Cum ne putem apăra copiii în faţa violenţei?

Domnul Nicolae din Bucureşti ni se plânge într-o scrisoare că are un fiu în vârstă de 13 ani, elev în clasa a VII-a. Băiatul s-a întors de câteva ori de la şcoală bătut. De asemenea, au fost situaţii când unii dintre colegi l-au ironizat şi l-au agresat verbal. Băiatul este un copil cuminte, liniştit \r\nşi a ajuns să-i fie frică a mai merge \r\n la şcoală. Nu ştie ce să facă…

\r\n

Nu mai este pentru nimeni o noutate escaladarea violenţei în rândul tinerilor. Cercetările şi statisticile oficiale raportează o creştere spectaculoasă a violenţei în şcoli în ultimii 30 de ani la nivel mondial. Conform unui studiu internaţional efectuat de Organizaţia Mondială a Sănătăţii în 37 de ţări, România este şi ea nominalizată în anul 2007 pe un loc de frunte la violenţă în şcoli, la un scor apropiat de Ungaria, care ne devansează. Studiile demonstrează că cel puţin unul din patru elevi din clasele VII-VIII se teme să nu fie atacat sau să devină victimă a violenţei în şcoală.

\r\n

Sub eticheta „violenţă’’ descoperim o diversitate de forme de conduită: poreclirea, tachinarea, ironizarea, imitarea în scop denigrator, refuzul de a acorda ajutor, bruscarea, provocarea, lovirea cu diverse obiecte, împingerea, pălmuirea, lovirea cu pumnii, picioarele, până la înjunghiere şi chiar împuşcare.

\r\n

Mai cu seamă în prezent, cultura adolescenţilor pare a fi centrată pe violenţă, fenomen la care au contribuit în primul rând industria divertismentului, mass-media şi strada (anturajul), dar şi familia sau şcoala.

\r\n

Agresivitatea socială împreună cu cealaltă extremă a sa, timiditatea socială, sunt văzute de către specialişti ca expresia unei dezvoltări inadecvate a abilitaţilor de relaţionare socială şi emoţională .

\r\n

 Comportmentul agresiv

\r\n

Se vorbeşte tot mai mult în ultima perioadă de un fenomen numit „bullying’’(de la „taur înfuriat’’ în engleză) care s-ar traduce prin „hărţuială’’ sau „terorizare’’, exprimând un comportament social care reflectă dorinţa şi lupta de putere. Aceste acte de violenţă sunt îndreptate împotriva unei persoane care nu se poate apăra, este vulnerabilă. Aceste acte sunt repetate, intenţionate şi reflectă un dezechilibru de putere.

\r\n

Agresorii sunt copii sau adolescenţi cu nivel crescut de impulsivitate, opozanţi, cu nevoia de a domina, de a fi în centrul atenţiei, cu bune abilitaţi sociale, empatici, cu un nivel ridicat al stimei de sine şi care au capacitatea de a aduna în jurul lor simpatizanţi.

\r\n

Victimele lor sunt copii sau adolescenţi mai timizi, anxioşi, nesiguri, sensibili, cu stimă de sine scăzută, cu înfăţişare diferită şi care, de cele mai multe ori, sunt izolaţi, fără prea mulţi prieteni ori singuri. Aceşti copii prezintă un risc ridicat pentru a deveni ţinta unor situaţii de abuz la şcoală.

\r\n

Problema care se pune, într-adevăr, este cum dezamorsăm conduitele agresive. Dincolo de strategiile care ar trebui dezvoltate la nivel social, naţional, întrebarea este ce putem face noi ca părinţi, ca familie, pentru copiii noştri atunci când se simt ameninţaţi.

\r\n

În primul rând, este bine de ştiut că toţi acei copii care sunt supraprotejaţi în familiile lor, care cresc între adulţi, izolaţi de grupul de copii, neavând un grup de apartenenţă între covârstnici, tind să devină anxioşi şi inadaptaţi în afara familiei, devenind posibile victime. De aceea, este vital ca încă de mici, copiii sa fie învăţaţi să comunice cu alţi copii, sa-şi facă prieteni, să trăiască în comuniune.

\r\n

Apoi, când copilul nostru se confruntă cu situaţia de a deveni victimă, lucrul cel mai important este să existe cineva care să-l asculte şi să-l înţeleagă. Chiar şi atunci când este vorba doar despre ironie, problema nu trebuie minimalizată şi nici a i se spune copilului că va trece. De asemenea, nu i se va reproşa copilului că este prea sensibil, că nu e mai „bătăios’’, şi nici că a făcut el ceva şi, prin urmare, este vinovat. Incidentul nu trebuie ignorat. Copiii noştri au nevoie să simtă că suntem alături de ei; că vom anunţa şcoala, dacă situaţia o cere, că se pot baza pe noi, că are cine să-i apere.

\r\n

 Atitudinea interioara

\r\n

În acest context, cercetătoarea americană Emily Lovegrave a încercat să găsească şi o serie de strategii de dezamorsare a conduitelor de tip „bullying’’.

\r\n

Ea a constat că există un univers specific al gândurilor şi emoţiilor la copiii cu risc de a deveni victime. Astfel, ei manifestă gânduri negative, frica de a trece printre cei puternici, de a se confrunta cu ei, au aşteptări negative în legătură cu comportamentul copiilor recunoscuţi ca agresivi şi îi judecă drept răi. Aceste gânduri şi simţiri nu fac altceva decât să potenţeze comportamentele agresive asupra lor. Uneori, la nivel profund, aceşti copii cu potenţial de victimă nutresc ostilitate şi ură.

\r\n

În consecinţă, măsura ce se cere impusă este legată de schimbarea atitudinii interioare, măsură ce ţine de un întreg şi delicat demers sufletesc (şi duhovnicesc). Nu în sensul de a-i transforma în nişte agresori la rândul lor, ci în sensul de a le întări iniţiativa, autonomia, curajul, spiritul de echipă, caracterul.

\r\n

Ca o altă măsură, Emily Lovegrave propune dezvoltarea umorului, a autoironiei, căci dacă poate glumi cu propria persoană, copilul va fi mai puţin atins de glumele celorlalţi.

\r\n

Şi în opinia specialistei apartenenţa la un grup de prieteni este foarte importantă. A aparţine unei comunităţi, a dezvolta prietenii oferă siguranţă şi încredere. Şi aceasta cu atât mai mult cu cât agresorii îi preferă pe cei izolaţi, neputincioşi relaţional.

\r\n

Schimbarea

\r\n

În legătură cu copiii agresivi, este foarte important să se dezvolte la copilul intimidat o atitudine interioară care să ignore comportamentul agresiv, dar să nu ignore persoana. În acest fel, se va pleca de la constatarea că, deşi este „rău’’, un astfel de copil poate avea şi calităţi. Aceste calităţi recunoscute pot fi apoi transmise copilului în cauză ca şi complimente autentice şi reale.

\r\n

În viziunea autoarei, este important să se ajungă până acolo încât copilul nostru să poată folosi distragerea atenţiei copilului impulsiv. Dacă acesta îl va ironiza că este gras, spre exemplu, cel vizat să aibă curajul „să schimbe vorba’’, după cum se spune popular, oferind o replică neutră (cât e ceasul?, se sună?, altceva).

\r\n

Desigur, toţi aceşti paşi nu pot fi puşi în aplicare dintr-o dată, orice proces de creştere necesitând timp, perseverenţă şi răbdare.

\r\n

Nu putem schimba lumea în care trăim, dar putem schimba ceva la noi şi la cei de lângă noi. Nu-i putem supraveghea 24 din 24 de ore pe copiii noştri, însă îi putem încredinţa Acoperământului Maicii Domnului şi îi putem învăţa să se roage ei înşişi lui Dumnezeu, atât pentru ei cât şi pentru cei de lângă ei, fraţi, prieteni, colegi, buni sau mai puţin buni.

\r\n

psiholog Adriana Hâncean

\r\n

Sursa: www.familiaortodoxa.ro

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *