„CUM SĂ AGONISIM DUMNEZEIESCUL HAR”

Târguim! Viaţa omului modern, asaltată de duhul consumismului, este o permanentă târguială. Iar de acest duh ajunge să se contamineze şi relaţia noastră cu Bunul Dumnezeu. Avem impresia că putem negocia prin anumite fapte harul pe care-l vom primi. Ne aşteptăm la aceasta şi chiar ne revoltăm, considerându-ne nedreptăţiţi când nu suntem „recompensaţi”. Logica dumnezeiască este însă cu totul alta.

Dumnezeu poate să ne dea totul fără să primească nimic în schimb – şi oare ce-ar putea primi, când totul Îi aparţine? Un singur lucru vrea de la noi, să ne golim de eul nostru, să ne lepădăm de sine şi să ne luăm crucea, ca prin ea să primim totul. Înaltpreasfinţitul Athanasie încearcă să ne facă să înţelegem acest lucru, însă reușește numai în cazul celor pentru care poruncile evanghelice sunt mai importante decât propriile idei despre dreptate, decât propriul eu. (G. F.)

Vom tâlcui astăzi câteva cuvinte din cartea „Cuviosul Siluan Athonitul” a Arhimandritului Sofronie Saharov. Știm cu toții că, după ce L-a văzut pe Hristos, Sfântul Siluan a trecut printr-o perioadă foarte grea, răbdând toate venirile și plecările dumnezeiescului har, care aveau un scop pedagogic, anume să-i pregătească sufletul pentru dobândirea Duhului Sfânt. Sfântul a dat dovadă de o răbdare uriașă, care, desigur, era strâns legată de credința în Dumnezeu şi de o mare smerenie. Și se tânguia Sfântul: „Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, ia aminte la mine, de ce m-ai părăsit?…”.

Aşadar, îl găsim pe Sfânt în mijlocul acestui chin al războiului gândurilor, al schimbărilor cercetării harului, trăind „îndepărtarea” şi „părăsirea” de Dumnezeu. Cum ar spune Psalmistul David, uneori pare că Dumnezeu îl părăseşte pe om. Şi e înfricoşător lucru să ne gândim că cei mai mulţi dintre oameni trăiesc asta cu adevărat. Însă, în esenţă, Dumnezeu nu-l părăseşte niciodată pe om. Harul rămâne întotdeauna înlăuntrul nostru, dar rămâne ascuns, aşa cum spun Sfinţii Părinţi: harul se ascunde, nu mai lucrează, ci-l lasă pe om să creadă că lucrează singur. Dar, în chip tainic, se vădește că harul dumnezeiesc este întotdeauna înlăuntrul fiecărui om, îndemnându-l să dorească să lupte pentru Hristos.

E uşor când avem harul lui Dumnezeu

Și spune Starețul Sofronie un lucru care este valabil pentru experienţa tuturor celor care se nevoiesc pe calea Duhului, anume că mulţi se învrednicesc să aibă o cercetare a harului dumnezeiesc la începutul întoarcerii lor la Domnul, însă după aceea puţini mai stăruie în această nevoinţă, care e de neapărată trebuinţă pentru a dobândi ceva mai mult, o cunoaștere, o aşezare statornică în harul lui Dumnezeu. Aceasta ni se întâmplă, în general, tuturor: într-un moment al vieţii noastre, Dumnezeu ne cercetează şi ne călăuzeşte, ne trage către cele de Sus, pe calea Sa. La început, toate sunt uşoare. E uşor când avem harul lui Dumnezeu: ne rugăm cu tânguire, alergăm cu dragoste la biserică, nu ne obosesc slujbele lungi, ci ne încălzesc inimile, ne bucură postirile, rugăciunea, spovedania, studiul cuvântului lui Dumnezeu. Toate acestea se fac cu odihnă, fără osteneală. Şi nu numai asta, dar şi patimile se retrag – în această perioadă nu se arătă prea multe patimi, nici prea multe gânduri, războiul duhovnicesc se micșorează, iar sufletul trăieşte o stare de bucurie, o stare în care e plin de osârdie şi dragoste, indiferent de ce se întâmplă în jurul lui, căci le vede pe toate în lumina prezenţei lui Dumnezeu.

Această primă stare este lucrarea harului, deoarece nu-i cu putință ca oamenii să se întoarcă la Dumnezeu fără să-i cerceteze harul. Aşa cum spune Hristos în Evanghelie: „Nimeni nu poate să vină la Mine, dacă nu-l va trage Tatăl Meu” Ioan 6:44. Adică întoarcerea noastră la Hristos este lucrarea, atragerea harului Tatălui Ceresc – desigur, neînlăturând libertatea şi dispoziţia noastră. Sau, cum spune Apostolul: „Nimeni nu poate chema numele Domnului Iisus, decât numai în Duhul Sfânt” cf. 1 Corinteni 12:3. Chemarea lui Dumnezeu şi cunoaşterea lui Hristos ca Mântuitorul, din adâncul inimii noastre, se face numai prin harul Duhului Sfânt. Iar lucrul acesta se repetă cu fiecare generaţie de creştini în parte.

Însă, după o vreme, fără motiv, petrecând în Biserică, încet-încet începem să ne dăm seama că ne-am pierdut râvna, ne-am pierdut osârdia de la început, ne-am pierdut pofta de rugăciune. Ne părăseşte harul şi încet-încet ne înconjoară un întuneric, un întuneric duhovnicesc. Iar dacă omul nu cunoaşte această stare, atunci e mult mai lesne să se afunde în deznădejde. Căci, în acelaşi timp cu ridicarea harului, încep din nou patimile vechi să se ridice, să ne lupte cu mai mare furie, să ne umple mintea cu gânduri necurate, cu gânduri de hulă, cu gânduri de necredinţă. Şi, firește, ne este extrem de greu. Atunci oamenii cred că au făcut vreun păcat, şi chiar că din pricina păcatului i-a părăsit harul. Omul simte că e păcătos, că nu mai are nimic de făcut, că nu mai există pentru el mântuire. Şi, tot aşa, tot felul de gânduri. Trebuie să ştim însă că nimic nu e neliniştitor, că această perioadă a „părăsirii” harului e o etapă firească în călătoria noastră duhovnicească.

Un stadiu foarte greu în viaţa duhovnicească

Mi-am amintit că, odată, un monah oarecare l-a întrebat pe un Stareț din Sfântul Munte: „Gheronda, când am venit în Sfântul Munte să mă fac monah, aveam multă râvnă, alergam la privegheri, la toate slujbele, aveam râvnă pentru postiri, aveam multă rugăciune, multe lacrimi… Acum nu mai am nimic din toate acestea. Şi, ca și cum n-ar fi fost destul, sufletul mi-e cuprins de-o mulţime de lupte, de gânduri şi de împietrire”. Desigur, Starețul i-a explicat că toate acestea nu sunt nimic. Dumnezeu e asemenea unui cofetar iscusit care, atunci când oamenii vin la cofetărie, pregăteşte câteva prăjiturele pe care le dă în dar. Iar oamenii le mănâncă, se îndulcesc de ele şi, după ce se îndulcesc, îşi spun: „Ce prăjituri bune!”. Şi apoi merg la cofetărie şi le cumpără, dar cu bani, de data aceasta. Aşa face şi Bunul Dumnezeu. Adică îi îndulceşte pe oameni la început în așa fel încât să-i atragă la El, le dă să guste din har, ca să se îndulcească de prezenţa Lui, şi apoi Se ascunde – dar nu ca să-l pedepsească pe om, ci pentru că aşa trebuie să fie ca omul să poată să se nevoiască şi să dobândească și mai mult acest har, cu sudoarea lui, cu osteneala lui, cu „banii” lui, cum ar veni. Și asta pentru că dumnezeiescul har este ceva foarte-foarte scump, nepreţuit, şi nu pot oamenii să-l ţină dacă înlăuntrul lor nu au condiţiile prealabilepotrivite.

Şi prima condiţie pentru venirea în suflet a harului este cugetul smerit. Cugetul smerit nu înseamnă să mă gândesc eu că sunt ticălos, că sunt păcătos, că sunt de nimic, că fac păcate… Toate acestea ne smeresc mintea, însă inima, adâncul inimii noastre nu se smereşte cu gânduri smerite. Inima se smerește prin ispite, prin încercări, prin părăsiri – acestea pătrund până în adâncul inimii şi pun temelia smereniei. Smerenia este cunoaşterea că Dumnezeu le lucrează pe toate: noi doar ne dăm sinele lui Dumnezeu, iar Dumnezeu le lucrează pe toate. Noi nu putem face nimic, adică ceea ce vedem înlăuntrul nu este lucrarea noastră, ci a harului. A noastră este numai râvna, dispoziţia, voinţa. Celelalte sunt lucrarea harului. Şi multe alte taine duhovniceşti se săvârșesc pe temelia smereniei. Acesta e motivul pentru care vin asupra sufletului omului multe stări grele, ca să poată cu adevărat să-şi smerească adâncul şi să dobândească ceea ce spune Prorocul David, „inima înfrântă şi smerită” pe care „Dumnezeu nu o va urgisi” Psalmul 50:18. Acesta este înțelesul multelor ispite pe care le au creştinii, cei ce se afierosesc pe de-a întregul luptei duhovniceşti, cum este Sfântul Siluan.

În această perioadă grea, în această perioadă întunecată, după ce L-am cunoscut pe Dumnezeu, după ce L-am gustat puţin înainte şi acum ne zbuciumăm în această suferinţă în care nu ştim dacă ne va mai cerceta vreodată harul, e nevoie de multă răbdare şi de multă credinţă în Dumnezeu, de nădejde în mila lui Dumnezeu. Însă, peste toate, mai ales de un lucru e neapărată nevoie, anume să cunoaştem că Dumnezeu ne miluieşte pe noi după mare mila Sa, că numai mila Sa ne poate reînsufleți, ne poate reînvia, că noi singuri nu putem face nimic. Să nu credem că, dacă în această perioadă ne vom mări nevoinţele, ne vom spori ostenelile trupeşti, atunci vom putea să aducem mai repede harul înapoi. Nu! Harul va veni în ceasul, în ora în care ştie, în care vede că am pus înlăuntrul nostru temelia smereniei.

Adesea, oamenii care vin la spovedanie întreabă: „Părinte, spune-mi ce să fac ca să fiu din nou ca atunci când m-am întors la Dumnezeu? Ce să fac ca să simt Liturghia, rugăciunea, toate cu bucurie şi râvnă?”. Nu există reţete ca să spunem: fă asta şi asta şi se va întoarce harul. Pentru că dumnezeiescul har nu se întoarce pentru faptele noastre. Oamenii pot să se topească în nevoinţe şi să nu aibă nici un rezultat. Şi pot să facă o mică nevoinţă, dar să găsească mărgăritarul acesta cf. Matei 13:46 al duhului smerit şi al inimii zdrobite – şi oamenii aceştia, cu puţină nevoinţă şi cu adâncă smerenie, să sporească duhovniceşte și să dobândească harul lui Dumnezeu. Pentru că harul nu poate fi mituit. Sfinţii Părinţi au scris multe lucrări pe această temă, că niciodată omul nu se îndreptează prin faptele lui, ci numai prin harul lui Dumnezeu. Îndreptarea este biruinţa harului, dovada libertăţii şi a împreună-lucrării libere a omului cu Dumnezeu.

Acesta este un stadiu al încercărilor, un stadiu foarte greu în viaţa duhovnicească, aşa cum am citit din viaţa Sfântului Siluan, care poate dura mulţi, mulţi ani, şi e nevoie de multă credinţă şi multă răbdare până se întoarce în suflet simţirea milei lui Dumnezeu.

Experienţa iubirii lui Dumnezeu

Și spune Starețul Sofronie: Cuvintele sunt neputincioase a înfăţişa suferinţele chiar şi ale unei singure nopţi de luptă în care el a petrecut mulţi ani. Îmi amintesc că Stareţul [Siluan], căruia îndeobşte nu-i plăcea să vorbească mult despre aceasta, spunea: «Dacă Domnul nu mi-ar fi dat la început să cunosc cât de mult iubeşte El omul, nu aş fi putut răbda nici măcar una din acele nopţi, iar ele au fost nenumărate»”.

Vedeţi că îndărătul fiecărui sfânt, îndărătul fiecărui om care se nevoieşte, se ascunde o uriaşă luptă, un înfricoșător război, pe care numai Dumnezeu le cunoaşte. Şi, de aceea, adesea le spun oamenilor care ne vizitează şi ne cer să le spunem istoria mănăstirii: „Da, mănăstirea e din secolul XII-XIII, ridicată de cutare ctitori, a trecut prin stăpânirea otomană, apoi prin domnia lui Grigorie Avxentiul, a fost restaurată de cinci ori…”, şi tot felul de astfel de date. Însă istoria unei mănăstiri, istoria unui om care se nevoieşte pentru Dumnezeu, istoria Bisericii nu poate fi descrisă prin aceste lucruri. Acestea sunt doar nişte cronologii exterioare, dar adevărata istorie numai Dumnezeu o cunoaște, căci El e Cel ce vede adâncul inimii omului, El ştie intensitatea luptei pe care o duce fiecare pentru desăvârşirea dragostei, şi mai ales monahul care părăseşte lumea şi se afieroseşte în întregime lui Dumnezeu. De aceea, îndărătul fiecărei mănăstiri se ascund nenumărate astfel de nopţi, mii de nopţi, mii de zile, mii de ceasuri aşa cum le descrie Sfântul Siluan. Desigur, Dumnezeu nu-L părăseşte pe om, ci numai îl lasă să i se pară că luptă singur.

Și spune Sfântul: „Dacă Domnul nu mi-ar fi dat la început să cunosc cât de mult iubeşte El omul…”. Vedeţi că fundamentul nevoinţei duhovniceşti este experienţa iubirii lui Dumnezeu. Când omul gustă cât de mult ne iubeşte Dumnezeu şi că toate, toate pe câte le-a făcut Dumnezeu, le-a făcut numai şi numai pentru a mişca inimile noastre către iubirea Sa, atunci dobândeşte fundamentul nevoinţei duhovniceşti. Dacă omul începe să se nevoiască după celelalte două înţelegeri (ca rob sau ca năimit) e bine şi aşa, dar nu este un fundament sănătos.

(va urma)

Mitropolitul Athanasie al Limassolului

Traducere de maicile de la

Mănăstirea Diaconești

www.familiaortodoxxa.ro

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *