Cum putem cinsti cu evlavie Sfanta Cruce?

Formatiunile sectante resping cinstirea Sfintei Cruci, nu numai cu afirmatia luata din protestantism, cum ca aceasta cinstire e o inchinare la un idol, ci si cu afirmatia ca lui Hristos nu-i place sa I se aminteasca de crucea pe care a suferit.

Biserica Ortodoxa, urmand traditiei neintrerupte de la Apostoli, stie ca Domnul Hristos nu S-a ferit de cruce, caci in primirea ei S-a aratat, mergand pana la capat, dragostea Lui si a Tatalui Sau pentru oameni. Fiul lui Dumnezeu nu S-a multumit numai sa Se faca om pentru noi, ca sa ramana Frate cu noi in veci, ci a mers in dragostea Lui pentru noi pana la a-Si da viata pentru noi, pentru ca, primind in Sine – ca om – moartea, sa o si invinga prin inviere, ca sa ne dea si noua puterea sa inviem. De aceea, invierea Sa a fost legata de El strans cu moartea. Primind moartea, a invins moartea.

Biserica Ortodoxa pomeneste totdeauna invierea lui Hristos impreuna cu crucea. Inaltand crucea, cantam: „Crucii Tale ne inchinam, Hristoase, si sfanta Invierea Ta o laudam si o cinstim”. Hristos este pentru ea „Cel ce a inviat din morti”. Daca n-ar fi murit, n-ar fi inviat. Hristos, fiind nu numai om, ci si Dumnezeu, rostul mortii cu trupul a fost sa faca din moarte nu o scufundare in extrema imputinare a vietii, ci un act de predare lui Dumnezeu si deci o trecere spre viata. Astfel, El a spus: „Parinte, in mainile Tale imi dau sufletul Meu” (Luca. 23, 46). Iar Sfantul Pavel zice: „Si daca traim, si daca murim, ai Domnului suntem” (Rom. 14, 8), sau: „Caci mie a vietui este Hristos, si a muri, dobanda” (Filip. 1, 21). Moartea Lui a fost astfel „de viata facatoare” (Rugaciune la sfintirea Crucii).

Prin moartea primita de buna voie si din iubire pentru noi, a omorat Fiul lui Dumnezeu moartea, deci prin ea s-a aratat puterea lui Dumnezeu, nu prin omorarea altora, cum socotesc slujitorii raului. O spune aceasta Sfantul Apostol Pavel: „Cuvantul crucii pentru cei pieritori este nebunie, iar pentru noi, cei ce ne mantuim, este puterea lui Dumnezeu” (I Cor. 1, 18).

Prin Crucea lui Hristos ne-am mantuit, nu prin intelepciunea cuvintelor omenesti (I Cor. 1, 19). Crucea lui Hristos a aratat lumii marea alternativa: crucea mortii pentru altii, careia ii urmeaza viata, sau egoismul care omoara pe altii, sau sta indiferent in fata ei, caruia ii urmeaza moartea sufleteasca.

Biserica vede in Cruce puterea dragostei lui Dumnezeu fata de noi si o lauda ca atare. Ea vede in moartea pe cruce a lui Hristos pentru oameni, cea mai mare iubire a lui Dumnezeu fata de ei, intemeindu-se pe insusi cuvantul Mantuitorului: „Eu sunt Pastorul cel bun. Pastorul cel bun isi pune viata pentru oile Sale” (Ioan 10, 11). „Pentru aceasta Ma iubeste Tatal, pentru ca imi pun viata Mea, ca iarasi sa o iau” (Ioan 10,17). Nu face aceasta furul, adica diavolul si cei ce slujesc lui. Acestia in loc sa moara pentru oameni, ii omoara.

Putem socoti pe Hristos privind cu indiferenta la cei omorati de diavolul si de slujitorii lui? Mai este Hristos cel adevarat cel ce se fereste de cruce, tolerand omorarea oamenilor de catre diavol si de slujitorii lui? De fapt, sectele cugeta asa pentru ca ele nu cunosc pe Hristos ca Dumnezeu; de aceea, nici nu-i spun Hristos, adica Mesia, sau Mantuitorul, ci simplu Iisus, sau un oarecare prooroc, asa cum nici fariseii si carturarii nu L-au socotit Mesia, sau Hristos si L-au dus la moarte, pentru ca Se socotea Hristos.

Si cine dispretuieste Crucea lui Hristos, daca nu cel ce fuge de El si de Cruce? Dar acesta nu urmeaza lui Hristos, ci e alipit de cele ale lumii. Mantuitorul insusi o spune aceasta, declarand ca cel ce nu-L iubeste pe El si nu-I urmeaza Lui – Care a primit Crucea pentru noi, din iubire – este un egoist care se lasa amagit de placerile trecatoare ale lumii: „Daca vrea cineva sa vina dupa Mine sa se lepede de sine, sa-si ia crucea sa si sa-Mi urmeze Mie; ca cine va voi sa-si scape sufletul il va pierde; iar cine isi va pierde sufletul pentru Mine il va afla. Pentru ca ce-i va folosi omului daca va castiga lumea intreaga iar sufletul si-l va pierde? Sau ce ar putea sa dea omul in schimb pentru sufletul sau?” (Matei 16, 24 – 26; Marcu 8, 34-37).

Cei ce dispretuiesc moartea lui Hristos, ca sa-si poata intemeia prin aceasta fuga de cruce, socotind Crucea lui Hristos si a celor ce-I urmeaza un lucru al neputintei de a scapa de sub puterea vrajmasilor, deci un lucru de rusine pentru Hristos, Care a suportat-o, si pentru oricine altul care o suporta si el, si nu o vad ca o fapta a puterii Lui primita de bunavoie, desi ar fi putut zdrobi pe vrajmasi (Matei 26, 53), vor plati pentru aceasta la Judecata din urma. Caci a spus Hristos, dupa ce a fagaduit viata celor ce-L urmeaza in purtarea crucii: „Caci de cel ce se va rusina de Mine in neamul acesta desfranat si pacatos, si Fiul Omului Se va rusina de el, cand va veni intru slava Tatalui Sau cu ingerii Sai” (Marcu 8, 38).

Asa cum pentru primirea mortii pe Cruce a fost preamarit Hristos (Filip. 2, 8, 9), si de aceea va fi laudat de toata creatia, asa vom fi slaviti si noi datorita ei, cum spune Sfantul Apostol Pavel, nu prin ceva al nostru, ca de pilda prin taierea imprejur. De aceea, nu trebuie sa ne rusinam, de Crucea lui Hristos, ci sa ne laudam, cinstind-o (Gal. 6, 14).

Datorita Crucii lui Hristos si crucii purtata de noi prin imitarea Lui, ne vom impartasi de slava la Judecata din urma, daca Hristos va vedea ca nu ne-am rusinat pe pamant de Crucea Lui, ci am simtit ca cinstirea ei ne este spre lauda. Dar daca unii dispretuiesc insasi jertfa lui Hristos pe Cruce pentru noi, ei refuza inchinarea in fata Crucii, ca pe o inchinare la idol. Ei refuza sa se gandeasca la Cruce, sau nu asociaza gandirea la ea de gandirea la Hristos ei rastignit pe ea. Dar poti sa nu te gandesti la Crucea lui Hristos, cand te gandesti la El? Si poti sa desparti gandirea la Cruce de gandirea la Hristos cel rastignit pe ea? Asa ceva e nenatural. Dar ei, fortand lucrurile, despart pe Hristos de Cruce. E un lucru firesc pe care il fac crestinii, negandind o cruce despartita de Hristos, sau la un Hristos despartit de cruce.

Cand vad Crucea, ei se gandesc in mod firesc la Hristos Cel rastignit pe ea. Si astfel, tot ce am spus despre prezenta lui Hristos nedespartit de icoana Lui, cu atat mai valabil este pentru Crucea Lui. Inchinarea ce o fac credinciosii este o inchinare adresata lui Hristos, pe care-L vad cu cugetul lor rastignit pe cruce. E drept ca spun uneori si: „Sfanta Cruce, ajuta-mi!”, dar totdeauna subinteleg prin aceasta: „Sfanta Cruce a lui Hristos, nedespartita de El, ajuta-mi!”. Biserica spune de aceea: „Crucii Tale ne inchinam, Hristoase”, adica faptei Tale prin care ai fost rastignit pe cruce si intiparirii Tale de crucea pe care ai suferit-o pentru noi. Nu se poate desparti fapta savarsita de cineva de persoana lui. Ea a ramas intiparita in persoana respectiva. Deci, spunand „Crucii Tale ne inchinam, Hristoase”, spunem de fapt: „Crucii care si-a lasat urma in Tine, Crucii care este in Tine si in care esti Tu mantuindu-ne prin ea!” Caci asa cum, continuand sa zicem: „Si sfanta Invierea Ta o laudam si o cinstim”, nu ne gandim la o inviere oarecare, ci la invierea intiparita in El sau la trupul Lui inviat, asa vedem si Crucea nedespartita de Hristos.

Iar inchinandu-ne astfel in fata Crucii lui Hristos, Cel ce poarta in Sine urmele rastignirii in ea, primeste El insusi inchinarea noastra si raspunde chemarii ce I-o facem prin aceasta rugaciune, mantuindu-ne prin jertfa sau prin Crucea Lui mereu actualizata.

Astfel, cand credinciosii ortodocsi isi fac semnul crucii, odata cu chemarea in amintire a faptei rastignirii lui Hristos, isi exprima recunostinta fata de Hristos Cel rastignit pentru ei pe Cruce si-L roaga sa vina la ei in aceasta calitate a Lui si Sa se intipareasca in ei cu puterea Crucii Lui cu care a invins moartea afirmandu-si nadejdea ca prin credinta in puterea cu care a invins moartea primind Crucea, va invinge si in ei moartea, ducandu-i spre inviere, dandu-le si lor puterea sa invinga toate faptele egoiste ce-l tin si-l afunda in moarte. Odata cu recunostinta fata de Hristos Cel ce S-a lasat rastignit ca sa-i asigure omului invierea si odata cu nadejdea ca va invia si el, unindu-se prin credinta cu Hristos Cel ce are in Sine urmele crucii prin care a invins moartea, promite sa-i urmeze si el lui Hristos care Si-a intiparit in Sine Crucea pentru veci, sa-si poarte crucea prin care omoara in sine placerile si interesele egoiste ce-l tin in moarte.

Facandu-si semnul Crucii, crestinul isi intareste nu numai nadejdea invierii, ci isi insuseste si un program de viata curata si de sine daruitoare, asemanatoare celei a lui Hristos, din puterea aratata de El in primirea mortii. Hristos vine cu puterea Lui la cei ce nu se rusineaza de Crucea Lui. Insa credinciosul, facandu-si semnul Crucii, se gandeste, nu numai la Fiul lui Dumnezeu, care din iubire pentru om a primit Crucea ca sa-i asigure invierea, ci si la Tatal Lui, care S-a bucurat de primirea mortii de catre Fiul Sau pentru oameni (Ioan 10, 17), si la Duhul Sfant, care S-a odihnit tot timpul asupra lui Hristos, nu numai ca Dumnezeu, ci si ca om, fiind cu el in purtarea crucii si vine in oameni ca Duh al Lui, in care este intiparita Crucea, pentru a-i face si pe oameui sa-si insuseasca pornirea Lui spre jertfa.

De aceea, facandu-si semnul Crucii, credinciosul ortodox da slava Tatalui si Fiului si Sfantului Duh. Caci din iubirea lor de oameni S-a facut Fiul om si a primit moartea pentru ei. in Crucea lui Hristos s-a aratat si se arata iubirea de oameni a Sfintei Treimi, care este o revarsare a iubirii existente intre Persoanele Ei.

Deci Sfintei Treimi se inchina credinciosul cind isi face semnul Crucii. Crucea e numai mijlocul si prilejul in care s-a aratat iubirea lui Dumnezeu fata de oameni si credinciosul o face pe fata sa si se inchina, facand semnul Crucii in numele Prea Sfintei Treimi, chemand asupra sa si a semenilor sai dragostea prea Sfintei Treimi.

Sfanta Treime nu e straina de Crucea lui Hristos, caci in Crucea lui Hristos s-a aratat iubirea Sfintei Treimi fata de oameni. Treimea S-a milostivit de noi, vazandu-ne stapaniti de moarte. E o mare taina mila simtita de Sfanta Treime fata de noi, mila din care s-a produs intruparea Fiului Sau si moartea Lui ca om pentru noi. Dumnezeul credintei crestine nu este un Dumnezeu lipsit de simtire, de mila fata de oameni, odata ce este un Dumnezeu al iubirii. El exista totodata in fericirea iubirii desavarsite dintre Persoanele treimice, dar si in simtirea milei fata de oameni, aratand in aceasta negraita pretuire cu care ne-a imbracat. Intr-un fel, Crucea simtita de ipostasul Fiului lui Dumnezeu in umanitatea Sa nu ramane cu totul nesimtita de Tatal si de Duhul Sfant. E mai multa putere in simtirea persoanei care participa la durerea altor persoane, decat in simtirea pietrei sau a oricarei esente inconstiente. Unde si-ar avea originea simtirea omeneasca, daca nu in Dumnezeu?

Puterea lui Dumnezeu este atat de legata de Cruce, ca prin ea se sfinteste orice in Biserica. Dar puterea oricarei cruci vine de la Crucea pe care S-a rastignit Domnul nostru Iisus Hristos, varsandu-Si sangele Lui cel sfant, iubitor si biruitor al mortii pe ea. De aceea orice cruce se sfinteste, stropindu-se cu apa care a fost sfintita cu o cruce sfintita anterior si asa pana la Crucea Domnului de pe Golgota.

Dar prin aceasta insasi… Sangelui lui Hristos si a Trupului Sau rastignit se transmite in mod nevazut de la Crucea de pe Golgota la orice cruce ce se sfinteste ulterior si prin care se sfintesc toate. De aceea orice sfintire se face, nu numai prin cruce, ci si prin Duhul Sfant, Duhul comuniunii, iar Duhul coboara de la Tatal prin Fiul Sau Cel intrupat. Deci in El e Treimea intreaga. Astfel, in rugaciunea de sfintire a crucii se cere Tatalui: „Cauta spre crucea aceasta si cu Duhul Tau cel Sfant, si prin stropirea apei acesteia sfintite, binecuvinteaz-o, o sfinteste, si varsa spre dansa binecuvantarea Ta cea sfanta, si puterea aceea pe care prin stropirea Sangelui si rastignirea Trupului prea iubitului Tau Fiu, acel preabinecuvantat lemn a dobandit-o, si o daruieste acesteia, ca sa fie credinciosului Tau popor zid si acoperamant si turn de tarie impotriva fetei vrajmasului, spre izgonirea a toata rautatea celui potrivnic, spre tamaduirea bolilor celor sufletesti si trupesti”. Dar puterea Crucii sfintite care este una cu puterea Sangelui lui Hristos, plin de iubirea Lui, varsat pe crucea de la Golgota, si a Trupului Lui rastignit pe ea, se daruieste numai celor ce se inchina inaintea ei lui Dumnezeu insusi, „ca sa fie auzite rugaciunile tuturor celor ce cu credinta se vor ruga Tie inaintea crucii acesteia”.

Crucea ce se sfinteste este adusa la randul ei ca dar lui Dumnezeu de catre unii credinciosi, din credinta in Crucea mantuitoare a Domnului de la Golgota. Deci din Crucea aceea s-a nascut credinta lor si, ca urmare, ei alcatuiesc o noua cruce pe care o daruiesc lui Dumnezeu si o aduc spre sfintire: „cu umilinta ne rugam sa cauti spre crucea aceasta pe care credinciosii robii Tai, din osardie si credinta cea tare si dragostea ce o au catre Tine, au facut-o… si o sfinteste pe ea si o umple de puterea si de binecuvantarea lemnului aceluia pe care a fost pironit preacinstitul Trup al Domnului nostru Iisus Hristos.. prin care puterea diavolului s-a surpat”.

Umpluta de puterea Trupului rastignit al lui Hristos pe crucea de pe Golgota, Crucea e mijlocul prin care preotul sfinteste toate obiectele si actele Sfintei Liturghii, binecuvinteaza pe credinciosi si toate ale lor. Nimic nu face preotul fara Cruce. Nici el, nici credinciosii, nu incep si nu incheie vreo rugaciune, fara Cruce. Crucea e arma de care nu se desparte preotul niciodata si nici credinciosul in relatia lui cu Dumnezeu. Prin Cruce se revarsa si se slaveste iubirea lui Dumnezeu fata de oameni, prin ea se revarsa toate bunatatile Lui asupra lumii. Dumnezeul nostru este Dumnezeul Crucii, pentru ca este Dumnezeul iubirii, al milei si al darniciei Lui fata de noi.

La aceasta ne gandim cand vedem Crucea, cand ne insemnam cu ea, cand suntem binecuvantati prin ea, cand ne inchinam ei. Nu vedem si nu cugetam o cruce fara sa cugetam la Dumnezeul Treimii iubitoare, atot-milostive, aratata in gradul culminant pe Cruce de catre Fiul si ramasa ca semn si mijloc al milei Lui permanente fata de noi. In Cruce vedem fata simtitoare a lui Hristos catre noi, prezentarea continua a jertfei Sale catre Tatal, in numele nostru, in care ne vrea asociati cu Sine in aceeasi predare Tatalui, ca sa simtim si noi impreuna cu El privirea iubitoare a Tatalui fata de noi impreuna cu El, ca sa ne umplem si noi de Duhul cel Sfant care raspunde precum Fiul iubirii Tatalui, ca raspuns iubirii aratate Fiului de catre Tatal prin Acelasi Duh. Prin Cruce ne simtim indemnati si intariti de Fiul la iubirea semenilor.

Crucea nu poate fi despartita de Treimea iubitoare si de Fiul cel in continua stare de jertfa pentru noi, insufletit de aceasta iubire fata de starea nefericita a noastra, ajunsi in stare de moarte, prin slabirea legaturii cu Dumnezeu, izvorul vietii. Iar avind in orice cruce puterea Crucii de pe Golgota si sfintind prin ea toate, crestinii au pe Acelasi Hristos neschimbat, revarsandu-si-o prin harul Duhului Sfant, peste toate, cu bunavoirea Tatalui. Aceasta da o unitate timpului. Timpul este o succesiune de alte si alte momente care aduce la existenta alte si alte persoane, cu alte si alte probleme, dar el e o unitate, caci, Acelasi Hristos, Care prin Duhul Sfant ii umple cu puterea Lui pe toti si toate ale lor, ii ajuta sa-si rezolve problemele lor diferite. Succesiunea aduce o varietate in unitate, persoane diferite de valoare egala, in cadrul aceleiasi naturi umane, cu probleme diferite, dar inrudite. Ramanand in identitatea speciei si primind pe Acelasi Hristos, oamenii, desi diferiti, sunt uniti printr-o traditie, experienta si nadejde comuna a vietii de veci.

Biserica raspunde necesitatilor oamenilor diferiti din fiecare timp, dar ii si tine uniti printr-o traditie si nadejde comuna. Timpul nu e nici o lipsa de progres, nici un progres care sa nu curga in unitatea lui. In Hristos poate fi un progres, dar un progres care nu duce pe oameni dincolo de Hristos. Caci in Hristos e posibila o inaintare spirituala fara sfarsit, dar care ramane totusi in El. Stiinta si filosofia contemporana au ajuns si ele la intelegerea unui finalism sau a unei tinte spre care inainteaza miscarea timpului, ca spre o desavarsire a persoanelor constiente, parasind atat ideea unei evolutii fara tinta care schimba totul, cat si ideea unui conservatorism fara nici o miscare. Viata omenirii este o noutate vesnica in identitate, noutatea unei omeniri identice, care inainteaza spre o tinta a desavarsirii, dar nu a asimilarii ei si a persoanelor ei.

Pr. Prof. Dumitru Staniloae

sursa: www.crestinortodox.ro

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *