Cum învăţăm zborul

Nu am văzut niciodată cum vulturii îşi învaţă tinerele odrasle să zboare. Dar specialiştii spun că aceştia îşi lasă puii să cadă în gol de pe stâncile cele mai înalte. Puii se prăbuşesc ca nişte pietre bătând haotic din aripi. Par că vor muri zdrobiţi de stâncile de sub ei, când părinţii lor, mai ales taţii, plonjează din înălţime şi îi prind pe spatele lor lat. Apoi se înalţă din nou şi încă o dată aruncă puii în gol. Această manevră se repetă până când micii vulturi reuşesc să zboare singuri, fără să fie recuperaţi de vulturii maturi.

\r\n

Unui privitor neobişnuit cu asemenea scene, purtarea acestor păsări îi poate părea de o cruzime fără margini. Şi totuşi, dacă puii nu ar fi împinşi în hău, nu ar învăţa niciodată să-şi întindă aripile şi să planeze maiestuos în înălţimi.

\r\n

Dumnezeu ne dă prilejul să ne încercăm aripile, ca să putem zbura tot mai sus, către lucrurile înalte şi măreţe. El are un scop binecuvântat atunci când îngăduie ca vieţile oamenilor să fie tulburate de greutăţi. Noi însă ne dăm înapoi, fugim de încercări şi dorim să prelungim starea de lucruri în care ne simţim comod. Dacă ar sta în puterea noastră să ne hotărâm viaţa, poate nu am mişca un deget, nu am risca nimic. De aceea El ne trimite încercări şi necazuri, care fac să ne crească aripi duhovniceşti.

\r\n

Dacă simţi că ai fost împins afară din cuibul tău confortabil şi liniştit, nu te teme! Dedesubt stau gata să te prindă braţele Tatălui ceresc. Un părinte spunea odată că oamenilor prea cuminţi Dumnezeu nu le trimite nici un înger. Şi asta fiindcă ei nu au nevoie de pază şi ocrotire. Doar celor mai năzdrăvani le dăruieşte, fiindcă ei de multe ori se pun în primejdie. Dumnezeu vrea să descoperim cât de puternice sunt aripile pe care ni le-a dat. Deci, avem liber la zbor în viaţă!

\r\n

(preluare din vol. „Vitamine duhovniceşti“, vol. 2)

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *