„De câte ori vei cădea, scoală-te și te vei mântui”

În Biserica Ortodoxă dimensiunea penitențială există în fiecare slujbă, taină sau ierurgie, pentru că mereu cădem și mereu ne ridicăm, cel puțin așa ar trebui să fie. Acest verset din Sfânta Scriptură, parcă ne-ar spune la timpul viitor că de căzut vom cădea, dar că în căderea noastră să nu ne complacem, să nu lâncezim, ci să ne ridicăm.

Același vers conține îndemnul „scoală-te” și nu „să te scoli, să te ridici”, la viitor, pe de o parte arătând că acum, în timpul prezent, vrea Dumnezeu să te ridici și nu în viitor, adică nu mâine, poimâine, ci acum în momentul prezent, iar pe de altă parte, îndemnul se referă la noi, care suntem niște „căzuți” din Raiul cel veșnic și nu putem spune vreodată că suntem mântuiți, așa cum spun protestanții, că ei sunt deja mântuiți, ori credința „fără de fapte moartă este”(Iacov 2, 20). Și tot noi suntem cei care tot timpul cădem, de aceea și îndemnul se referă la timpul prezent. De fapt întreaga noastră viață se află între cădere și ridicare, de aceea și Apostolul Pavel spune că: „celui ce i se pare că stă neclintit, să ia aminte să nu cadă” (I Cor. 10, 12).

Deci Sfânta Scriptură ne spune într-un verset că de vom cădea, să ne ridicăm, iar în altul să luăm aminte să nu cădem. De ce asta? Pentru că Dumnezeu în bunătatea Sa „nu vrea moartea pacătosului, ci să se întoarcă și să rămână viu” (Iez.18,23) și înțelege căderile noastre, suferă odată cu noi în căderi, dar nu se dezgustă de ele și la cea mai mică dorință de ridicare din partea noastră, este gata să ne ajute să punem un „început bun”- până când? Până ne vom mântui. Un părinte spunea să cerem lui Dumnezeu să murim în momentul ridicării noastre din păcat, ceea ce coincide de fapt cu „sfârșit creștinesc vieții noastre”.

După toate acestea va trebui să fim foarte atenți, că poate apărea gândul că: „oricum de căzut eu tot am să cad, pentru că am probat, am văzut pe propria piele și atunci nu-i problemă dacă cad: dacă în zi de post mănânc de frupt, dacă mă uit pe site-uri pornografice, dacă înjur” etc. și aceste gânduri nu sunt altceva decât o mulțumire a noastră cu starea de fapt, iar acest lucru reprezintă o nedorință din partea noastră de a lupta, de a ne nevoi, ori Hristos ne cere bărbăție, curaj și în ciuda faptului că am căzut, să ne ridicăm, să ne străduim să nu mai cădem și dacă am căzut să ne ridicăm, să o luăm de la capăt.

O să spunem acuma, că în straduința asta apare deznădejdea, deprimarea și nu e rea, dacă e cu „măsură”, adică dacă deznădăjduim de noi înșine și nu de mila lui Dumnezeu, pentru că puterea lui Dumnezeu se „desăvârșește în slăbiciune” (II Corinteni 12, 7-12).

Un personaj dintr-un roman, biruit de nenumarate ori de patimile sale, se apucă de jură că, de se va mai întoarce la faptele lui, se va sinucide, pentru că altă cale, chipurile, nu există. A rezistat o lună, două, iar în a treia cade în patimile de mai înainte și așa cum și-a zis, se sinucide, fără să ceară mila și ajutorul lui Dumnezeu, pentru că el de fapt se baza pe niște puteri proprii inexistente.

Pănă nu ne vom dezgoli de ego-ul nostru (nu la modul impersonal cum se întâmplă în budism, unde tu parcă ai fi un „alter ego” și  negi propriile neputințe, patimi, de parcă nu ar fi ale tale), care crede că poate face ceva, nici Dumnezeu nu are de unde să înceapă, pentru că El a făcut lumea din „nimic” și dacă noi credem că suntem ceva și nu „nimic-ul” cu care să înceapă El, atunci în zadar… .

Revenind la problema noastră de zi cu zi, avem un exemplu și chiar mai multe, în patericul egiptean, pe un călugăr care de multe ori cădea în desfrânare, el timp de zece ani repeta același păcat și de câte ori cădea, de atâtea ori se pocăia, se tânguia și cerea iertare de la Dumnezeu, iar după atâția ani de zile, se întâmplă ceva, un dialog cumplit: diavolul invidios, îi reproșeză lui Dumnezeu că el o dată a căzut și a fost pedepsit, iar acesta de atâtea ori cade și nu este pedepsit. Urmează apoi replica lui Dumnezeu în care diavolul este blestemat pentru îndrăzneala lui, el care a căzut și nu s-a mai pocăit, iar sufletul călugărului, aflat la rugăciune după ce iarăși căzuse, este pe loc luat de Dumnezeu în Împărăția Sa cea Veșnică, pentru râvna și pocăința sa.

Iar despre deznădejde, avem viața Sfântului Siluan Athonitul, care deznădăjduit de faptul că Harul lui Dumnezeu l-a părăsit, pentru vreun gând de mândrie, cade în genunchi înaintea icoanei Mântuitorului și aude o voce care îi spune: „Ține mintea ta în iad și nu deznădăjdui”. Un mesaj ce ni se adresează și nouă tuturor: „Ai căzut. Nu deznădăjdui. Așa este, asta se întâmplă când te umfli în pene, dar Eu sunt cu tine!”. Și noi să răspundem: „Doamne fără Tine nu pot face nimic”.

Se mai întâmplă ceva din căderile și ridicările noastre: învățăm să nu mai judecăm, învățăm smerenia și să-i iertăm pe cei de lângă noi, pentru că altfel vom auzi cuvintele: „<<Slugă vicleană, toată datoria aceea ți-am iertat-o fiindcă m-ai rugat. Nu se cădea oare, ca și tu să ai milă de cel împreună slugă cu tine, precum și eu am avut milă de tine?>>. Și mâniindu-se stăpânul lui, l-a dat pe mâna chinuitorilor, până ce-i va plăti toată datoria”. (Mt. 18, 23-35- pilda datornicului nemilostiv)

www.doxologia.ro

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *