Darurile duhovnicești ale Cuviosului Paisie Aghioritul

elder-paisus-of-mount-athos-3

\r\n

Dintru început trebuie să precizez că, despre acești oameni sfinți ai Bisericii noastre cu greu poate să vorbească cineva. Așadar, trebuie să ne gândim foarte bine ceea ce vrem să spunem, înainte de a vorbi, pentru că nu știu dacă cineva poate spune că i-a înțeles foarte bine.

\r\n

\r\n

Spune Sfânta Scriptură că ,,omul duhovnicesc pe toate le judecă, pe el, însă, nu îl judecă nimeni” (I Corinteni, 2, 15). Acest lucru înseamnă că omul duhovnicesc poate să pătrundă adevărul dincolo de evenimente și de persoane, însă nimeni nu poate pătrunde taina pe care o trăiește omul duhovnicesc. Fără doar și poate, un astfel de om a fost și părintele Paisie. Toți cei care l-au cunoscut mai bine, toți cei care, pentru o oarecare perioadă s-au aflat în preajma lui, dar și acei care doar l-au vizitat sau doar au citit despre el – fie propriile lui scrieri, fie cuvintele celor care l-au cunoscut – s-au folosit în viața lor duhovnicească.

\r\n

Eu, unul, nu pot pretinde că l-am cunoscut și l-am înțeles, însă numai faptul că am avut o legătură cu el m-a ajutat să mă zidesc duhovnicește, m-a inspirat în sens duhovnicesc, am simțit dragostea lui Dumnezeu revărsându-se din sufletul lui. Mai concret, am simțit acest lucru în diferite perioade ale vieții mele, în momente de căutare și, dacă vreți de îndoieli personale în relația cu Dumnezeu.

\r\n

S-a întâmplat, într-un mod foarte curios, să-l vizitez prin anii 1972, 1973 și 1976. Eram timorat, șovăielnic și încercam să aflu de ce se vorbește așa de mult despre el. Cea de-a doua vizită s-a petrecut atunci când deja dobândisem o convingere religioasă: încercând să aflu care este drumul vieții mele, mi-am îndreptat pașii către acest om sfânt și i-am cerut sfat, dar și să se roage pentru mine. I-am mărturisit tainele inimii mele. În al treilea rând, sau, altfel spus, faza a treia a acestei relații, a fost atunci când, vreme de cinci luni și jumătate, am avut ocazia de a-i sta în preajmă. Acest lucru s-a întâmplat atunci când deja hotărâsem că vreau să urmez calea monahală.

\r\n

Nu aș vrea acum, neapărat să povestesc întâmplări trăite alături de Părintele Paisie, nici nu doresc să dezvălui vreo taină. Pot să mărturisesc, însă, ce anume simte cineva în preajma unui om sfânt. În preajma unui sfânt poți simți prezența lui Dumnezeu: ,,Domnul este viu!” Și chiar și atunci când ne îndepărtăm de acela, simțim însoțirea Duhului și a binecuvântării de care el s-a bucurat în lume și cu care a bucurat lumea. Proorocul Isaia spune că ,,fericit este acela care are neamuri în Sion și prieteni în Ierusalim”. Iar pentru noi, Ierusalimul este Biserica, iar prin lucrarea acestor sfinți simțim că avem și noi ,,neamurile” noastre duhovnicești, care ne ajută să ne întărim în credință și să ne luminăm întunericul necredinței.

\r\n

Cuviosul Paisie este un om care a lăsat un testament duhovnicesc de o mare însemnătate. L-a iubit foarte mult pe Hristos, a trăit viața duhovnicească în aspectul ei cel mai ascetic, iar Dumnezeu l-a răsplătit cu Harul Său, dar și cu ani îndestulați (70) în ciuda încercărilor și problemelor de sănătate pe care le-a avut. L-a luminat Dumnezeu în așa măsură, încât a fost părinte duhovnicesc al multor suflete. L-a dăruit Dumnezeu cu harul de a lumina drumul celor rătăciți și înșelați, i-a dat, de asemenea, darul de a lucra minuni, de a face să se arate puterea și prezența Lui Dumnezeu întru acest vrednic slujitor al său.

\r\n

Eu aș vrea să atrag atenția la unul dintre multele daruri cu care Dumnezeu l-a înzestrat: dragostea față de semeni, față de toți oamenii, față de cei vii, dar și față de cei ce au răposat. Îmi amintesc, de exemplu, cum, la o priveghere la chilia Sfinților Apostoli – Alypíou, părintele a ajuns foarte obosit. Era luna iulie, era foarte cald. Era lume foarte multă care venise la hram. Părintele adusese cu el și toiagul pe care îl folosesc monahii atunci când se roagă. Stau sprijiniți în acest toiag și își fac rugăciunea. Așadar, părintele stătea și el în toiag și se străduia ca nu cumva să îl ia somnul. La un anumit moment al slujbei, unul dintre părinți s-a apropiat de el și l-a întrebat: ,,Gheronda, cum de reușești să nu adormi la priveghere? Spune-ne și noua taina, pentru că noi nu prea reușim. Mai ales în zilele foarte călduroase în care se fac privegheri, ne luptăm din greu să biruim somnul”. Gheronda i-a răspuns următoarele: ,,Înainte să vin la priveghere mă gândesc la toți aceia care au încercări, griji, probleme și nu pot dormi din cauza aceasta. Și încep să mă rog pentru ei și zic: Doamne, cei care au nevoie să se odihnească, nu pot din pricina grijilor de tot felul, iar eu, care trebuie să priveghez, nu pot fiindcă mă ia somnul. Te rog, Doamne, ia somnul de la mine și dăruiește-l celor care au nevoie să se odihnească. Așa voi putea să priveghez, iar cei care au nevoie de somn vor putea să se odihnească”.

\r\n

Prin acest gând simplu, el arăta dragoste și interes pentru semeni, înțelegere pentru bolile și suferințele firii umane; toate acestea se transformau în rugăciune și în harul lui Dumnezeu în viața lui. Eu consider că Dumnezeu mi-a făcut un mare dar prin faptul că Gheronda Paisie mi-a vorbit pe limba mea, mi-a dat să înțeleg problemele pe care le-am avut de înfruntat în viață, fiind și eu pomenit în rugăciunile sale. Mă rog și eu ca acest sfânt contemporan cu noi, cunoscut și cinstit pentru înțelepciunea și harul său în toată lumea, mai ales în Rusia și în țările balcanice, să ne dea din înțelepciunea și harul său și cu acestea să ne hrănim și să ne întărim și noi în credință în viața noastră.

\r\n

Înaltpreasfințite, cu puțin timp în urmă a fost canonizat părintele Porfirie Kafsokalivitul. Vom aștepta mult până va fi trecut și Gheronda Paisie în rândul sfinților?

\r\n

IPS Nikólaos: Dacă biserica așază sau nu, în mod oficial, pe cineva în rândul sfinților, asta nu are mare importanță, pentru că, în conștiința poporului bine-credincios, sfântul își are locul său. Ce vreau să spun cu asta? De exemplu, ne este greu să-i facem părintelui un parastas. Ne-ar fi mult mai bine să îi cerem, în rugăciune, ajutorul. Adică, în loc să ne rugăm pentru el, să îi cerem lui să se roage pentru noi și să ne ajute cu harul său.

\r\n

La un anumit moment, Biserica îl va trece în rândul sfinților, după care i se va face slujba. Biserica are certitudinea că sfântul se găsește în ceruri, în ceata sfinților, că Dumnezeu l-a ales să fie vas ales al harului său în Biserică, nu doar pentru aceia care l-au cunoscut. Mai apoi, este fixată o zi de prăznuire, îi este alcătuită slujba, iar de atunci, poporul bine-credincios i se va adresa sfântului, celuia care se găsește în slavă la tronul lui Dumnezeu.

\r\n

La fel s-a întâmplat și în cazul Părintelui Porfirie, un alt om cu adevărat sfânt, care se bucura de evlavia poporului bine-credincios încă din viață fiind. La fel se întâmplă acum și cu Părintele Paisie. Când anume va avea loc canonizarea, asta nu are foarte mare importanță. De cele mai multe ori, biserica întârzie puțin procesul de canonizare până când pleacă din această viață cei care au fost contemporani cu acești oameni sfinți, pentru a se evita orice discuții de ordin subiectiv, precum și amestecul direct al celor care i-au cunoscut pe acești sfinți. Astfel, se lasă un răgaz pentru ca viața acestor oameni să fie cunoscută de către toți prin textele pe care le-au scris ei sau prin arătări și minuni pe care le-au săvârșit. Oamenii care trăiesc departe de locul unde au viețuit acești oameni sfinți, află despre ei și încep să îi cinstească. Cred că același lucru se va întâmpla și în ceea ce îl privește pe Părintele Paisie, iar Biserica știe mai bine decât mine rânduiala de așezare în rândul sfinților a oamenilor cu viață sfântă…

\r\n

Nicolae, Mitropolit al Mesoghiei şi Lavreoticii

\r\n

Sursa: http://www.pemptousia.ro/

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *