“Praznuind Dumnezeiasca Aratare, sa ne mutam cu gandul la locul intamplarii si sa luam aminte cu intelegere la cele ce au loc acolo! (…) Il vedeti la mal pe Sfantul Ioan, in strai din par de camila, incins peste coapse cu curea din piele. Il inconjoara multime fara numar de popor din Ierusalim, din Iudeea si din tot tinutul Iordanului. Botezul Mantuitorului numai ce s-a sfarsit, si ochii tuturor sunt atintiti la Fiul Omului, Care Se ridica din apa. Ei nu mai vad nimic altceva.
Voi faceti insa ager prin credinta ochiul mintii voastre si in urma lui Ioan, trecand de acestea pe care le vad toti, opriti-va privirea plina de luare-aminte asupra celor pe care nu le vede toata lumea: cerul deschis, porumbelul care se pogora si glasul ce s-a auzit: Acesta este Fiul Meu Cel iubit, intru Care bine am voit! (Mt. 3, 17). Sa va opriti privirile si sa nu va desprindeti luarea-aminte de aceasta priveliste minunata! O! Cine va da cuvantului nostru putere ca sa cantam dupa vrednicie slava lui Dumnezeu Care S-a aratat la Iordan in Trei Ipostasuri!
Impreuna cu raiul pierdut, si cerurile au fost inchise de dreptatea lui Dumnezeu – dar dupa cum nici macar un stavilar trainic nu poate opri un mare potop de apa, si taria dreptatii s-a topit in cele din urma de la focul iubirii lui Dumnezeu, si iata ca s-au deschis cerurile. Asa ne deschidem si noi, fratilor, toate puterile firii noastre, sa-L primim cu nesat pe Dumnezeu, Care S-a descoperit noua, si sa ne desfatam de Dansul. Sa ne hranim cu El toate simturile, toate gandurile si poftele.
Suntem cufundati in bezna, dar iata aici lumina imbelsugata. Suntem loviti de o trista dezbinare atat fata de cer, cat si fata de noi insine, dar iata aici impacare atotinvioratoare. Suntem istoviti de neputinta, dar iata aici izvor nesecat al puterilor de tot felul!
Asadar, precum dupa indelunga intunecime a noptii toata faptura inseteaza de lumina si nazuieste cu dorire sa primeasca cele dintai raze ale soarelui ce rasare, asa si noi, atintind la Dumnezeiasca Aratare ochiul luminat de credinta al mintii, sa primim cu pofta razele aducatoare de veselie ale dumnezeiestii randuieli a mantuirii noastre, pe care le trimite cuvantul cel milostiv al lui Dumnezeu-Tatal, si sa ne indulcim de ele. Precum faptura zgribulita de frigul iernii intampina cu lacomie primavara, ce rupe legaturile gerului, si primeste din nou o inviorare plina de armonie, asa si noi sa primim cu inima inviorata de nadejdea mantuirii impacarea care rasare in Domnul Cel botezat, si sa ne indulcim de ea!
Precum in vremea arsitei verii pamantul insetat soarbe cu toate gurile sale ploaia care se pogoara la el din cer, asa si noi sa primim cu toata dorirea sufletului puterile de tot felul, care sunt gata sa se reverse asupra noastra de la Duhul, Ce Se pogoara in chip de porumbel, si sa ne indulcim de aceasta!
Dar de ce sa ne poftim pe noi insine la aceasta? Caci doar n-am fost adusi deja cu toti in toata iconomia mantuirii, si ca atare n-ar trebui sa fie toti si luminati, si impacati, si inviorati? Ce bine ar fi fost insa sa fìe asa! Candva, pomenind de Ioan BotezatoruI, Domnul le-a zis iudeilor cu dojana: „El era faclie, care arde si lumineaza, iar voua vi s-a facut de cautarea altor placeri in ceasul cand a luminat el”.
Iata ca an de an in Sfanta Sa Biserica Domnul trimite si asupra noastra lumina Dumnezeiestii Sale Aratari de la Iordan, din vremea lui Ioan. Oare nu El ne spune prin aceasta: „Iata, unde este lumina care arde si lumineaza!”? Aveti grija, deci, sa nu vi se faca pofta de altceva decat de a va bucura in ceasul cand lumineaza El. Luati seama, dar, fratilor, caci cu primejdie umblati! Oare chemarile amagitoare ale vrajmasilor mantuirii noastre nu ne inseala uneori auzul?
Intelepciunea cea desarta si mincinoasa imbie: „Vaniti la mine, la mine este lumina” — insa la ea nu este lumina, ci numai o naluca a luminii, si cei care o asculta numesc lumina intuneric si intunericul – lumina.
Lumea cheama: „veniti la mine, eu va voi da pace!” — insa la ea nu este pace, ci o naluca a pacii si cei care se lasa momiti de ea, descoperind-o tarziu, o osandesc mustrator, zicand: „Pace! Pace! Si unde este pacea?”
Stapanitorul acestei lumi fagaduieste largime, si viata, si putere, si indestulare – insa la el nu e nici putere, nici libertate, nici indestulare, ci numai o naluca a acestora, si cei amagiti de el au doar nume ca sunt vii, liberi si indestulati, insa de fapt sunt robi caldicei, chinuiti de lipsuri.
Grabiti-va, fratilor, sa capatati deprinderea de a deosebi toate acestea in lumina Dumnezeiestii Aratari, si nu va lasati atrasi de ceea ce doar se numeste lumina, si pace, si putere, insa de fapt nu este, ci mai vartos nazuiti spre Cel care este calea, adevarul si viata, dreptatea si sfintirea si izbavirea!
Aproape ca am ajuns, iata, la judecarea si osandirea de sine. Asta si vrea Domnul.Bisericii i-a poruncit sa praznuiasca luminat Dumnezeiasca Sa Aratare, iar pe fiecare dintre noi binevoieste sa il aduca in bucuria praznuirii numai dupa ce l-a trecut prin judecata constiintei. Cine a gustat din darurile datorita carora praznuieste Biserica, acela se bucura, iar cine nu a gustat, sa guste mai inainte, si se va bucura. Amin!”
Sfantul Teofan Zavoratul, “Predici”, Editura Sophia, Bucuresti, 2009
