Pe parcursul mai multor secole papii de la Roma au recunoscut că principiul primatului papal și al întâietății episcopului Romei a fost și rămâne a fi până în prezent una din cele mai serioase piedici în calea înţelegerii şi unităţii catolico-ortodoxe şi că slujirea episcopului Romei „este o problemă esenţială pentru majoritatea creştinilor, în memoria cărora s-au înscris unele amintiri dureroase.
\r\n
Cei de la Roma privesc „slujirea lui Petru” ca temelie a unităţii episcopatului şi a Bisericii Universale. Văzând în episcopul Romei întruparea vie a „principelui apostolilor”, papa nu-şi atribuie dreptul jurisdicţiei şi controlului asupra întregii Biserici Universale, dar afirmă, că în întrebările bisericeşti – ultimul cuvânt, decisiv – aparţine episcopului Romei, după care deja nu mai este la cine de apelat. Papa consideră, că toţi trebuie să-l recunoască ca succesor al Apostolului Petru şi de aceea – drept începutul văzut şi temelia unităţii episcopilor. Reieşind din aceste considerente, el cere recunoaşterea funcţiei sale de reglator sau arbitru în hotărârea întrebărilor Bisericii.
\r\n
Astfel de metodă a unităţii presupune includerea şi lumii ortodoxe în sfera influenţei papale, dar aceasta nicicând nu va fi primită de Ortodoxie. În Biserica Romano-Catolică toată puterea e concentrată în fiinţa unei singure persoane, a papei. Papa are cu mult mai multă putere în catolicism, decât au Sinoadele în Ortodoxie. În Ortodoxie Sinoadele Ecumenice sunt condiţionate de doi factori în dreptul lor de a da hotărâri (definiții) dogmatice: de tradiţia Bisericii şi de consimţământul Ei, adică de Biserica trecută şi de Biserica actuală. Un sinod care formulează vreo definiţie care nu e în armonie cu doctrina de mai înainte a Bisericii şi care nu primeşte aprobarea Bisericii, se dovedeşte că n-a fost ecumenic, chiar dacă s-a pretins ca atare.
\r\n
Părintele Dumitru Stăniloae (în studiul său: „Organizarea sinodală a Bisericii Ortodoxe în paralela cu cezaro-papismul catolic”) menţionează, că de fapt „concepţia monarhiei papale nu se împacă cu prezenţa lui Hristos în Biserică. Dostoievski a pus precis diagnosticul soartei acestei boli doctrinare a papismului (pe marele inchizitor din “Fraţii Karamazov” foarte mult îl incomodează prezenţa lui Hristos în lume). Papa nu a voit să fie incomodat în stăpânirea lui asupra Bisericii de prezenţa lui Hristos în Ea”.
\r\n
Adevăratul fiu al Bisericii lui Hristos niciodată nu va recunoaşte „locţiitori” şi „vicari” ai lui Hristos pe pământ şi nici pe papa de la Roma drept reglator al vieţii bisericeşti. Mai mult decât atât, adevăratul creştin ortodox, nu se va dezice de tradiţia Bisericii sale, căci astfel niciodată nu va ajunge la scopul vieţii sale – să devină fiu al împărăţiei lui Hristos. Dacă papa este locţiitorul lui Hristos, dacă numai el cunoaşte adevărul, dacă el are toată puterea, înseamnă că Biserica nu mai are pe Hristos în Ea. Dar atunci Euharistia prin care se împărtăşeşte Hristos membrilor Bisericii, devine inefectivă… De aceea n-ar fi de mirare să vedem în teologia romano-catolică tendinţa de a ridica încet, încet pe papa mai presus de Euharistie, pentru a nu mai putea fi contrazisă atotputernicia papală asupra Bisericii, de prezenţa lui Hristos în Biserică prin Euharistie. Papa a absorbit toată viaţa dumnezeiască din trupul Domnului, încercând să strice Biserica lui Dumnezeu, prin lipsirea Ei de conţinutul dumnezeiesc…
\r\n
N-am putea găsi cuvinte mai potrivite pentru a încheia aceste gânduri, decât următoarele cuvinte pline de nădejde ale mitropolitului Filaret al Moscovei şi ale teologului rus A. Homiakov:
\r\n
„Duhul adevăratei toleranţe creştine şi iubirii de oameni prin harul lui Dumnezeu se păstrează în Biserica Ortodoxă… Să ne străduim să păstrăm iubirea de oameni, care, după părerea mea, este cununa Bisericii noastre…
\r\n
Credinţa şi iubirea mă aprind de râvnă către sfinţenia Bisericii de Răsărit; iubirea, smerenia şi nădejdea ne învaţă răbdarea către cei ce nu sunt într-un gând cu noi…
\r\n
Eu cred, că voi urma prin aceasta întocmai duhului Bisericii de Răsărit, care chiar la începutul fiecărei slujbe se roagă nu numai pentru bunăstarea sfintelor lui Dumnezeu Biserici, dar şi pentru unirea tuturor…” (mitropolitul Filaret al Moscovei).
\r\n
„Cel ce devine fericit, devine fericit în Biserică, ca membru al Ei. Când unul crede, e în comuniunea credinţei; când unul iubeşte, e în comuniunea iubirii; când unul se roagă, e în comuniunea rugăciunii. De aceea nimenea nu se poate bizui pe rugăciunea sa şi fiecare cere când se roagă, întregii Biserici să-l asiste… Noi ne rugăm în Duhul iubirii, ştiind că nimeni nu poate deveni fericit decât prin rugăciunea întregii Biserici în care locuieşte Hristos, ştiind şi fiind încredinţaţi că atâta vreme cât timpurile nu sunt împlinite, toţi membrii Bisericii, cei vii şi cei morţi, se desăvârşesc neîncetat prin rugăciunea reciprocă… În rugăciunea ei se percepe şi rugăciunea noastră, oricât de nevrednici am fi să ne numim fiii lui Dumnezeu! Ne rugăm şi noi nevrednicii pentru alţii! Însemnăm şi noi ceva în Biserică, nu numai papa…” (A. Homiakov).
\r\n
Biserica reprezintă o putere care covârşeşte toate, care înţelege toate, care înduioşează pe Dumnezeu. Ce săracă e concepţia care înlocuieşte acest murmur universal şi această putere neţărmuită şi această înţelegere crescută din iubirea tuturor cu rugăciunea, cu puterea şi înţelegerea unui singur om.
\r\n
Protodiacon Ioan MUNTEANU
\r\n