De ce se schimbă numele cuiva atunci cînd devine monah?

1779832_281322028691350_520492598_n

\r\n

S-a păstrat obiceiul ca preacuvioşii monahi, care făgăduiesc să trăiască o viaţă virtuoasă, să îşi schimbe numele atunci cînd intră în monahism. Aceasta se face din două motive foarte însemnate. Primul este lepădarea totală a vieţii precedente şi permanenta amintire a acestei schimbări, şi al doilea, ca să avem drept pildă în viaţa noastră pe Sfîntul al cărui nume l-am primit.

\r\n

\r\n

Schimbarea numelui ne ajută să ne uităm trecutul şi neîncetat ne aminteşte de schimbarea care s-a petrecut cu noi şi de obligaţiile pe care ni le-am asumat şi pe care suntem datori să le împlinim cu multă dragoste şi rîvnă.

\r\n

Numele este atît de strîns legat de persoană, încît nu îl putem separa de aceasta. De aceea şi pomenirea numelui aduce în minte persoana, iar referirea la persoană nu se poate face în afara numelui. Cîtă vreme avem vechiul nume există nedezlipită amintirea omului vechi şi, dimpotrivă, atunci cînd auzim noul nume avem în minte pe omul cel nou.

\r\n

S-a păstrat, aşadar, obiceiul de a se schimba numele pentru puterea morală pe care o are această schimbare. Schimbarea însă îşi pierde puterea atunci cînd voinţa noastră este trîndavă în a săvîrşi şi a pune în lucrare făgăduinţele date, pe care i le aminteşte omului noul nume primit. Asta se petrece pentru că omul vechi trăieşte în noi şi îl iubim mai mult pe acesta, de aceea şi suntem nepăsători faţă de aducerile-aminte pe care le primim atunci cînd suntem strigaţi după noul nume. Nepăsarea aceasta faţă de îndatoririle, pe care li le aduce aminte monahilor numele cel nou, dă mărturie de existenţa unui alt rău, şi anume abaterea de la glasul conştiinţei. Pentru că la fiecare abatere de la îndatoririle noii vieţi, de care aduce aminte noul nume, conştiinţa se ridică şi protestează, dar ea nu este ascultată, pentru că stăpînirea o are omul cel vechi, care dispreţuieşte demnităţile omului nou, ce se exprimă prin glasul conştiinţei. Dispreţuirea aceasta ajunge pînă într-acolo, încît să dezaprobe glasul conştiinţei, zicîndu-şi că aceasta pretinde lucruri absurde şi fără sens şi în cele din urmă o obligă la tăcere. Aceasta este împietrirea conştiinţei. Monahul care dispreţuieşte glasul ce-i aminteşte de ţinerea îndatoririlor sale, acela suferă de aceeaşi boala cu oamenii care şi-au împietrit conştiinţa. Şi vai de aceştia! Acesta va fi osîndit, pentru că nu a trăit după Dumnezeu şi şi-a pus sinele şi propria-i părere mai presus de cunoaşterea cea primită de la Cuvioşilor Părinţi. Şi pentru că nu a adus jertfa cea bună.

\r\n

Şi fraţii Cain şi Abel au adus jertfe lui Dumnezeu, dar Cain nu a adus bună jertfă lui Dumnezeu şi aceasta nu a fost primită de Dumnezeu. A adus şi Ozia tămîiere lui Dumnezeu în cădelniţă de aur, dar a fost osîndit, pentru că nu a adus bună ofrandă. Şi Saul i-a adus lui Dumnezeu jertfe, dar a fost şi el osîndit şi respins de Dumnezeu, el şi casa lui, pentru că nu a adus bună jertfă. Aduceau şi iudeii jertfe, dar Dumnezeu nu le primea şi spunea: „le urăşte sufletul Meu”, aşa încît nu este de ajuns, pentru a bineplăcea cineva lui Dumnezeu, să ofere doar jertfe, daruri şi rugăciuni, ci trebuie să aducă o bună jertfă, adică să aibă simţămîntul nedesăvîrşirii şi al nevredniciei sale. Dar, pentru a avea întru sine o asemenea simţire, se cere o desăvîrşită lepădare de sine şi supunere faţă de poruncile lui Dumnezeu, smerenie şi neîncetată lucrare duhovnicească.

\r\n

Dacă, aşadar, numai în felul acesta oferim lui Dumnezeu jertfe vrednice, dacă prima şi cea mai mare jertfă este să îi oferim inima noastră, atunci cum vor fi bineprimite de Dumnezeu jertfa şi ofranda noastră, cînd noi nu suntem în stare să îi aducem jertfă bineplăcută, nici cele oferite nu sunt ofrandă vrednică de Dumnezeu? De aceea să nu ne culcăm pe-o ureche cu rugăciunile şi ofrandele pe care le aducem, dacă mai înainte nu ne-am îngrijit cu multă osteneală să ne facem pe noi înşine credincioşi vrednici şi jertfele noastre să fie bineprimite la Dumnezeu. De aceea se află în mare înşelare oamenii care cred că orice slujbă şi orice jertfă sunt bineprimite la Dumnezeu.

\r\n

Închinare bineplăcută şi jertfă bineprimită la Dumnezeu este „duhul umilit şi inima înfrîntă”, iar nu duhul semeţ şi arogant şi inima neînduplecată şi pătimaşă.

\r\n

La acestea, aşadar, ţinteşte schimbarea numelui, potrivit primului motiv. Iar potrivit celui de-al doilea, urmăreşte ca îndatorirea să aibă ca pildă a virtuţii şi a desăvîrşirii viaţa şi petrecerea Sfîntului al cărui nume îl purtăm, şi în toată viaţa noastră să ne luptăm, ca să devenim desăvîrşiţi, urmînd pilda acestuia. Pilda de virtute a Sfîntului îl întăreşte foarte mult pe cel care se luptă. De la Sfînt învaţă să se smerească, chiar dacă ar proveni dintr-o familie împărătească, învaţă să îndure, chiar dacă suferinţele ar fi de nesuferit, învaţă să iubească şi pe aceia care îl urăsc, învaţă să cinstească şi pe aceia care îl ocărăsc, învaţă să trăiască pentru fraţi şi să moară pentru legea lui Dumnezeu şi a dumnezeieştilor lui porunci, învaţă să iubească locul cel din urmă şi se bucură atunci cînd nu este băgat în seamă. Şi ce nu învaţă? Dacă aş număra una cîte una cele pe care le învăţăm din pilda sfinţilor, nu ne va ajunge nici timpul, nici hîrtia ca să le spun pe toate.

\r\n

Sfîntul Nectarie, «35 de Epistole pastorale », ed. Ypakoí, pp. 87-91.

\r\n

Sursa: http://www.pemptousia.ro/

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *