CUM NE CREȘTEM COPIII

Cine mai are ochi de văzut pricepe cu ușurință că astăzi copiii se deosebesc tot mai mult de cei din generațiile trecute. Ni se spune că este firesc să fie așa, de vreme ce există așa-zisul „conflict dintre generații”. Dar susținătorii acestei idei nu fac decât să ne repete una dintre lozincile preferate ale neomarxiștilor, care justifică în felul acesta schimbarea de mentalitate, de comportament și de sens a tinerilor ultimelor generații – schimbare pe care tot neomarxismul a indus-o în decenii de propagandă atât de profundă, încât numai Dumnezeu o va mai putea stăvili.

Nu mai este nici un secret că aceste forțe distructive există, în ciuda contestării zgomotoase a agenților Noii Ordini, care denunță cu orice prilej „conspiraționismul”, plătiți fiind ‒ sau cel puțin manipulați ‒ de artizanii dezagregării și disoluției umane. Sigur, nu suntem noi chemați să ne luptăm cu „marea finanță” sau cu prestidigitatorii Noii Ordini Mondiale. Dar stă în puterea noastră să nu mai fim complicii ei prin hrănirea patimilor care îi susțin edificiul. Stă în puterea noastră să nu mai facem din copiii noștri consumatorii ei fervenți. Stă în puterea noastră să ne ostenim pentru ei măcar atât cât au făcut-o părinții noștri pentru noi, ca să scoatem din ei oameni.

Altfel, noi înșine egoiști și sfâșiați de patimi, ne vom complace tolerând dezastrul. Permanent nemulțumiți de toți și toate, mai ales de ideea de datorie, ne vom lăsa striviți de ideologia „drepturilor” ce inundă societatea noastră până la refuz, prinzând sub tăvălugul ei în primul rând copiii. Da, până nu demult, datoria era una dintre cele mai raționale însușiri morale, căci își avea temeiul în recunoștința omului față de Dumnezeu, părinți, prieteni, lume, față de darul primit la naștere și lucrat cu multă jertfă în familia din care provenea. Fiind dator, îți părea firesc să muncești, să fii mai bun, să lupți pentru a dărui și tu ceva mai departe din ceea ce ai primit. Astăzi însă, posedați de hedonismul „drepturilor”, suntem în permanent conflict cu tot ceea ce ne limitează plăcerile și ne creează „stresul” datoriei și al muncii pentru celălalt.

Din acest motiv, copilul poate intra în conflict cu dezideratul plăcerii perpetue a părintelui, care renunță astăzi, din păcate, mult prea ușor la datoria de părinte, cedându-l pe copil instituțiilor, care îl vor prelua de la 4-5 ani; cedându-l ecranului, care îl va adopta de la o vârstă chiar mai mică; cedându-l anturajelor de tot felul, cedându-l lumii cu toate artefactele ei, ideologizate atent de arhitecții neomarxismului cultural cotidian.

„Puritatea se câștigă prin muncă”

Astfel, am aflat recent de o familie care și-a ținut copilul închis în casă un an întreg de frica pandemiei, deși suferea de un autism ușor. După anul petrecut în casă, copilul ajunsese deja la autism în formă gravă. Cât era de greu de înțeles că un copil, mai ales bolnav, are nevoie de contactul cu alți copii, cu natura, și în nici un caz cu hipnoticul mediu televizual, care te izolează de toți și toate și-ți poate genera, mai ales în primii ani de viață, sindromul autismului? Se pare însă că, dependenți ei înșiși de televizor, părinții și-au abandonat de mult capacitatea de reflecție, cedând-o, la rândul lor, ecranului, și astfel și-au lăsat copilul pradă bolii.

Sau, la recentul marș al homosexualilor, au fost prezente și sute de eleve de liceu, care, cel mai probabil, nu aveau nimic în comun cu acest comportament. Mai curând, fuseseră foarte bine „prelucrate” de anumiți profesori, promotori ai ideologiei LGBT, ca să lupte pentru drepturile homosexualilor ‒ aceste victime ale lipsei părinților din viața lor sau ale unor familii total dezorganizate. Într-o astfel de familie, cel mai adesea tatăl este absent, iar mama, o matroană ce-și transformă fiul în substitutul propriului soț, pe care îl domină și îl posedă în așa măsură, încât îl determină, în cele din urmă, să respingă prezența oricărei femei.

Tot aici se ajunge și când îi luăm copilului abonament la Netflix și-i punem telecomanda în mână. Căci, să fiți convinși, un mare procent din filme va fi legat de soarta tristă a homosexualilor, eroii absoluți ai unei lupte cosmice pentru eliberarea de mentalitățile învechite. Astfel, această narațiune se sădește în conștiința copiilor, iar când vor ajunge să aleagă în viață, va fi și aceasta o opțiune. Oare ei vor fi vinovații?

Sculptorul Rodin, bun prieten cu Brâncuși, spunea că a avea talent înseamnă a-ți face plăcere ceea ce muncești. Același lucru îl sublinia și Nichita Stănescu, spunând că „puritatea se câștigă numai prin muncă. Însăși revelația este încununarea unei tainice munci depuse asupra spiritului”. Astăzi însă părinții, conștient sau nu, își cresc copiii cât mai departe de muncă. De altfel, însăși narațiunea muncii este demonizată de mass-media. Eroii predilecți sunt fetele îmbălsămate cu silicoane și bărbații al căror creier e nesemnificativ în raport cu bicepșii. Aceștia nu muncesc niciodată, căci ei sunt „șmecherii”. Banii îi primesc de-a gata sau îi obțin foarte ușor, cel mai frecvent din afaceri ilegale. Astfel se explică de ce, pentru societatea noastră, munca pare un blestem.

Dacă însă copiii noștri și-ar vedea părinții muncind cu plăcere, măcar cu spirit de jertfă, smerindu-se prin muncă, ar dobândi și ei această deprindere atât de importantă pentru devenirea lor. Cât însă părinții își blestemă munca, iar la televizor nu văd niciodată pe nimeni muncind, de unde să aibă ei îndemnul lăuntric de-a valorifica cel mai important mijloc de realizare a lor ca oameni în lume? Astfel, în loc să le facă plăcere să muncească, se vor simți chinuiți, asupriți, nedreptățiți dacă muncesc. De aici și fuga tinerilor de astăzi de tot ce înseamnă efort. De aici, depresia în care se prăbușesc atunci când sunt obligați să se conformeze unei ordini care le cere autoeducare permanentă, autodepășire, autodisciplină și tot ceea ce presupune munca asiduă, despre care Goethe spunea că reprezintă 99% din rețeta omului de geniu, inspirația fiind doar 1%.

Frumosul ca soluție

Dostoievski preamărește frumosul în operele sale ‒ un frumos tragic adesea, dar totdeauna un frumos moral. Frumosul unei flori crescute în noroi, strivite sub bocancul celor ce luptă pe față împotriva lui Dumnezeu, ca în romanul „Demonii”, al agenților ordinii comuniste în care omul nu mai valorează nimic, deși în numele lui se duce „revoluția” ‒ sau, mai corect spus, războiul împotriva lui Hristos. Da, „frumosul va salva lumea” spunea Dostoievski, subsumând Frumosului Adevărul, Binele și tot ceea ce izvorăște din rațiunile minunate așezate de Dumnezeu în lume.

Dar astăzi lumea nu mai iubește frumosul. Victime ale hipnozei televizuale, seduși de cultura patimilor manifestată ca hedonism, consumism, utilitarism, feminism ș.a.m.d., oamenii au înlocuit estetica frumosului și noblețea gesturilor cu manelismul și kitsch-ul. Florile mai sunt folosite de noile generații doar pentru coroane mortuare. Natura e înlocuită de ecran, iar cuvântul lui Dumnezeu, izvorâtor de bucurie pentru cei ce-l au sădit în inimă, de ceea ce se numea nu demult „Știrile de la ora 5”. Tulburarea, frica, durerea ‒ și perechea ei antinomică, plăcerea pătimașă, stăpânesc astăzi o mare parte a omenirii, transformate astfel într-o cireadă de vite și atrase irațional către prăpastia din care nu va mai ieși niciodată. Acesta este, din păcate, contextul în care copiii noștri au ajuns să nu mai recunoască și să nu mai iubească Frumosul, Binele și Adevărul, ci dimpotrivă, să consume și să prolifereze fără discernământ urâtul, ura și minciuna. Ce altceva credeți că-i învață jocurile pe calculator?

Cum ieșim din această fundătură? Una este calea: luptându-ne din răsputeri să ne apropiem cât mai mult de Dumnezeu, schimbându-ne viața și mintea. Numai printr-o luptă de fiecare zi, ținându-ne inima neîncetat la Hristos, prin Sfintele Taine și chemarea numelui Său cu trezvie și stăruință în rugăciune vom căpăta puterea de-a ne împotrivi acestui tăvălug ce vrea să șteargă de pe fața pământului întreaga civilizație umană și pomenirea lui Dumnezeu din inimile noastre, pentru a instaura o dictatură a fricii și sărăciei, a bolii și morții premature.

În acest punct însă alegerea ne aparține, căci, să nu uităm, viața noastră nu se încheie aici. Ne așteaptă o întreagă veșnicie unde fericirea depinde de ceea ce vom face în scurtul răstimp pe care îl mai avem de petrecut aici. De aceea, strădania noastră de a ne crește copiii în Duh și Adevăr va fi poate cel mai bun cuvânt de îndreptățire pe care îl vom avea când ne vom înfățișa la judecata lui Dumnezeu.

Virgiliu Gheorghe

Articol publicat in Revista Familia Ortodoxa/Septembrie 2021

www.familiaortodoxa.ro