele împuşcături), unde toată măiestria jucătorului se reduce la priceperea de a apăsa pe taste, şi altele sunt jocurile de tip quest (de la englezescul „quest” – căutare). În quest‑urile pentru copii acţionează eroi din desene animate; acolo nu trebuie să ucizi pe nimeni, multe sunt cu adevărat amuzante. Iar sensul jocului se reduce la atingerea scopului pe calea rezolvării problemelor logice.

\r\n

Să spunem că trebuie să deschizi uşa de la intrare, iar la dispoziţie ai doar o funie şi cheile de la maşină. Ce să faci? Priveşti atent la ecran şi observi un camion. Aşa… Ce‑ar fi dacă ai lega funia cu un capăt de mânerul de la uşă, iar cu altul de remorcă, apoi ai porni motorul şi ai pleca din loc?

\r\n

Astfel de jocuri dezvoltă nu doar gândirea abstractă, dar şi isteţimea cotidiană, îi pregătesc pe copii pentru situaţiile cu care aceștia se pot confrunta în viaţa reală. În quest‑uri şi lumea este mai prietenoasă: în primul rând, ea nu se împarte în ai noştri şi alţii, acolo sunt multe personaje neutre, care au diverse activităţi şi nu sunt implicate în desfăşurarea jocului. În al doilea rând, jocul are mai mulţi susţinători decât adversari – iar acesta este un detaliu important.

\r\n

[…]

\r\n\r\n

Calculatorul nu este un ciocan

\r\n

Desigur, nu merită să demonizezi calculatorul, dar nici să te linişteşti cu gândul că este pur şi simplu un instrument comod, care nu se deosebeşte cu nimic de alte instrumente (să spunem, ciocan). Ciocanul nu scoate astfel de modele colorate şi atrăgătoare, nu intră într‑o comunicare interactivă, nu oferă efect hipnotic, nu poate programa comportamentul omului.

\r\n

De aceea, cântăriţi bine forţele voastre înainte să vă implicaţi într‑o aventură cu apropierea copilului de lumea jocurilor pe calculator şi de internet.

\r\n

Unii specialişti îşi exprimă părerea că chat‑urile pe calculator îi atrag pe copii cel puțin la fel de mult ca jocurile pe calculator. De curând m‑am convins personal de acest lucru.

\r\n

M‑a sunat o femeie necunoscută, spunând că primise de la cineva numărul meu de telefon. Ea mi‑a povestit o istorie tristă. Băiatul ei creştea deştept şi talentat: scria poezii şi povestiri, se interesa de istorie, citea mult. Dar sănătatea sa fizică era șubredă şi în clasa a noua, după o boală îndelungată, părinţii au hotărât să‑l transfere cu studiul la domiciliu. Ca să‑i faciliteze comunicarea cu cei de o vârstă cu el, i‑au cumpărat un calculator de ultimă generaţie, conectat la internet.

\r\n

Într‑o jumătate de an băiatul a devenit de nerecunoscut. Acum aproape că nu se mai desparte de calculator, nu citeşte cărţi, a abandonat versurile şi povestirile. Zile întregi navighează pe internet, „stă pe chat”, a devenit agresiv, închis, dur, egoist. Femeia plângea, iar eu nu ştiam ce să o sfătuiesc, la cine s‑o îndrept pentru ajutor.

\r\n

Va fi suficientă influenţa pe care o aveți asupra adolescentului pentru a evita o astfel de întorsătură a evenimentelor? Şi pe cine vom putea trage la răspundere după aceea? Și la ce bun? Faptul va fi consumat.

\r\n

Cât privește discuţiile despre ireversibilitatea progresului, cu care adeseori se amăgesc oamenii moderni… Oare acestui idol trebuie să‑i sacrificăm totul? Până şi psihicul şi sănătatea propriilor copii?

\r\n

Tatiana L. Sisova, Probleme şi dificultăţi în educarea copiilor. Îndrumar pentru părinţi, Editura Sophia, 2012

\r\n

Sursa: http://www.cuvantul-ortodox.ro/

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *