De ce nu-i pedepsește Dumnezeu pe cei necredincioși?

Mulți semeni de-ai noștri ne întreabă astăzi: De vreme ce există Dumnezeu, de ce oamenii păcătoși, oameni care negustoresc viețile altor oameni, nu sunt pedepsiți de Dumnezeu, ci dimpotrivă, trăiesc și împărățesc? Trăiesc pe spinarea familiilor sărace și nu numai. Răspunsuri greu se vor putea da și de aceea părerile și modurile de abordare variază și se diferențiază.

Din păcate, în zilele noastre nu se mai cultivă cercetarea de sine, iar autocunoașterea, prin cugetări filozofice, a ajuns un hobby pentru puțini și aleși. De aceea mă adresez mai ales creștinilor, nu pentru că îmi place să-mi fac admiratori și să creez o grupare privată, ci pentru că ortodocșii sunt cei care și-au pus nădejdea lor în Dumnezeu. Și este mare păcat să vadă cineva creștini cu lumânarea stinsă, datorită înrâuririlor exterioare care influențează viața noastră de fiecare zi. Desigur, aceasta o înțeleg, însă a se sminti creștinul și a i se stinge nădejdea, jertfindu-și și credința pe altarul nedreptății acestei lumi, este ceva care mă mâhnește nespus de mult.

De aceea, am găsit un cuvânt frumos, pe care vreau să-l fac cunoscut, și cred că ne va da câteva răspunsuri. Ne vine de foarte departe, însă glasul Său a devenit mai puternic odată cu trecerea vremii și vine să-i ajute pe cei pe care greutățile i-au îngenuncheat. Vine să-i ajute pe cei care strigă „de ce?”, și a căror rugăciune așteaptă un răspuns.

Sfântului Ioan Gură de Aur:

„Scopul lui Dumnezeu, Care arată îndelungă-răbdare față de cei păcătoși, este îndoit. El urmărește mântuirea lor, după ce mai întâi se vor pocăi, și-Și păstrează binefacerea pentru urmașii lor, care vor trăi virtuos.

Repetând cuvântul, de aici înțelegem că Dumnezeu îndelung rabdă, astfel încât și cei care păcătuiesc să se pocăiască și să nu excludă mântuirea fiilor lor. Pentru că, deși cel care păcătuiește nu se va mântui, se milostivește de multe ori de rădăcină, ca să păzească roadele. Căci de multe ori, așa cum am spus mai înainte, schimbă și însăși rădăcina. Dar dacă ea cade în desăvârșită răutate, Dumnezeu amână pedeapsa spre folos, așteptând mântuirea celor care se pocăiesc. Și ascultă cum.

Tatăl lui Avraam, Tharah era închinător la idoli, dar nu a fost pedepsită aici necredința sa, și pe bună dreptate. Pentru că dacă Dumnezeu ar fi apucat și ar fi tăiat rădăcina, de unde ar fi răsărit un atât de mare rod al credinței? Cine a fost mai rău-voitor ca Isav? Deci dacă a fost desfrânat, ucigaș de frate, nelegiuit, de ce nu a fost nimicit? De ce nu a fost pierdut? De ce nu a primit îndată pedeapsa cuvenită? De ce? Este bine să spunem și pricina. Dacă ar fi fost nimicit, lumea ar fi pierdut marele rod al dreptății. Și ascultă pe care. „Isav a născut pe Raguil, Raguil a născut pe Zara, Zara pe Iov” (Facere 36). Vezi ce mare floare a răbdării ar fi dispărut, dacă intervenea Dumnezeu și pedepsea rădăcina?

Așadar, la toate lucrurile să accepți acest mod de gândire. De aceea a arătat îndelungă-răbdare și față de egipteni, care erau peste măsură de hulitori, de dragul bisericilor care înfloresc acum în Egipt, de dragul mănăstirilor și a celor ce au ales viața îngerească. De ce, așa cum spun cunoscătorii legilor și așa cum poruncesc legile romanilor, pe femeia gravidă, dacă a căzut într-un păcat mare, nu o pedepsesc cu moartea mai înainte de a naște pe cel pe care-l poartă în pântece? Pentru că cei care au rânduit bine legile nu au socotit a fi drept să dispară și cel fără de păcat odată cu cea păcătoasă.

Dacă legile omenești arată milostivire pentru cei care nu au săvârșit nici un păcat, nu este cu mult mai drept ca Dumnezeu să păstreze rădăcina, păstrându-Și bunăvoința din pocăință pentru roade? De aceea crede, te rog, că lucrează bunăvoința din pocăință și pentru cei care păcătuiesc, pentru că și pentru ei lucrează același chip de filantropie. Dacă ar fi mers pedeapsa înaintea îndreptării, lumea s-ar fi pierdut cu desăvârșire. Dacă Dumnezeu ar fi fost grabnic la a pedepsi, Biserica nu ar fi dobândit pe Pavel, nu ar fi câștigat un astfel și un atât de mare bărbat.

De aceea, trece cu vederea hulele lui, ca să ni-l arate pe cel ce se pocăiește. Îndelunga răbdare a lui Dumnezeu a făcut din prigonitor propovăduitor; îndelunga răbdare a lui Dumnezeu a prefăcut lupul în păstor; îndelunga răbdare a lui Dumnezeu a făcut din vameș evanghelist; îndelunga răbdare a lui Dumnezeu ne-a miluit pe noi pe toți, ne-a schimbat, ne-a îndreptat.

Dumnezeu este bun față de toți, dar mai ales Își arată îndelunga Sa răbdare față de cei care păcătuiesc”.

Extras din Omilia „Despre pocăință” a Sfântului Ioan Gură de Aur

www.marturieathonita.ro

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *